Samuil Micu s-a născut în anul 1745 la Sadu, județul Sibiu, și s-a stins din viață în mai 1806 la Buda. Cel mai vîrstnic din pleiada marilor cărturari ai Școlii Ardelene, Samuil Micu era un om de întinsă cultură (studiază la Viena filozofia și teologia) și un patriot incoruptibil. Deosebit de vastă, dar în cea mai mare parte nepublicată antum, opera lui cuprinde 62 de lucrări, între care cîteva de lingvistică, istorie și filozofie fundamentale. Astfel Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), scrisă în colaborare cu Gheorghe Șincai, explicitează pentru prima dată principiile latinismului, în baza ideii originii pur romane a poporului român, fără să cadă însă în excesele de mai tîrziu. De mare importanță este Istoria, lucrurile și întîmplările românilor, prima încercare după Hronicul lui Dimitrie Cantemir de a expune istoria întregului neam românesc, depășind existența diviziunilor provinciale. Dintre celelalte scrieri ale lui Samuil Micu amintim Carte de rugăciuni (1779) – prima tipăritură cu litere latine, contribuția la întocmirea Lexiconului de la Buda – care inițiază de fapt această operă lexicografică colectivă a Școlii Ardelene; traducerea Bibliei (1795), ca și a cîtorva lucrări profane, între care Istoria adevărată a lui Lucian de Samosata și manualele lui Baumeister, Logica (1799) și Legile firii (1800), extrem de prețioase în privința îmbogățirii terminologiei filozofice. La Samuel Micu, în mai mare măsură decît la urmașii săi, erudiția nu ajunge să obtureze simțul proaspăt al limbii. El se exprimă firesc și limpede, cu o ingenuitate care trădează apropierea de graiul poporului și întorsăturile oralității.

Gheorghe Șincai s-a născut la 28 februarie 1754, la Rîciul de Cîmpie, județul Mureș, și a decedat la 2 noiembrie 1816, la Șinea, județul Mureș, fiind istoric, filolog și reprezentant de seamă al Școlii Ardelene. Coborîtor dintr-un neam de boiernași făgărășeni, Gheorghe Șincai studiază la Tîrgu Mureș, Cluj și Bistrița, ajungînd profesor de retorică la Blaj, unde se și călugărește. Între 1774 și 1779 e bursier la Roma. După luarea doctoratului în filozofie și teologie și un popas de un an la Viena, revine în patrie, ocupînd postul de director al școlilor române din Transilvania, între 1782 și 1794. Înlăturat din funcție în perioada reacțiunii post-iozefiniste și nereintegrat, în pofida protestărilor sale insistente, își trăiește ultimii ani în umilință. Posteritatea a păstrat imaginea zguduitoare a cărturarului silit să pribegească din loc în loc, în căutarea unui adăpost, fără să-și poată vedea tipărit rodul ostenelilor sale de o viață, Hronicul românilor și a mai multor neamuri. Această lucrare, de impresionantă erudiție, tratează sub formă cronologică istoria întregului popor român (inclusiv cuțo-vlahii), în conexiune cu națiunile vecine, detaliind evenimentele cuprinse între 86 și 1739, pe ani. Animată de suflul contagios al pasiunii, comunicînd nu numai faptele, ci și atitudinea autorului, de indignare împotriva bîrfitorilor neamului românesc, de amărăciune sau de speranță, după cum impuneau împrejurările descrise, lucrarea gravitează în jurul cîtorva idei aparținînd crezului comun al Renașterii ardelene (originea pur latină a poporului român, continuitatea în Dacia, prioritatea elementului românesc în Transilvania). Perspectiva ideologică e a raționalismului luminilor, deși în unele privințe se simte dependența de umanismul renascentist. Metoda, în orice caz, corespunde epocii și constituie un pas înainte față de istoriografia cronicarilor și a lui Dimitrie Cantemir: izvoarele sînt analizate critic, iar documentele sînt citate textual și în traducere, cu indicații bibliografice precise. Gheorghe Șincai a întocmit și o colecție de documente în 3 volume: Rerumspectantium ad universamgentem daco-romanam seu valachicam, a colaborat cu Samuil Micu la redactarea gramaticii de la 1780: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (ediția a II-a, din 1805, e scrisă de el în întregime), a compus manuale școlare și cîteva lucrări de popularizare a științei, între care Învățătură firească spre surparea superstiției norodului (după Helmuth).

