
- 03-02-2021
- 0 Comentarii
- 336
- 0
În lupta cu rigorile ideologice și de sistem, născocite de inflexibila
cenzură comunistă, scriitorii noștri de pînă în 1990 erau puși în situația să
găsească noi căi și metode pentru a le ocoli. Sau de a le face mai suportabile.
Căci și funcționarii de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste,
subordonați lui Mihai Beniuc, Paul Cornea, Dumitru Popescu-Dumnezeu sau Mihai
Dulea (omul de încredere al tovarășei), erau deosebit de activi în a-și dovedi
atașamentul la idealurile partidului neînfrînt. Toate instituțiile de creație –
că se numeau Radio și Televiziune, Cinematografie, edituri și gazete, teatre,
biblioteci și case de cultură – aveau propriul grup de activiști care cu așa
ceva se îndeletniceau: să nu lase să le scape nici cea mai neînsemnată aluzie
(șopîrlă) la adresa orînduirii socialiste. Ajungînd în acest punct, să-i
amintim pe culturnicii Zaharia Stancu, Mihai Novicov, Crohmălniceanu, Mihnea
Gheorghiu sau Ion Dodu Bălan, care, prin creațiile proprii (exemplia docet)
arătau ce și cum trebuie făcut. Dresarea creatorilor ajunsese la un nivel atît
de înalt, încît, în fiecare dintre ei, se dezvoltase tumora autocenzurii, ceea
ce, să fim sinceri, pentru noi, românii, nu era un obiectiv prea greu de atins.
Încai Marin Preda, cît era el de bine văzut politic și răsplătit cu decorații
și funcții pe măsură, nu-și mai bătea capul să-și curețe creațiile de
buruienile ideologice intolerabile și, îndată ce termina o carte, o bătea la
mașină cu indigoul, și un exemplar i-l trimitea lui Ov. S. Crohmălniceanu, să
taie dînsul ce era de tăiat și să adauge ce era de adăugat, scăpînd astfel de
rclamațiile ulterioare. Dar cenzura venea și de afară. De multe ori, de la
Răsărit. În anul 1975, cînd i-a apărut romanul ,,Delirul”, același Marin
Preda s-a pomenit luat în tărbacă de publicația ,,Literaturnaia Gazeta” de la
Moscova, pe motiv că, în doar cîteva fraze, încercase să-l reabiliteze pe
Mareșalul Ion Antonescu. Sigur, această libertate nu și-o luase de la sine, ci
îi fusese oferită tacit de Nea Nicu, care, periodic, avea chef să-i
zgîndărească pe ruși. În plus, Marin Preda, cîteva pagini mai încolo, ridicase
în slăvi activitatea revoluționară a tînărului Ceaușescu, abia ieșit din
închisoare și trimis, din post în post cu jandarmul dindărăt, care îl tot
pocnea, fiindcă, sanchi, încercase să fugă de sub escortă. Dacă ne gîndim bine,
politica aceasta de a lovi în cineva, printr-un interpus, este veche și o
făcuse și Ică Antonescu în 1943, cînd îl pusese pe Arghezi să-l atace pe
ambasadorul von Killinger în pamfletul ,,Baroane”. Un alt caz de
autocenzură s-a produs în 1977. Atunci, la Editura ,,Junimea” din Iași apăruse
în românește volumul ,,Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”,
scris de eminescologul francez Alain Guillermou, care îi provocase supărarea,
fiindcă îi fusese eliminat capitolul consacrat poeziei ,,Miorița”, și nu
putea înțelege teama românilor că o simplă poezie ar fi putut să-i înfurie pe
ruși.
Critica și autocritica erau considerate de regimul comunist
un mijloc de a scoate la iveală slăbiciunile oamenilor cu scopul de a le
elimina cît mai repede. Critica se făcea de sus în jos, pe orizontală, și,
uneori, de jos în sus. Cînd se făcea de jos în sus, critica mergea doar pînă la
directorul-adjunct, cînd intevenea forul tutelar, și lucrurile se îndreptau.
