Cînd l-am întîlnit eu, pentru prima oară, pe Virgil Măgureanu? Probabil pe holurile Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, în toamna lui 1967. Am fost şocat de modul în care se îmbrăca: un costum de activist pe la Ocolul Silvic, cu cămaşă galbenă, cravată de un roşu turbat, cu dungi gri şi verzi, arătare care se termina la extremitatea de sus cu o pălărioară tip „găină“, iar la extremitatea de jos, cu nişte sandale găurite. Închipuiţi-vă cum umbla şi se mişca printre noi un asemenea saltimbanc, ce provoca rîsul prin simplul contrast dintre pretenţiile lui de „activist politic“ şi penibilul întregii înfăţişări. N-am rîs niciodată de modul cum se îmbracă oamenii, eu însumi fiind, la vremea aceea, extrem de sărac şi, dacă nu erau fraţii mei mai mari, n-aş fi avut nici o haină pe mine. Dar papagal multicolor n-am fost niciodată. În colţ la Haşdeu, lîngă ceasul electric, îşi făcea veacul un flaşnetar cu un peruş multicolor şi noi, studenţii, ne aşteptam ca, într-o bună zi, să-l vedem pe Imre Asztalos (aşa îl cunoşteam noi în facultate pe viitorul asasin al lui Ceauşescu) să sară, ţuşt-ţuşt, sfîr-sfîr, pe cutia magică a bătrînului, să apuce cu pliscul lui de pasăre ştirbă nişte „planete” ale norocului şi să mănînce pîinea (grăunţele) bietei zburătoare. Toţi studenţii ştiau că e securistul oficial al facultăţii. Aşa ceva nu era un secret. Tot ce se discuta pe culoare, la seminarii, ori în Cafeneaua Tosca era raportat de zelosul „rezident al Securităţii”, verbal sau în scris, unei faune de teapa lui, tot la cravată (cu nodul făcut pe clanţa uşii!) şi cu sandale decupate, tot cu mapele de vinilin pline ochi de dosare, tot cu urechile ciulite numai după duşmani ai poporului şi contrarevoluţionari. La Filozofie erau doi studenţi unguri foarte cunoscuţi: Aszody şi Asztalos.

Primul, pentru că era fiul unui colonel de Securitate, care începuse să publice unele cărţi palpitante despre Serviciile Secrete. Al doilea, pentru că era foarte periculos, îl întîlneai peste tot, se afla într-o veşnică agitaţie, ba pe la Cantina din Grozăveşti, ba pe la Căminul din Drumul Taberei, ba pe la Decanat – el mereu inspecta cîte ceva, avea cîte o sarcină de transmis ori cîte o directivă de prelucrat, la învăţămîntul politic, cu faţa lui de copil bătrîn, care n-a rîs niciodată sincer, pentru că nu-şi putea permite asemenea slăbiciuni umane în faţa maselor de oameni pe care era chemat să le conducă. La început, eu nu l-am luat în serios pe acest Asztalos. Prin tradiţie, la noi în casă exista o adevărată repulsie faţă de Securitate. Şi nici nu putea fi altfel, de vreme ce părinţii mei erau creştini practicanţi. Prin 1960, un unchi de-al meu, Mituş Barta, căpitan M.F.A., fusese închis politic pentru trădarea (către o femeie) a unor aşa-zise secrete privind aplicaţiile militare pe care le făceam împreună cu ruşii. După vreo 7 ani de temniţă grea, a ieşit din puşcărie: albise complet, nu mai avea dinţi, era o nălucă, abia a putut să intre ca muncitor la Uzina Vulcan. Asta era Securitatea pentru noi. Iar cînd noul şef al partidului, Nicolae Ceauşescu, a început să demaşte public crimele acelei structuri represive, care însămînţase ţara cu sute de mii de cruci, lumea s-a cutremurat. Acest Asztalos făcea parte dintre cei care ţinuseră un popor întreg sub teroare. Acum, se mai „spălase” puţin, îşi ceruse şi el drepturile, după