Nu-l înțeleg pe Florin Zamfirescu...
Sînt de același leat cu actorul Florin Zamfirescu și îmi iau îndrăzneala să-l judec nițel. Omul a atins vîrsta cînd, ca fotbaliștii, picioarele, dar mai ales memoria nu-l mai ajută să apară pe scenă și în filme, și n-ar vrea să ajungă precum maestrul Radu Beligan care, la 98 de ani, să încăpățîna să joace cu urechelniță și să fie scos din scenă de ceilalți actori. E adevărat, mai înainte, marea actriță Silvia Dumitrescu-Timică, trecută bine de 80 de ani, o interpretase magistral pe soacra din comedia ,,Micul infern”, de Mircea Ștefănescu, care se juca la teatrul ,,Nottara” în regia lui Mihai Berechet, cu Ion Dichiseanu, Lucia Mureșan, Ștefan Radof și frumoasa Emilia Dobrin în celelalte roluri. Continuase să joace chiar și într-un cărucior cu rotile, cînd își frînsese un picior, dar, curînd, va înțelege că nu mai avea nimic de spus și trebuie să se retragă cu adevărat. A trăit 96 de ani. În schimb, Aura Buzescu, și ea artistă a poporului, a dat dovadă de curaj și luciditate, punînd capăt carierei teatrale la vîrsta de 65 de ani și rezervîndu-și plăcerea de a fi doar spectatoare pînă spre 90 de ani, o bătrînică oarecare, greu de recunoscut într-o sală de teatru.
În atare situație, și el împăcat cu soarta, Florin Zamfirescu se mulțumește să apară mai ales la televizor și pe rețelele de internet. Cîteodată, mai este văzut și la spectacolele regizate și jucate de Vlad și Ștefana, copiii lui, care i-au semănat, semnalîndu-le ce i-a plăcut sau nu în jocul lor. Cum a fost, bunăoară, Vlad, care alesese să-l joace pe Miroiu din ,,Steaua fără nume”, deși mai potrivit ar fi fost în Grig, un personaj mai robust și mai cu picioarele pe pămînt, nu visător și naiv precum Miroiu. Cică i-ar fi spus-o de la obraz fiului care, previzibil, protestase. O altă bucurie i-o procură lui Florin Zamfirescu cei patru nepoți, toți băieței, foc de talentați în diferite arte.
Ca invitat în vreun studiou de televiziune, actorul se vădește și un narator înzestrat al întîmplărilor din turnee și spectacole sau la filmări. Amintiri din copilărie și din Institutul de Teatru, chipul părinților, ca o icoană. Cele trei căsătorii cu trei actrițe, urmate, în anii din urmă, de un concubinaj fericit cu doctorița Daciana care-l iubește ca pe ochii din cap, neuitînd să-i administreze cele 18 pastile pentru diferitele beteșuguri care l-au ajuns la cei 74 de ani ai săi. ,,Abia aștept să mor”, a spus el, recent, teatral și nesincer, și, normal că nu l-a crezut nimeni, întrucît doar ființele disperate și chinuite de eșecurile vieții își doresc cu adevărat moartea, nu un artist de succes cum a fost el, căruia, cu excepția rateurilor în căsătorie, viața i-a surîs din toate unghiurile. ,,Cum va fi ...” se întreba într-un poem tînărul bard Dumitru Iacobescu, atins de o tuberculoză în stadiul terminal, pe cînd abia împlinise 21 de ani. De asemenea, ,,Plictisit de viață”, și Matei Eminescu își dorea moartea prin 1929, dar el avea motive să-și dorească moartea, ceea ce s-a și întîmplat, după o viață plină de neîmpliniri, sărăcie, 5 copii, 3 neveste și un caracter inflexibil și conflictual, care i-a adus numai dușmani.