Acesta era rostul emisiunilor de satiră și umor, difuzate la radio și la
televizor, ajungînd prin cărți, piese de teatru și filme. Bunăoară, într-un
film, directorul-adjunct al unui spital, neapărat de provincie, un șpăgar cu
vilă și mașină, îl împiedică pe un tînăr medic să facă și să dreagă, spre
binele orășelului în care fusese repartizat. Dar, Partidul prinde de veste
și... Dincolo, într-un sat, președintele ceapeului, care ținea și locul
primarului, plecat la perfecționare, vrea să scape, cît mai repede, de un
medic, un agronom și o profesoară, cu toții bucureșteni, care veniseră chitiți
să rămînă definitiv în satul acela. În scheciurile de la radio și de la
televizor sînt luați în tărbacă leneșii, chiulangiii, bețivii, femeile rele de
gură și de muscă; ospătarii, frizerii și vînzătorii de aprozar, care pretind
bacșiș; tramvaiele și troleibuzele care întîrzie, și, cînd vin, n-ai loc nici
pe scară. Într-o piesă, la ,,Național”, un tip (închipuiți-vă, pe nume Suditu,
dar nu eram eu) înțelege ce prostie făcuse rămînînd în Occident, se întoarce
acasă, își pune cenușă-n cap, și tovarășii îl iartă. Într-un film, frumoasa
Ioana Pavelescu se mărită cu un nemțălău urît ca Iohannis și ajunge în Re Fe.
Însă dorul de țară o chinuie în așa hal, încît slăbește, devine irascibilă ceva
de speriat. O ia pe vodcă, își bagă-n venă și trage pe nas, dar tot degeaba:
iarba verde de acasă nu-i iese din cap. Ajunsă în Gara de Nord și înconjurată
de ai săi, o bușește plînsul, e fericită. Propagandă ieftină.
Tot pe aceeași filieră, a satirei la adresa societății, o
șopîrlă deșteaptă, dar cam fără motiv, căci nu prea aveau de ce să se plîngă,
și-au făcut apariția și membrii ,,Școlii de la Tîrgoviște” – Mircea
Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Tudor Țopa și sporadic
Petru Creția. O grupare atipică, fiindcă șeful ei, prozatorul Mircea Horia
Simionescu, ajunsese secretarul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, fusese promovat
în C.C., căpătase funcții (o vreme, directorul Operei Române), și își adusese
prietenii în București. Inventivi, cultivați și inteligenți, spiritul lor critic
și bășcălios îi împinge să facă o literatură comico-satirică la adresa
societății. De fapt, o literatură adevărată într-o vreme ostilă, cînd amestecul
politicului în toate era la ordinea zilei. Recurgînd la tehnica jurnalieră, ei
vor scrie romane peste romane în care, ocolind cenzura, vor exiba un limbaj
comico-satiric de mare curaj și cu priză la public. Dacă prin anii ’50, după
cum spune MHS, editurile îi refuzau cu zîmbete, sînteți niște nebuni simpatici,
cu timpul și miraculos, încep să le apară cărțile în librării. Eram elev de
liceu cînd am văzut o coadă mare pe bulevard. Am crezut că e la Cinematograful
,,Scala”. Ce se dă? Ce se putea da într-o librărie? Mircea Horia Simionescu, un
scriitor la modă - ,,Dicționarul onomastic”. Tot pe atunci, la Teatrul
,,Cărăbuș”, într-un spectacol coupé, muzică, balet și literatură, în această
ordine. După balet, intra în scenă Virgil Ogășanu și citea fragmente din ,,Dicționarul
onomastic”. Și sala se prăpădea de rîs, mai ales din pricina șopîrlelor
strecurate, care aminteau de cuvintele: ,,Regele Midas are urechi de măgar!”,
strigate de un sclav într-o groapă săpată anume, să nu fie auzit de rege. Și
iar începeau cîntările etc. Apelînd la notațiile din critica vremii, s-ar mai
putea adăuga că membrii ,,Școlii de la Tîrgoviște” se pot considera
postmoderniști avant la lettre prin arta transformării notațiilor de tip
jurnalier în fapte tipice prozei ficționale. După 1989, toate scrierile
,,tîrgoviștenilor”, care zăcuseră în sertare, au văzut lumina tiparului.
Dacă M.H. Simionescu trecea drept liderul grupului, Radu
Petrescu (1927-1982), deși a trăit puțin, a scris versuri și proză cît în 7
vieți și, pentru mulți, cititori și critici deopotrivă, a fost cel mai
talentat. A început în 1970 cu romanul ,,Matei Iliescu”, în care,
printr-o tehnică sui-generis, scrierea curge spre jurnal, sfîrșit tot ca roman.