Petru Maior s-a născut în anul 1760 la Tîrgu Mureș și s-a stins din viață la 14 februarie 1821 la Buda. Istoric, filolog și reprezentant de frunte al Școlii Ardelene, face studii de filozofie și teologie la Roma între 1774 și 1779, de drept canonic și pedagogic la Viena între 1779 și 1780, ocupă o scurtă vreme o catedră la Blaj, devenind apoi din 1785, pentru mai bine de două decenii, paroh, apoi prototop la Reghin. Ultimii ani și-i petrece la Buda, în calitate de corector al cărților românești, la tipografia Universității. Om de vastă cultură, mistuit de o pasiune fără margini pentru ridicarea neamului românesc, Petru Maior a lăsat o operă întinsă, în mare parte tipărită, ceea ce i-a permis să se afirme drept cel mai însemnat propagator al ideilor Școlii Ardelene. Pe plan filologic, în Disertație pentru începutul limbei românești și Disertație pentru literatura veche a românilor (1812), susține romanitatea limbii române, adoptarea alfabetului latin, purismul și etimologismul ortografic. A dat o contribuție importantă lucrării lexicografice colective Lexiconul de la Buda (1825). În istoriografie, opera fundamentală a lui Petru Maior este Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), scriere polemică, pledînd cu avînt și accente de profetism național cauza originii latine a poporului român și a continuității lui neîntrerupte pe teritoriul Daciei. Prin vasta informație, spiritul critic, puterea persuasiunii logice și energia stilului, Istoria… a exercitat o influență profundă, fiind socotită de generația următoare o carte de căpătîi. Mihail Kogălniceanu, conducătorul ideologic al pașoptismului, aprecia că odată cu ea începe epoca modernă a literaturii române. Petru Maior a lăsat și manuscrisul unei Istorii a besericei românilor (1813), în care demonstrează vechimea creștinismului la români și urmărește viața bisericească pe întreg teritoriul Daciei, inclusiv la sudul Dunării. Practica de predicator a lui Petru Maior se concretizează în trei lucrări: Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți (1809), Didahii (1809), Prediche sau învățături la toate duminecile și sărbătorile anului (3vol., 1809-1811). Un loc deosebit în cuprinsul operei lui Petru Maior îl ocupă Procanonul (1783), scriere contestatară, înrîurită de fronda antipapală și de galicanism (Muratori, Febronius), care combate infailibilitatea papei și abuzurile clerului, apără autoritatea laică a statului față de puterea ecleziastică și susține principiul toleranței religioase. Revelatoare pentru viziunea reformist-pedagogică a lui Petru Maior este traducerea celebrei cărți a lui Fénelon, Les aventures de Télémaque.

Ion Budai-Deleanu, scriitor de factură clasică, istoric și om de cultură iluminist, s-a născut la 6 ianuarie 1760 la Cigmău, județul Hunedoara, și a trecut la cele veșnice pe 24 august 1820, la Lvov. Fiu al unui preot greco-catolic din Cigmău, învață la seminarul din Blaj, apoi urmează filozofia și teologia la Viena. Reîntors în Transilvania, renunță să se hirotonisească la Viena (1785), unde ocupă modestul post de cîntăreț la biserica Sf. Barbara. E apoi copist cu ziua la Cancelaria Consiliului Aulic de Război și efectuează traduceri de manuale iozefiniste pentru profesorimea română din Bucovina. În 1786 se instalează la Lemberg, în Galiția, ca secretar de tribunal provincial, mai tîrziu (1796), ca sfetnic chesaro-crăiesc. Rămîne aici pînă la sfîrșitul vieții, ducînd o existență onorabilă, deși mediocră, apăsată doar de dorul conaționalilor, își califica traiul printre străini drept nemernicie și exil. De asemenea, era dezamăgit de întîrzierea cu care autoritățile acced la cererea sa de înnobilare (1819). Aparența de funcționar competent și bine notată a lui Ion Budai-Deleanu, contravine în esență scrierilor sale, de un viguros caracter critic și militant. Nepublicate antum, scrierile sale au fost recuperate de la moștenitori de Gheorghe Asachi, aproape o jumătate de secol după moartea autorului (1868). Opera capitală a lui Ion Budai-Deleanu e poemul eroi-comic Țiganiada, păstrat în două versiuni: prima din jurul lui 1800, cealaltă din jurul lui 1812. Acțiunea se desfășoară pe trei planuri: lupta lui Vlad Țepeș cu turcii, peregrinările țiganilor pe care domnitorul îi constituie în oaste și vrea să-i organizeze, precum și înfruntarea puterilor benefice cu cele malefice, a îngerilor cu diavolii. Versiunea întîia cuprinde și episodul lui Becicherec Iștoc, nemeș de Uramhaza, pornit ca și Don Quijote, în tovărășia unui scutier, s-o găsească pe iubita sa, Anghelina. Acest episod a fost prelucrat într-un poem de sine stătător, Trei viteji, din care s-au păstrat numai patru cînturi. Metafora drumului exprimă aspirația spre ideal, condamnată la eșec în cazul țiganilor, a neputinței de a se lăsa călăuziți de rațiune, dar putînd să triumfe cu Vlad Țepeș, figură mitică de domnitor luminat, ori cu Romândor, simbolul poporului hotărît la jertfe ca să-și cucerească libertatea. Străbătută de spiritul luminilor, Țiganiada întreprinde o critică violentă a rînduielilor feudale, denunțînd tarele aristocrației și ale clerului, arbitrarul și injustiția organizării sociale. Îmbinarea de luminism filozofic, umanism renascentist și epicureism popular, într-o structură lexicală de o mare frăgezime și inventivitate, face din Țiganiada o capodoperă a literaturii române. Pe plan filologic, Ion Budai-Deleanu e autorul unei gramatici (Temeiurile gramaticei românești), scrisă într-o primă versiune (1812) în limba latină, precum și al cîtorva dicționare, latin-român, frîncesc, un lexicon pentru cărturari conținînd o listă bogată de neologisme și un lexicon german-român și român-german, proiectat în 10 volume. Ion Budai-Deleanu susține, ca și Petru Maior, că limba română derivă din latina vulgară, dar spre deosebire de alți reprezentanți ai Școlii Ardelene, se ocupă și de influențele slave, chiar și de substratul tracic. Are meritul de a fi preconizat studiul comparativ al limbilor romanice, de a fi introdus o terminologie gramaticală modernă și de a fi expus un sistem ingenios de alfabet latin. Pe plan istoriografic, Ion Budai-Deleanu a lăsat neîncheiată lucrarea De originibus populorum Transylvaniae, în care susține latinitatea poporului român și continuitatea elementului romanic în Dacia. Extrem de interesant e memoriul Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina, alcătuit la cererea autorităților habsburgice, care conține numeroase informații de ordin istoric, economic, etnografic, întreprinzînd o aspră critică a administrației și organizării judecătorești din Bucovina, nu fără a menționa și condițiile de exploatare inumană a țărănimii.