Ca invitat la emisiunea Denisei Rifai, actorul Florin Zamfirescu, mare patriot și iubitor al Neamului Românesc, a fost întrebat despre relațiile sale cu Vadim și PRM. Dar, surprinzător, maestrul a negat orice legătură, pretinzînd că nici nu l-a cunoscut pe Tribun. Așa să fie? Fiindcă mulți își mai aduc aminte că a fost o vreme cînd frecventa Conferințele de Presă ale PRM, și odată chiar a primit un premiu pentru cariera sa artistică. Ba, mai mult, a și candidat la Senat pentru PRM în județul Vîlcea, dar l-au furat la voturi chiar și președinții din Călimănești, orașul său natal... Atunci de ce neagă totul? Și acum îi mai e frică pentru convingerile sale politice de odinioară? Au fost vremuri cînd mulți români votau cu PRM, dar, în prostia lor, nu recunoșteau și citeau ,,România Mare” ca ilegaliștii, pe furiș. Privitor la pățania lui Florin Zamfirescu la Călimănești, și sculptorul Florin Codre a trecut prin aceeași experiență în 1996 în județul natal, Mehedinți, unde foștii comuniști, trecuți in corpore în tabăra țărăniștilor, l-au impiedicat să se întîlnească cu alegătorii și i-au măsluit rezultatul final. În schimb, Ștefan Rusu, fost campion olimpic, mondial și european la lupte greco-romane și candidat din partea PRM la un loc de consilier la primăria din Suceava a pățit-o și mai rău. Căci, după alegeri, i s-a pus în vedere să treacă la hoții lui Iliescu, altfel neam de neamul lui nu va mai antrena vreodată la Suceava. Sau foștii fotbaliști Mitică Teleșpan și Iancu Carabageac, și ei candidați PRM la funcția de primar și viceprimar în Tîrgoviște. Sau un boxer din Pitești pentru care ar putea depune mărturie Ion Mînzînă, fost senator și deputat PRM de Argeș, iar acum în mari tandrețuri cu impostorul Ciolacu. Cu toții au venit la Vadim și l-au întrebat ce să facă. Iar Tribunul le-a răspuns cam așa, într-o manieră caragialescă: decît să primejduiți pîinea copiilor voștri, faceți bine și nu vă puneți la mintea prostului. Căci prostul are mintea hodinită, pune mîna pe un lăstar și-ți crapă capul.
La moartea lui Radu Cosașu
Aflu întîmplător că s-a prăpădit și Radu Cosașu (Oscar Rohrlich), prozator care în toamnă, tîrziu, ar fi făcut 93 de ani. Îl des­coperisem în 1971, cînd îi apăruse volumul ,,Un August pe un bloc de gheață”, o carte cuceritoare, aflată la granița dintre gazetarie și literatură. Condeier îndrăzneț și cu un simț de observație dezvoltat, memorialist și povestitor înzestrat încă din adolescență. Tot de la aceeași vîrstă, stalinist de neîmblînzit și greu de dizlocat din ideologia și convingerile sale, măcar că nu s-a găsit nici un martor sau vreo dovadă că ar fi băgat oameni în pămînt sau că i-a trimis, spre reeducare, la Canal. Așa cum au procedat Ana Pauker, Brucan, Nikolski, Tisminețki și atîția alții. Un stalinist romantic, atît de apucat, că, pe cînd abia împlinise 17 ani, nu s-a îndurat să participe la înmormîntarea tatălui său, întrucît trebuia să prezideze o ședință UTM importantissimă.
Nu știu dacă există pe undeva vreo monografie a vieții și operei lui Radu Cosașu. De aceea, m-am mulțumit cu două pagini de comentarii asupra scriitorului – adică marea Istorie a Literaturii Române întocmită de criticul și istoricul literar Marian Popa. De acolo am aflat că Radu Cosașu provine dintr-o familie de mici intelectuali burghezi, care, ca toți evreii, au pus mare preț pe carte. Ca urmare, tînărul nostru a ajuns student la Litere. De unde a fost descalificat fără milă și trimis la munca de jos, să învețe strungăria la Uzina ,,Timpuri Noi”, pe motiv că o soră mai mare alesese să emigreze în Israel. Ceva mai încolo, rămînînd văduvă, și mama tînărului a plecat în Israel, fără ca fiul, încăpățînîndu-se să rămînă în țară, să mai suporte vreo altă sancțiune.
Asta dacă n-ai la îndemînă cărțile sale, care conțin suficiente elemente autobiografice asezonate cu umor și miștocăreală fină, nuanțe de absurd în linia urmuziană, nostalgie după anii copilăriei, cînd părinții, prietenii și megieșii erau tineri și luau în piept greutățile vieții. Să enumerăm cîteva dintre ele: ,,Viața în filmele de cinema”, ,,Alți doi ani pe un bloc de gheață”, ,,Nopțile tovarășilor mei” (gazetărie de cea mai bună calitate). Sau: ,,Omul după 33 de ani scapă”, ,,Supraviețuiri”, ,,Ficționarii” sau ,,Meseria de nuvelist” (beletristică).
Pentru generațiile mai vechi, cititul publicațiilor devenise o artă care începea cu sculatul devreme pentru a apuca un loc mai în față la chioșcurile cu ziare. Și dacă aveai noroc, puteai să obții: ,,Sportul” și Revista ,,Fotbal”, ,,Luceafărul” și ,,România literară”, ,,Amfiteatru” și ,,Viața studențească”, ,,Contemporanul”, ,,Urzica” și ,,Săptămîna”. Să nu uităm nici de mult-căutatele almanahuri estivale și de la sfîrșitul anului. În vara anului 1972 s-a petrecut la Reykjavik, în Islanda, un eveniment epocal: turneul final de șah dintre marii-maeștri Bobby Fischer și Boris Spassky. Meciul secolului dintre doi evrei sau două sisteme politice antagoniste, SUA și URSS. Și ca într-un scenariu demn de Hollywood, Bobby Fischer nu s-a prezentat la primele două partide, pe motiv că tocmai avusese chef de o baie în fiord dis-de-dimineață. În final, era gata-gata să se întîmple un măcel la scară planetară, căci US Army convocase mobilizarea generală, iar Brejnev ordonase săparea de tranșee în jurul Kremlinului. Dar lucrurile s-au calmat. Fischer a recuperat punctele pierdute și l-a învins eroic pe Spassky. La noi, rezultatul partidelor care începeau la ora locală 9 se dădeau la Radio la Buletinul de știri de la ora 13, iar seara, după Telejurnalul de la ora 22, Valeriu Chiose apărea în fața unei table negre magnetice și muta piesele de colo-colo, explicînd strategia partidei. Dar aceasta nu însemna nimic pînă cînd, a doua zi, găseam în ,,Sportul” partida, notată mutare cu mutare. Pe la prînz, în Cișmigiu, microbiștii lăsau fotbalul și analizau la sînge mutările, minunîndu-se de genialitatea celor doi corifei ai șahului mondial. Apropo de meciuri de neuitat: unde aș putea găsi incredibila partidă a ,,Celor patru dame”, disputată între Capablanca și Alehin?
Cele trei Joițe
În linie dreaptă, între Siliștea-Gumești, satul natal al lui Marin Preda, și Bulzeștii lui Marin Sorescu sînt doar 32 km. De aceea, prin limbaj, numele personajelor, tumultul vieții și în general antropologia zonei, se pot găsi multe asemănări între cei doi Marini și universurile lor literare. N-am idee dacă cineva s-a încumetat să facă un studiu comparatistic în temă. Dacă nu, ar trebui făcut, fiindcă s-ar găsi multe surprize. Așa cum profesorul Pompiliu Marcea, călătorind cu trenul spre Tîrgu Jiu și întîlnind un tip care se numea și semăna izbitor cu Mihail Sadoveanu, îi invitase pe criticii literari să treacă degrabă la cercetări lămuritoare, fiindcă deja se știa că o ramură a Sadovenilor își avea obîrșia în Gorj. Pînă la doritul studiu, scot în evidență o curiozitate: mama lui Marin Preda, a lui Marin Sorescu și a lui Panait Istrati se numeau Joița. Joița-Zoica-Junona (protectoarea familiei și a copiilor, a fidelității conjugale) – Zoe-Elena-Dumnezeu... (Pe de altă parte, în ciclul cu tentă autobiografică ,,La Lilieci”, Marin Sorescu afirmă că mama sa se numea, de fapt, Nicolița.)
Niște oi, 24 la număr, în frunte cu țicnita de Bisisica, ,,toate cu lapte”, pe care ticăloșii de Paraschiv, Nilă și Achim le vînd la București, le întîlnim în ,,Moromeții”. Aceleași oi, peste 100, apar și în ciclul ,,La Lilieci” și sînt furate, într-o noapte, chiar din oborul familiei din Bulzești. Vina cade în totalitate pe cîinele familiei, care dormind în post, încasase o bătaie soră cu moartea. Pe urmă, s-a aflat cine le furase: chiar hoțul satului, un fel de Ardiles local. Nici momit cu bani, nemernicul nu le-a mai dat înapoi: fiindcă apucase să le treacă peste Olt, și se știa că ce este trecut peste Olt, ăla e, s-a mîntuit și i-ai pus cruce...
PAUL SUDITU