La fel sînt și celelalte cărți: ,,Ocheanul întors” (1977), ,,Părul
Berenicei” (pagini din perioada 1961-1964, 1981), ,,A treia dimensiune”
(1981).
,,Catalogul mișcărilor mele stilistice” este un jurnal
de lungă durată, început în 1946 și continuat toată viața, ba chiar și după
aceea, cînd familia îi descoperă mai multe însemnări și i le publică. Era o
epocă tulbure, cînd cea mai mică nesupunere la rigorile instaurării comunismului
în România era aspru pedepsită. Aparent, ,,Catalogul...” lui Radu
Petrescu este un inventar de fapte banale, petrecute într-un cotidian cenușiu –
lecturi din autori diverși; figuri comune; gînduri fără elan. ● ,,17 ianuarie
1946. Zi liniștită și albă. Teză la elină. La prînz am mîncat marmeladă cu
pîine, brînză și două bucățele de slănină”. ● ,,20 ianuarie. Patinez lîngă
moara Baronide, apoi «Originile creștinismului», de Kautinsky”. ● ,,23
ianuarie. Teribil de frig. Mi se lipesc nările. De două zile, stare imposibilă,
adorm doar către 2 dimineața”. ● ,,31 ianuarie. Noroi și cer deprimant, dar,
deasupră-mi și peste oraș, un cer proaspăt, albastru. Am făcut planul lucrării
despre Blaga. La 19 ani, Iorga știa infinit mai mult ca mine”. ● ,,4 februarie.
Fumez, trîntit în pat”. ● ,,Pantofi noi. E soare, bate vînt primăvăratic.
Nehotărîndu-mă să învăț la latină, privesc pe fereastră”. ● ,,12 februarie.
Citind Marx, am curioasa senzație că mănînc icre”. ● ,,23 februarie. De două
zile ninge mult și s-a făcut noroi. Ieri am primit o scrisoare opacă de la
Costel. Recitesc scrisoarea lui Sașa Pană. Amabilități seci despre gustul meu
de a alcătui o carte”. ● ,,6 martie. Guvernul Groza împlinește un an. Nu am
învățat decît primele ore. Noroi, ploaie. Lume multă și amenințătoare, cu
steaguri roșii, în fața prefecturii. Cîntă două fanfare. Frig”.
Intenționînd să scoată specia de la periferia literaturii și
să o ducă unde îi este locul, Radu Petrescu declară: ,,Ca și romanul, jurnalul
este o machetă a Universului. Eroul jurnalului este o creație ca și eroul de
jurnal”. Continuînd lectura, nu găsim nimic ieșit din comun în notațiile sale.
Întîmplări cotidiene, activități casnice, notații medicale, întîlniri,
informații culturale, buletine meteo, anecdote literare, fleacuri. ● ,,19 mai.
Am spart lemne, apoi m-am dus la biserică, dar mai mult decît slujba m-au
interesat picioarele și spatele a două sîrboaice. Rabelais, cel mai italian
dintre scriitorii francezi”. ● ,,12 iunie. Fiecare atom de aer este încins și
îmbîcsit de praf. Ne fotografiem, toată clasa, cu profesorii, și am impresia că
cineva mă trage de poala hainei. Seara, mă vizitează Mircea Simionescu. Citim
din Musset și Baudelaire, vorbim despre clasicism. Destul cu starea poetică,
văd construcția!”. ● ,,24 iunie. Luni. La 6 după-masă iau un premiu pentru
literatura franceză și o mențiune pentru limba franceză. Din bani împrumut
3.000 de lei lui Ț și-mi cumpăr «Viața lui Ion Creangă», de Călinescu”. ● ,,6
august. Marți. S-au întîmplat atîtea de cînd n-am mai scris aici! Le voi nota
mai tîrziu, dacă n-am să uit. Rămîne rușine a adolescenței mele, această
absurdă, imensă, nebunească și ridicolă sete de a realiza ceva mare, o operă
care se pregătește, știu, dar din care acum nu cunosc nimic...”.
De fapt, tot atîtea cicluri de viață. Interesant este că, din
cînd în cînd, Radu Petrescu întrerupe fluxul narațiunii introducînd mostre ale
stilului parodic, metodă la mare preț, folosită și de postmoderniștii lui
Mircea Nedelciu.
PAUL SUDITU
1.9 C