ani de zile de spionat la lînă, ori pe tarla, prin ploaie şi arşiţă, fusese rîndaş destul, Securitatea are grijă, măi tovarăşi, de cadrele sale devotate, să înveţe la şcoli înalte, să se perfecţioneze în muncă. Privind acum în oglinda retrovizoare a vieţii, îmi dau seama că individul a avut, totuşi, un destin. Să fii tu căruţaş ungur într-un sat obscur, flăcăul lui Asztalos Janos, să stai pe capra căruţei la Colectivă, să pocneşti cu biciul calul din stînga şi animalul să se balege în numele lui Marx, să pocneşti cu biciul şi calul din dreapta, care să se balege în numele lui Lenin, să priveşti în zarea Gospodăriei Agricole Colective şi să strîngi din dinţi, întorcînd pe toate feţele căile cele mai scurte de a parveni, de a şfichiui nu dobitoace – ci oameni, după care să ajungi şef de reţea de Securitate, apoi activist şi lector C.C. al U.T.C., pe urmă student la Filozofie, în inima ţării, apoi să oficializezi concubinajul tău de-o viaţă cu Securitatea, pe care s-o iei de nevastă şi să devii ofiţer activ, pentru ca, în final, să intri într-o conspiraţie sovietică, să participi la procesul şi la asasinarea omului pe care îl proslăviseşi în sute de prelegeri politruce şi pentru apărarea căruia turnaseşi masiv, pe toată lumea, iar drumul ăsta bestial să te ducă pe capra altei căruţe, ca şef al principalului Serviciu Secret al României, calitate în care ţi-ai schimbat stăpînii ruşi cu stăpînii israelieni şi americani – trebuie să recunoaşteţi că un asemenea traseu este ameţitor şi unic în lume! Ce film artistic ar scoate englezii de-aici, de genul acelei pelicule închinate asasinului psihopat gruzin, travestit în preot catolic irlandez, care fusese programat de ruşi să ucidă tot ce-i ieşea în cale! Aveam să simţim colţii lui Asztalos în decembrie 1968. Avuseseră loc marile demonstraţii studenţeşti din Capitală. Eu, unul, nu participasem la ele, fiindcă eram bucureştean şi locuiam cu părinţii – or, în imensa lor majoritate, demonstranţii erau căminişti, întrucît mişcarea aceea spontană se născuse chiar la un astfel de cămin şi crescuse după principiul avalanşei. În cîteva zile, în toate centrele universitare s-au organizat şedinţe de condamnare publică a demonstraţiei respective. Atunci m-a dezamăgit prima oară Ceauşescu: începuse să dea înapoi, de frica ruşilor. La urma-urmei, ce făcuseră studenţii decît să repete, în faţa Ambasadei U.R.S.S., ceea ce, cu numai 4 luni în urmă, însuşi Ceauşescu rostise din balconul C.C. al P.C.R., în auzul ţării şi al Planetei întregi? Situaţia semăna, pe undeva, cu poezia „După melci” a lui Ion Barbu – fragila vietate fusese amăgită de un descîntec de primăvară, a scos şi ea corniţele, dar, ce tristeţe, iarna era încă stăpînă atotputernică! Am fost adunaţi, cu toţii, în Amfiteatrul Dimitrie Cantemir. Şedinţa de demascare se desfăşura conform planului. Pînă la un punct. Pentru că doi studenţi din Anul II au fluierat în Biserică! Au stricat socotelile Centrului Universitar de Partid şi ale Securităţii. În două intervenţii de un curaj nebun, cei doi au luat apărarea studenţilor, lăudîndu-i pentru că au cîntat colinde şi invocînd dreptul la libertate al Poporului Român. Aceşti studenţi erau, de fapt, doi poeţi: Sebastian Reichman şi semnatarul acestor rînduri.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, 290, din 24 ianuarie 1996)

Biserică, sau abator? (1)