Școala Ardeleană înseamnă și trecerea, în numai cîteva decenii, le la simpla afirmare a unor doleanțe întemeiate istoricește pe Hronicul lui Cantemir, la constituirea, în documentul numit de către editorul Eder Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae și redactat în 1791, al unui adevărat corp de teze și argumente sistematizate riguros, de o vastă armătură erudită. Spritul veacului era făcut părtaș, ca și în prefețele lui Chesarie din Rîmnic, dar într-un grad superior, la opera de restituție în drepturi a unei națiuni întregi trezită la o nouă conștiință de sine.

Atunci cînd a fost redactat documentul, apăruse de peste un deceniu Cartea de rogacioni, Elementa linguae și multe din manualele folosite în școli. Corifeii Școlii Ardelene erau în plină activitate și multe din argumentele expuse în suplică aparțin fără îndoială mai ales lui Samuel Micu, nepotul episcopului. Documentul înaintat noului împărat Leopold II reprezintă astfel chintesența unei evoluții de o jumătate de secol, răstimp în care se dezvoltase rapid o pătură conducătoare românească și o intelectualitate la curent cu cultura Occidentului, capabilă nu numai să țină piept disputelor intelectuale altfel decît o făcuse Inocențiu Micu-Klein, dar și să se sprijine pe o realitate socială mult mai solidă. Supplex libellus… este un punct de plecare pentru marea luptă științifică în jurul drepturilor românilor, luptă ce se va isca mai ales după această importantă manifestare politică a românilor ardeleni și va dura încă multă vreme. În centrul ei va sta în primele decenii ale Secolului al XIX-lea mai ales Petru Maior, singurul care reușește să-și tipărească lucrările capitale de istorie și să le apere în polemici cu cei care se angajaseră să dărîme, pentru cauza habsburgilor, temeiurile invocate de autorii petiției din 1791.

Supplex Libellus Valachorum exprimă ea însăși ceva din această conștiință a restituirii în drepturile istorice, asigurînd că nu a căutat ea nicicînd și nici nu caută răsturnarea principatului, ci mai curînd reintegrarea lui, cînd cere să fie reașezată în folosința drepturilor civile, pe care i-a răpit-o nu vreo lege oarecare, ci numai vitregia vremurilor.

Dar împotriva argumentelor din Supplex Libellus Valachorum s-a înjghebat o întreagă campanie, incluzînd și unele lucrări cu caracter pretins științific. Printre acestea se numărau în primul rînd acelea care încercau să dezvolte aserțiunea că populația românească n-ar fi reprezentat o continuitate istorică, ci s-ar fi infiltrat după ce provincia fusese luată în stăpînire de maghiari. Pentru a combate această teză absolut nefondată, susținută și de alți reprezentanți ai națiunilor privilegiate, trebuiau dovedite cu mijloacele științei originea romană, prioritatea și continuitatea populației romanice în Dacia, după părăsirea ei de împăratul Aurelian. Este una din principalele sarcini asumate în continuare de către intelectualii din Școala Ardeleană cu și mai mare intensitate.

Sfîrșit

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare