Drumuri prin Istorie
De cîte ori merg prin Țară, indiferent în care zonă geografică mă poartă pașii, și indiferent de mobilul deplasării, fas­cinația cunoașterii neîn­trerupte pune stăpînire pe mine, toată activitatea din acea perioadă aflîndu-se sub comandamentul implacabil al relevării noilor imagini pe care le întîlnesc. Pentru mine, ieșirea din București înseamnă, a priori motivului inițial, întîlnirea cu oameni și locuri necunoscute (sau revăzute), posibilitatea îmbogățirii cu noi date a carnetului de reporter
și de noi imagini pe „retina” aparatului de fotografiat. Proce­dînd astfel,  orice deplasare îmi creează cadrul propice pentru a mă documenta, în vederea pre­zentării în revistă a unor articole, reportaje și interviuri, dorind să comunic cititorilor, într-un limbaj elevat, jurnalistic, trăirile personale din acel
moment, precum și semni­ficația factuală a locurilor și oamenilor întîlniți.
O expresie a demersului de mai sus este și acest reportaj, plănuit și scris în urma unui sejur de o săptămînă într-una dintre cele mai spectaculoase zone turistice din România – culoarul Moeciu-Bran – în speță, satul Șirnea, aparținător de renumita comună Fundata, comună situată la cea mai mare altitudine din țară (1360 m) și care, se consideră de către specialiști, are cel mai pur aer din România.
Despre acest minunat colț de Românie, unde, într-o liniște perfectă, aproape nepămînteană, îți poți asculta propria respirație ieșită din strînsoarea traheei, veți citi în rîndurile următoare.
Venind dinspre Cîmpulung, pe la Dragoslavele – după ce am admirat grupul statuar, instalat în curtea casei în care a locuit scriitorul și dramaturgul Paul Everac (sculpturi aflate într-o vizibilă degradare) – drumul ne poartă printr-un peisaj cu deschidere spre o panoramă muntoasă: Rucărul, Podul Dîmboviței, Dîmbovicoara, Fundata, Fundățica, Șirnea – stau la umbra și la adăpostul măreției stîncilor imperiale: Munții Bucegi (2505 m) și Munții Leaota (2133 m), pe de o parte, și vîrful  Păpușa (2391 m) și Piatra Craiului (2238 m), pe de altă parte. Geografia locului este marcată de două entități cu rezonanțe puternice în profilul zonei turistice locale (și naționale): prima – în ordinea traseului – Zona carstică Cheile Dîmboviței; a doua, care este legată nemijlocit de satul Șirnea, este Parcul Național Piatra Craiului.
Dacă reperele geografice ne apropie de natura intrinsecă a acestor locuri dintr-un perimetru de Țară, unde culmile munților sfredelesc norii și fabrică cel mai curat aer din România, alături de mulțimea dealurilor cu iarbă proaspătă și flori multicolore, pe care pasc în voie turme de animale (vaci, oi, capre),  coordonatele istorice ale comunei Fundata sînt impresionante, Istoria acestor locuri lăsîndu-ne pagini glorioase, cu care locuitorii de azi se mîndresc, pagini din Cartea de Istorie a Neamului ce trebuie citite și recitite de către generațiile contemporane, doar în acest fel – și numai așa – vom cinsti memoria și numele bunicilor și străbunicilor noștri care, în urmă cu un secol și ceva, și-au jertfit sîngele și viața chiar pe aceste meleaguri, ca noi, astăzi, să ne bucurăm de frumusețea și ospitalitatea acestor locuri rămase românești doar prin sacrificiile amintite.
Vicisitudinile Istoriei, cînd întinderea statelor Europei era fixată în raport cu puterea forței armate a unui stat sau altul, au făcut ca hotarul dintre Austro-Ungaria (care stăpînea, pe nedrept, o bună parte din Transilvania) și Regatul România, să treacă prin localitatea Fundata, tăind literalmente satul în două. Oameni obtuzi, lipsiți de simțul realității dar, mai ales, „stăpîni” neîndurători, reprezentanții Imperiului vecin nu au ținut cont de realitatea din teren, fiind multe cazuri cînd, la trasarea noii frontiere, casele românilor din Fundata au fost trecute în Austro-Ungaria, pe cînd unele anexe gospodărești au rămas în România, locuitorii avînd nevoie de pașaport pentru a putea, de cîteva ori pe zi, să treacă „granița” pentru a da hrană sau a mulge animalele din țara vecină... România (de fapt, țara lor!).
Paradox? Cinism? Răutate habsburgică?
Separat sau toate la un loc fac parte din halucinanta Istorie și, totodată, dramă a Poporului Român, pe care le-a trăit pînă la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – perioadă plină de chin și de durere, pe care, din păcate, luați prea repede de valul noii democrații și de „lucirea” ademenitoare a multinaționalelor – unii dintre noi au uitat-o sau, și mai rău, o consideră o propagandă naționalistă!
Totuși, roțile Istoriei s-au rostogolit cu aceeași greutate și peste Imperii, și peste țări mai mici, ducînd omenirea pe noi făgașe de dezvoltare și de priorități naționale.
După perioada de neutralitate (1914-1916), la presiunea Puterilor Antantei, deși situația frontului era net nefavorabilă României, Consiliul de Coroană hotărăște intrarea României în război, la 27 august 1916, pe stil nou. În acest context belicos intră în scenă comuna Fundata, prin consemnarea în Marea Carte de Istorie a Armatei și a Poporului Român, a unui eveniment unic în toate marile bătălii duse de armatele Pămîntului de-a lungul timpului: primul militar căzut la datorie în prima bătălie dusă de o armată națională. Ei, bine, în această zonă, în noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, primul ostaș român căzut în prima zi a Primului Război Mondial,  a fost locotenet - colonelul GHEORGHE POENARU-BORDEA. Jertfa lui a marcat, pe loc, un eveniment la fel de unic pe scara Istoriei României: Fundata a fost prima localitate românească eliberată de Armata Română de sub stăpînirea Austro-Ungară, deși, pînă la 1 decembrie 1918, conaționalii noștri din Transilvania aveau să cunoască multe suferințe și trădări.
Locotenent - colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea, născut la București, la 12 februarie 1871, se afla, la momentul nefericit al morții, la comanda  Regimentului 30 Dorobanți, în calitate de comandant secund, avînd misiunea de neutralizare a pichetului de la punctul de vamă austro-ungar cu România, Giuvala, de pe șoseaua Cîmpulung-Brașov. Rămas pentru eternitate în Analele Armatei Române ca primul erou din campania militară din vara anului 1916, de eliberare a Transilvaniei de sub ocupația austro-ungară, numele ofițerului Gheorghe Poenaru-Bordea este venerat de locuitorii din Fundata printr-un monument istoric – o cruce din calcar de Albești, pe care sînt inscripționate cuvintele de veșnică pomenire: „EROUL COLONEL GHEORGHE POENARU - BORDEA, CEL DINTÎI OFIȚER CĂZUT VITEJEȘTE PENTRU STRĂMUTAREA ACESTUI HOTAR”.
Am vizitat și eu acest monument insolit, dedicat unui erou primordial dintr-un război mondial, dar și altor eroi pe care i-a dat jertfă Patriei comuna Fundata. Amenajat în fața Dispensarului medical al comunei, localul unde era instalat postul de grăniceri unguri, în 1916, flancat de două tunuri vechi – simbol al puterii armate române – cu un rond de flori pe un cîmp de iarbă verde – monumentul era bine îngrijit, și două coroane de flori luminau întregul ansamblu, impunînd o liniște seculară, pentru a avea timp să medităm și să înțelegem jertfa acstor fii ai României, astfel cum sînt slăviți și prin versurile din IMNUL EROILOR:
„Presărați pe-al lor morminte,
   ale laurilor foi
Spre a fi mai dulce somnul
   fericiților eroi.
Ridicați pe piramida nemuririi,
   faima lor,
Scris în cărțile de aur,
   cîntecul nemuritor”.
Fundata – primul oraș turistic din România
Situată la 1360 de metri altitudine – cea mai înaltă comună din Țară – Fundata, străjuită de Bucegi și Piatra Craiului, a fost dăruită de Dumnezeu cu o zestre naturală de invidiat. Condițiile naturale, depărtarea de aglomerații urbane, civilizația rurală ajunsă la cote înalte, la care s-au adăugat unele măsuri administrative, generate de la nivel național, au constituit cadrul optim pentru dezvoltarea localității pe coordonatele turismului, după ce aceasta era cunoscută, mai ales, prin creșterea animalelor și prin producția de lapte și carne.
Anul 1968 a constituit piatra de hotar a noului statut al comunei Fundata – inițierea modelului de sat turistic, legiferat în 1972, prin Hotărîrea Marii Adunări Naționale a României. Era ceva inedit, cetățenilor li se dădea posibilitarea să practice, oficial (ce-i drept, la început, ca un experiment), turismul rural, ceea ce crea noi valențe în fructificarea condițiilor naturale pe care le oferea zona, la care se adăuga aportul de hrană și condițiile de găzduire oferite de localnici.
Într-un dialog informativ, purtat pe parcursul cîtorva zile, cu medicul Răducu Brănescu, proprietarul unui cunoscut complex turistic din Șirnea – domnul Brănescu dovedindu-se nu numai un excelent întreprinzător în industria turismului rural, ci și un profund cunoscător al istoricului turismului din zonă – am aflat lucruri interesante – motiv pentru care îi ofer, cu plăcere, cuvîntul.
– Așa cum v-am spus, Șirnea este catalogat ca fiind primul sat turistic românesc, idee (se pare) luată după modelul elvețian. Pînă în 1989, turismul local prinsese aripi sănătoase, avantajul că organizarea era într-un fel centralizată crea oportunități viabile tuturor sătenilor care doreau să se înscrie în această activitate benefică. Pe atunci veneau foarte mulți turiști străini din Vest. Dacă ați observat, în centrul satului este o clădire impunătoare. Acolo, la parter, era – ca să spun așa – primirea oficială a turiștilor.
Geo Ciolcan: Cum se proceda mai departe?
Răducu Brănescu: Se proceda cu cap și cu disponibilități concrete, în beneficiul acestor străini sosiți pe meleagurile noastre spre a ne cunoaște viața și traiul, pentru a cunoaște România în ceea ce avea, natural, tradițional, frumos și atrăgător. Concret: se întindea o masă cu bunătățile românești: palincă, slană, brînză și pîine de casă. După ce oaspeții erau omeniți, „la grămadă”, localnicii îi luau acasă de la acest centru turistic, și acolo trăiau în comuniune cu gazdele, participînd la multe din activitățile gospodărești, potrivit timpului calendaristic în care se găseau. Bineînțeles că, în anumite zile, turiștii făceau și excursii în împrejurimi, obiectivele fiind destul de atrăgătoare, cum ar fi: trasee în Munții Piatra Craiului, Peștera și Cheile Dîmbovicioarei, Cheile Grădiștei, Prăpăstiile Zărneștilor, Peștera liliecilor, Castelul Bran, și multe altele. Picioare bune să aibă!
G.C: Acest desfășurător corespunde perioadei  dinainte de decembrie 1989. Nu pot afirma cu certitudine că lucrurile s-au schimbat, dar, bănuiesc faptul că, totuși – așa cum s-a întîmplat peste tot în România – și în viața turistică a Fundatei realitatea este alta. Am dreptate?
R.B.: Da, ați intuit corect și pragmatic! Odată cu schimbarea regimului politic, lucrurile s-au disipat. Adică: n-a mai fost nimic organizat de la centru; nimeni n-a mai avut răbdare și curaj să mai stea în vechile tipare (ceea ce, pe undeva, e normal – societatea se schimbă, lumea se schimbă, mentalitățile se schimbă!); din lipsă de inițiativă comună și din rațiuni financiare, omul s-a reorientat: „Lasă domne, că-mi aduc eu acum turiștii!”, la această orientare contribuind foarte mult dezvoltarea tehnicii de comunicare și de informare, care permite prezentarea pe Internet a ofertelor proprii. Ce lipsește din această ecuație este avantajul pe care-l ofereau, atunci, relațiile internaționale, promovate în cadrul organizat la care m-am referit anterior.
Din acest dialog nu vreau să se înțeleagă ceva eronat. Prezentarea unui trecut din viața unei comunități – trecut aureolat cu paternitatea comunei ca prima localitate cu statut turistic din România, care a contribuit, în mod propriu, la așezarea Fundatei (cu satele Fundata, Fundățica și Șirnea) pe harta turistică a României – nu are nicidecum un iz nostalgic, ci reflectă o realitate care stă la baza generoasei dezvoltări actuale a celor trei sate, ajunse la un nivel turistic exemplificat printr-un raport concludent: una din trei gospodării are profil turistic.
Casele noi, vilele cu etaj, pensiunile cu dotări corespunzătoare unui turism modern – sînt semne clare ale dezvoltării generale a comunei Fundata, a cărei adaptare la noile cerințe de piață s-a făcut din mers, cu sprijinul autorităților locale și cu inițiativa unor locuitori. Chiar interlocutorul meu din acest reportaj, medicul veterinar Răducu Brănescu, cu rădăcini locale, din partea bunicilor, deși este bucureștean, atras de chemarea ancestrală a sîngelui, s-a întors în satul bunicilor, unde etalează una din cele mai interesante și dotate baze turistice. Pe o suprafață generoasă, de două hectare, în afară de construcția principală – hotelul pentru cazare, dotat cu restaurant, cu bucătărie modernă, cu sală de conferințe, cu bibliotecă și sală de lectură, cu sală de jocuri și cu un SPA – atracțiile generale sînt impresionante. Turiștii care ajung pînă la Șirnea se bucură în această pensiune de o seamă de surprize: teren de sport, pe zgură (amenajat pentru fotbal, handbal și baschet), un iaz cu apă de izvor, populat cu crap japonez și cu pește indigen, la marginea căruia se află o capelă cu însemnele distincte ale unei astfel de construcții, unde reculegerea sufletească se îmbină cu liniștea naturală din zonă; în apropierea lacului turiștii se pot relaxa pe un ponton pe lac sau la mesele dintr-un foișor care te îmbie la lectură sau la o bere rece, la masa din lemn cioplit și fasonat, timp în care susurul izvorului care alimentează iazul își cîntă propria-i simfonie, odată cu muzica apelor vălurite din iaz.
Pentru copii există un perimetru special, încercuit, în care se află tot ce poate fi mai atrăgător pentru vîrsta lor: topogan, leagăne în diferite forme, sărituri de pe loc, căsuță cu scară pentru urcat, de unde cobori pe topogan, precum și alte aparate. Acum, pentru la iarnă, se amenajează o pîrtie pentru săniuș. Undeva, în curte, dintr-o căsuță din scîndură, vin la gard doi struți pe picioroange, întinzînd, curioși, gîtul lung către vizitatori; alături, într-un țarc închis cu gard de sîrmă, te trezești pe alt continent – cerbul negru lopătar (exemplar unic în România, după cum ne spune domnul Brănescu), cerbii pitici și ciute, printre care țopăie țanțoșă gîsca andină.
Dezvoltînd această afacere de familie împreună cu soția, doamna Daniela, de  profesie farmacistă, medicul Răducu Brănescu are în vedere, în continuare, noi proiecte, dar avansează și cîteva propuneri care, dacă s-ar materializa, ar aduce noi beneficii turismului, în special, și locuitorilor zonei, în plan general. Să-i dăm, din nou, cuvîntul.
„Satul Șirnea are toate condițiile să devină etalon în ceea ce privește turismul montan: cadru natural excelent, altitudine – peste 1300 de metri; aerul, de o puritate aproape perfectă; produse alimentare naturale, de la localnici; drumuri asfaltate; alimentare cu apă curentă, apă de izvor; posibilitatea de drumeții variate și atractive în împrejurimi... Totuși, am un mare regret, anume – faptul că primul sat turistic din România nu reușim să-l introducem pe lista Patrimoniului UNESCO – lucru care ar genera avantaje în plus, în primul rînd în sectorul construcțiilor, prin obligativitatea îndeplinirii unor norme stricte privind amplasamentul, înălțimea, culoarea și materialul aferent construcțiilor din zonă. Ar mai fi problema introducerii alimentării cu gaze naturale. În acest domeniu, legea prevede, în mod obligatoriu, să existe cel puțin 2000 de cereri. Ori, cine își imaginează că, în aceste sate cu gospodăriile împînzite pe dealuri și văi, la distanță între ele chiar de kilometri, se pot strînge 2000 de solicitări de alimentare de la rețeaua cu gaze naturale? Nu se poate da o derogare?
După cum puteți constata, dincolo de perimetrul Complexului  Domeniul „Valea lupilor”  și al pensiunii „Valea cu struți”, renăscute prin efortul financiar și activitatea marelui iubitor de natură, medicul veterinar Răducu Brănescu, domnia sa gîndește și lucrează din mers, în dorința de a consolida emblema de primul sat turistic din România a frumoasei comune Fundata, cu satele Fundata, Fundățica și Șirnea. Ce este mai plăcut și mai revigorant decît această alăturare, am putea spune, această simbioză dintre trecutul glorios, încărcat de lumina Istoriei și acest prezent, centrat pe dezvoltarea turismului într-o zonă parcă ruptă dintr-un colț de Rai!
98  de  trepte  spre  cer
Duminică, 21 august. După ce sîmbătă seara și în noaptea care a urmat, o ploaie de munte a înviorat iarba de pe dealuri și a iscat pîrîiașe ce se strecurau pe poteci sau pe pantele cele mai abrupte, șerpuind cu mici ocolișuri printre obstacolele întîlnite în cale, dimineța, în jurul orei 8, aerul din Șirnea fu răscolit de dangătul muzical al unui clopot. Era clopotul bisericii din sat, care chema, ca în fiecare duminică sau în alte zile de sărbători,
enoriașii la slujbă.
Ori de cîte ori treceam cu mașina pe șoseaua principală din Șirnea, în zilele în care am fost musafirii satului, priveam turla semeață a bisericii care țîșnea dintre copacii de pe un deal împădurit, fără să pot localiza cu precizie lăcașul de cult. Din acest motiv, cînd ne-am hotărît să mergem la slujba de duminică, descoperirea locului de acces spre biserică a căpătat o importanță vitală, mai ales că în zonă nu era picior de om de la care să primim o informație, iar domnul care ne-a servit micul dejun nu știa nimic precis, acesta fiind din Pitești. Încet, încet, orientîndu-ne de pe direcția turlei, care se vedea mai bine dintr-o anumită parte, am „descoperit”,  chiar lîngă Căminul Cultural, ce poartă numele lui Radu G. Țeposu, critic literar și jurnalist, fiu al satului Șirnea, un rînd de trepte turnate din beton – 98 de trepte – care urcau pînă în curtea bisericii. De aici încolo – exceptînd aventura urcării celor aproape 100 de trepte așezate în serpentină – consider că am trăit cîteva ore nu doar sub lumina generată de puterea Duhului Sfînt, care inundă ființa celor din interior, ci și a unei reverii duhovnicești – întîlnirea cu un preor dedicat, cu o organizare profundă a Sfintei slujbe de duminică și, nu în ultimul rînd, cu enoriași pătrunși de evlavie și credință, ancorați mai mult de trei ore în atmosfera divină pe care o întîlnești numai într-un lăcaș de cult.
Pisania bisericii, care poartă hramul  Sf. Ioan Botezătorul, ne spune că „s-a zidit prin contribuția credincioșilor sub conducerea vrednicului pr. I.Cențiu, în anii 1893-1894. S-a sfințit de către Mitrop. Miron Românul, Protopop al Branului fiind I. Mețianu. Comitetul a fost următorul: înv.  N. Țeposu, primar M. Rășanu, I.N. Buzea, Gh. Arișanu, Gh.Gh. Cojocaru, I.I. Țeposu, St. Dudu, N.D. Frunteș, If. Ir. Țeposu, epitropi Stoica Rășanu și N.A. Cojanu”. Astăzi, în biserica veche de peste un secol, slujba în sine – dincolo de factura ei religioasă – se transformă într-un adevărat spectacol ecumenic, pus în scenă de tînărul preot paroh Cătălin George Vîlcu, ajutat de epitropul Ion Cojocaru.
Pentru a înțelege paradigma în viziunea unei duminici petrecute la Sfînta slujbă din biserica din Șirnea, dați frîu liber imaginației, lăsați sufletul să vibreze în rezonanța cîntărilor bisericii, deschideți profund ochii minții, și puteți trăi clipa spre întîlnirea cu Dumnezeu! În acea zi de Sfîntă Duminică, într-o bisericuță de pe un vîrf de deal, am trăit revelația unei purificări divine, sentiment pe care nu l-am perceput în marile biserici la slujbele cărora am participat, cu toate că acestea din urmă epatau prin grandoare și prin coruri pe mai multe voci. Aici, la Șirnea, în prezența a 20 de enoriași (din 40 de familii, cît are întregul sat), răspunzînd pasajelor din sluba preoțească, din strană, cu o voce altoită pe cîntările bisericești, doamna Marioara Voinescu (învățătoare în sat), a legat inimile credincioșilor într-o parabolă unică de text biblic și de intonație muzicală. Într-o adevărată procesiune a sunetelor cu irizări celeste, cîntăreața de la strană ne-a înălțat cu trupul peste orizontul pămîntesc, și cu sufletul peste efigia Pantocratorului de pe care ne privea și ne supraveghea însuși Mîntuitorul, Fiul Lui Dumnezeu.
Înmărmurit, apăsat sub gravitația candelabrului strălucind de lumini, ascultam cîntarea către Maica Domnului, Fecioara născătoare de Dumnezeu, chemată de noi de atîtea ori, în clipele de mare durere și de deznădejde, crezîndu-mă într-o catedrală impunătoare, cu sculpturi divine, de un Michelangelo Buonarroti sau de Rafael. Eram, însă, spre norocul meu, în bisericuța de pe deal a satului Șirnea, unde imaginea Maicii Domnului e mai aproape de noi decît în orice punct al Globului Pămîntesc. Iată ce cuvinte, pe muzică, veneau din strana din stînga altarului:
„O, măicuță sfîntă, te rugăm fierbinte
Să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte!
Nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale,
Căci noi sîntem fiii lacrimilor tale!”.
Priveam la oamenii din biserică. Majoritatea, în vîrstă, dar erau și cîțiva copii. Mulți dintre ei erau în genunchi, plecînd capul spre podea, în semn de smerenie și de împăcare cu Domnul, melodia și textul, interpretate patriarhal de către învățătoarea Marioara Voinescu, le-a sporit credința în Dumnezeu.
După slujbă am stat de vorbă cu părintele Vîlcu, încercînd să înțeleg superbia slujbelor ținute sub păstorirea domniei sale. E tînăr, are 27 de ani, și este al 24-lea preot la Șirnea. A terminat Facultatea de Teologie Ortodoxă Sfîntul Ierarh „Andrei Șaguna”, Sibiu, promoția 2018. După masterat a susținut examenul de dizertație în cadrul  Secției de Teologie Practică, iar de un an este preot la Șirnea, hirotonit de către Înalt Preasfințitul Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. Nu are vreun sentiment de frustrare pentru faptul că păstorește o comunitate redusă ca număr de locuitori (Șirnea are doar 40 de gospodării), dimpotrivă, ne demonstrează că harul Domnului poate avea aceeași valoare duhovnicească și aceeași lumină divină, indiferent de numărul enoriașilor dintr-o parohie: „Chiar dacă numărul de familii nu este unul mare, pot spune că Șirnea are oameni foarte credincioși, avînd o evlavie mare pentru Biserică, participînd cu multă dragoste la Sfintele slujbe de duminică și sărbători”.
Părintele Vîlcu amintește, cu un grad ridicat de respect, despre predecesorii săi la acest lăcaș de cult ortodox, vorbindu-mi cu mîndrie, de pildă, despre preotul Zenovie Moșoiu, ajuns Protopop de Brașov, sau despre preotul Vasile Coman, înaintat la rangul de Episcop al Oradei. Mai aproape de zilele noastre, evidențiază opera administrativă a preotului Ionel Eduard Scorțea, care a păstorit enoriașii din Șirnea între anii 2016 și 2021, interval de timp în care (cu sprijinul autorităților locale) Biserica a fost renovată, montîndu-se pardoseală din marmură, de asemeni, Sfînta Masă a fost îmbrăcată în marmură, iar strănile au fost schimbate. Urmînd legile ortodoxe, în anul 2018 a avut loc resfințirea Bisericii de către  Înalt Preasfințitul Dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul de Sibiu și Mitropolitul Ardealului.
Într-o atmosferă în care intrasem în mod natural, de parcă făceam parte de cînd lumea din această comunitate mică și frumoasă sufletește, de munte, la terminarea slujbei am schimbat cîteva vorbe cu cei care se pregăteau să treacă prin fața duhovnicului lor pentru a primi sfîntul Mir. Așa cum a ținut să precizeze părintele Vîlcu, dintre cei prezenți merită să fie elogiați pentru participarea la slujbele din biserică și pentru intensitatea trăirii clipei întîlnirii cu Religia, mulți enoriași,  dintre care i-am notat pe Lucica Cioacă, Dorina Buzatu, Piha Stere, Doina Căciulă și, bineînțeles, cîntăreața de la strană care aduce magia cîntecului religios, coborîndu-l din Cer pe Pămînt – doamna învățătoare Marioara Voinescu.
Cînd biserica s-a golit de oameni, aceștia urmînd să ia la pas potecile croite prin lunci și peste dealuri, pentru a ajunge la casele lor, am mai „scanat” cu privirea interiorul bisericii, devenit acum prea sobru și rece, după ce slujba se încheiase printr-o scurtă cuvîntare bine meșteșugită a părintelui Vîlcu – cuvinte brodate pe tema zilei – vindecarea omului epileptic de către Mîntuitorul Isus Christos – pildă concretizată cu îndemnuri și sfaturi pentru a putea trece cu ușurință de greutățile și provocările vieții contemporane, cu ajutorul rugăciunii și al credinței. Liniștea din interior, cu stranele goale, fiecare avînd adăugate plăcuțe cu numele enoriașilor, peste care mai plutea, încă, mirosul reconfortant de tămîie, mi-a învăluit sufletul în lumina dulce și blîndă a reîntîlnirii cu miracolul Dumnezeiesc, sentiment care m-a urmărit și la București. Stau sub bolta luminoasă a naosului și citesc, cu evlavie, cuvintele de pe Pantocrator (Dicționar: „Reprezentare – zugrăvită pe bolta naosului – a lui Isus Christos, ca împărat al lumii, binecuvîntînd”): „DOAMNE, DOAMNE, CAUTĂ DIN CER ȘI VEZI ȘI CERCETEAZĂ VIA ACEASTA PE CARE A SĂDIT-O DREAPTA TA ȘI O DESĂVÎRȘEȘTE PE EA”.
Într-adevăr, într-o lume bulversată, cu răsturnarea dureroasă a valorilor naționale, în siajul unei lumi polarizate, avem nevoie de întoarcerea către Divinitate, către credința Neamului. Slujba din acea Sfîntă zi de duminică, din biserica din Șirnea, pusă sub semnul credinței și măiestriei preotului Cătălin George Vîlcu, ne-a smuls din lumea reală și ne-a transfigurat, chiar dacă numai pentru o zi, în lumea credinței ancestrale a Poporului Român.
La plecare, cobor cele 98 de trepte, mult mai ușor decît le-am suit. Jos, unde poteca se pierde la marginea șoselei principale, mă opresc în fața unui izvor care curge tocmai dinspre dealul pe care se zărește printre crengi arcuite de vînt, turla bisericii. Două cănițe din aluminiu stau la dispoziția celor care vor să-și ostoiască setea cu apă pură, de izvor. N-am băut din cană. După ce mi-am răcorit palmele cu șuviul zglobiu, am băut apă din pumn și m-am spălat pe față, simțind cum mă pătrunde o răcoare binefăcătoare prin toate fibrele corpului. Alături, în peretele stîncii din care țîșnea acest izvor, pe o placă de metal roasă de vreme, pe alocuri invizibile, erau încrustate următoarele versuri care simbolizează, cu tîlc și profunzime, frumusețea și atracția primului sat turistic din România, precum și noblețea oamenilor acestor locuri:
„LA NOI PIETRELE VORBESC
ȘI PĂDURILE ȘOPTESC,
LA NOI STÎNCILE GÎNDESC,
IAR IZVOARELE DOINESC
PLOILE SÎNT CÎNTĂTOARE
ȘI ÎN VORBE CHEMĂTOARE”.
Dedesupt, pentru identificare, stă scris: „LEGENDA BRANULUI. DE LA ROGOZEANU”.
Am început acest reportaj cu o pagină din eroismul Armatei Române în Primul Război Mondial, și am încheiat cu o scurtă legendă în versuri. De fapt, a încheia este improriu zis. Aventura turismului în Țara Bîrsei este o perpetuă chemare și o insolită provocare.
Așadar: La revedere, Fundata! La revedere, Șirnea!
Notă: În următorul număr – un interviu cu primarul comunei Fundata, domnul Marian Florin Pâtea.                  
GEO CIOLCAN