Să vorbim sau să scriem despre LIMBA ROMÂNĂ e o sarcină dificilă pentru că tema e amplă, dar constituie o onoare în cadrul sărbătoririi ei. Limba este principalul mijloc de comunicare între oameni, este darul dat de Dumnezeu omului. „La început a fost cuvântul” – se spune în Scriptură. Prin cuvânt, prin vorbă, prin vorbire construim punți între minți și suflete. De la cuvânt, limba română și-a derivat verbul a cuvânta și de la vorbă, a vorbi. Și limba noastră și-a definit statutul de timpuriu, situată în aria laterală a Imperiului Roman. Să nu uităm că există o atestare a limbii noastre încă din anul 587, de pe vremea împăratului Flavius Mauricius Tiberius (582-602) când au năvălit avarii în Imperiul Byzantin și când, în învălmășeala care s-a produs, în oastea gata de luptă, de pe spatele unui catâr, s-a răsturnat sarcina pe care o ducea și un soldat a strigat stăpânului animalului „în limba țării”, după scrierile istoricului Theophylact (Secolul VII), torna, torna, fratre! „De două secole – spunea marele savant Valeriu Papahagi (1906-1983) – se scriu articole și se consemnează cele două sensuri: se răstoarnă samarul sau e un ordin de întoarcere (stânga-împrejur) dat de comandant”.
LIMBA este valoarea care ne definește ca om, căci suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, „suntem făptură – cuvânt – cuvântătoare, având în noi, în mod ontologic [existențial], capacitatea limbajului, fără Logosul divin (cuvântarea) «nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut»” (Ioan 1,3) (Cf. Theodor Damian). Și limba română definește identitatea noastră ca neam, ca popor, ca națiune și pe fiecare în parte dintre noi, ca aparținător al acestei națiuni și al acestui stat. Limba română vine din veacuri, s-a statornicit pe meleagurile din rădăcinile cărora ne veghează strămoșii. În română râdem și plângem. În română prind viață strigăturile de la hore, cântecele populare, poeziile populare, ghicitorile și proverbele, baladele și legendele. „Catedrala Sfântului Neagoe Basarab [cea din legendă și din realitate, zidită din sufletul Anei Meșterului Manole], trecută prin răstigniri și învieri (degradări și restaurări) e tot atât de măreață în somptuozitatea vârstei sale de cinci secole” (Cf. Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, la ședința Academiei Române din 3 iulie 2017, dedicată împlinirii a 500 de ani de la sfințirea bisericii Mânăstirea Curtea de Argeș), trăiește în sufletul nostru și în versuri, statornicită în cultură și istorie. Limba e și cea citită, nu numai vorbită, astfel, încă din primele scrieri, deci începând cu cronicarii, aflăm că „nu iaste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cititul cărților” (Miron Costin). Or, cine și ce s-ar mai citi azi dacă n-ar fi oamenii de cultură, cercetătorii, cei care adastă pe paginile scrise pentru a da la iveală realități, evenimente, concluzii, citate pentru a atrage altele noi.
Limba se vorbește, se citește, se gândește și se cântă. Dumnezeu i-a dat omului glasul ca să vorbească, să cânte, să-și exprime identitatea și să-și înalțe gândul la ceruri.
Cât de frumos spune Gheorghe Sion (1822-1892):
Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Alta mai armonioasă
Ca ea nu găsim

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
Necesitatea de a o cultiva se impune de la sine, iar concluzia este înălțătoare:
De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?
Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!
Poate nu numai datorită sufletului românului care cuprinde cerul și pământul, dealul-valea, izvorul și marea, apropierea și depărtarea și multe altele, ci și structurii muzicale a limbii noastre, românul își topește dorul în doină, iar, în vremuri mai apropiate de noi, în romanță – sora orășenească a doinei. Florica Dimitrescu – marea Profesoară de Limbă română contemporană – sublinia într-o lucrare a sa că „LIMBA ROMÂNĂ este una dintre cele mai plăcute la audiție, deci una dintre limbile muzicale, alături de italiană, neogreacă și sârbo-croată – datorită numărului mare de vocale, dar și a consoanelor sonore”. E cunoscută propoziția, scurtă, e drept, în care se folosesc numai vocale – Oaia aia a ei e. Nu cred că greșim dacă afirmăm că, uneori, cântecul se naște singur tocmai datorită muzicalității acestei limbi. Și romanța – să nu uităm că există și romanțe populare (fără autor – poet sau compozitor) – curge singură pe versurile marilor poeți și, de aici, în inimile ascultătorilor. Un lucru puțin cunoscut e faptul că Nicolae Ceaușescu a fost un mare iubitor de romanțe – îi plăcea îndeosebi „A venit aseară mama” pe versuri de Vasile Militaru. Acesta fusese întemnițat ca legionar, dar a fost reabilitat în 1984 când a apărut discul lui Gh. Sărac cu această romanță. A fost reînhumat la Cimitirul Bellu și, în prezența văduvei – actrița Teli Barbu Militaru, pe marginea gropii, având drept martori păsările, florile și cerul, interpretul a cântat romanța în întregime.
În contextul în care incultura s-a întins ca o pecin­gine alterând exprimarea, folosirea corectă a limbii care ne definește, când valorile românești sunt controversate sau chiar negate, când, în locul tradiției a cărei paradigmă s-a sedimentat de-a lungul veacurilor, ni se oferă, cu multă „bunăvoință” de care noi n-avem nevoie, modele străine de specificul nostru, e de datoria fiecărui om – om simplu sau de înalt spirit – care-și iubește neamul să apere aceste valori, să apere limba română de barbarismele care o invadează, să apere ceea ce ne asigură specificul și stabilitatea în timp.
„La multiplele tendințe de deznaționalizare a neamului românesc, ce vin azi din exterior, mai grave sunt cele ce vin din interior. Iar abuzul față de caracterul sacru al limbii părinților noștri este unu dintre acestea” (Theodor Damian)
E bine să ne gândim cum îndrumăm generațiile viitoare, cum le transmitem limba română și, odată cu ea, gândirea românească, pentru că au apărut așa-zise familii de elită ai căror copii învață cu bone străine și nu vorbesc românește. Să nu uităm că denumirea limbii reprezintă denumirea țării respective România – limba română, Italia – italiana, Franța – franceza, Rusia – rusa etc. Samuel Micu spunea „mult iaste a fi român”.
Îndrăznesc să avansez o idee căreia, cred, nu i s-a dat importanța cuvenită: aportul, din epoci trecute, al aromânilor la afirmarea limbii române în lume, de fapt, aportul acestor frați de neam și de limbă care au contribuit la amploarea mișcării culturale cunoscute sub denumirea Școala Ardeleană. Plecarea (izgonirea) aromânilor din Sudul Dunării, de la Moscopole, din zona Pindului și din altele, în Imperiul Austro-Ungar, dar și în țările române a dus la resuscitarea mândriei de român, de apartenență la limba română. Dintre aceștia, familia celor cu numele Papahagi a contribuit esențial la afirmarea culturii române, atât în domeniul istoriei, cât și în cel al lingvisticii – Tache Papahagi (autorul monumentalei lucrări Dicționarul aromân), Nicolae Papahagi, directorul Internatului românesc de la Istanbul, fiul său Valeriu Papahagi care a scris nenumărate studii privind trecutul aromânilor și care asimilase, de la tatăl său, convingerea că dacă aromânii vor să existe nu pot supraviețui ca neam și ca limbă decât la români, altfel se topesc în masa celorlalte popoare. Îl amintim, de asemenea, pe italienistul Marian Papahagi, care a fost și directorul Academiei Române de la Roma (ca și marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga), și pe fiul său – Adrian Papahagi, care s-a ocupat și el, ca și unchiul Valeriu de la care a moștenit un manuscris de 500 pagini, de istoria aromânilor din timpul Evului Mediu (pe care nu l-au publicat!). Să nu uităm cuvintele din Părinteasca dimândare:
Di sun plocile di murminți
Strigă-ai noștri buni părinți:
„Blăstăm mare se-aibă-n casă
Cari di limba lui se-alasă

Care-și lasă limba lui
S-lu-ardă pira focului
Si s-dirină [să se-nvârtă] ghiu pri loc
Si-l’i si frigă limba-n foc”.
Să nu uităm, de asemenea, de succesul poeziei lui Vasile Alecsandri Cântecul Gintei Latine, care a câștigat premiul concursului de la Montpellier (1878) inițiat de spaniolul Alberto Quintana și susținut de poetul provensal Frédéric Mistral (1830-1914) care a scris poezia „A la Roumanio”. Cităm din Alecsandri:
Latina gintă e regină
Într-ale lumei ginte mari,
Ea poartă-n lume-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
De Ziua Limbii române, după 140 de ani, reînviem acest eveniment și-l elogiem pe Alecsandri, poetul „veșnic tânăr și ferice”.
Limba română a fost studiată și chiar învățată de renumiți savanți romaniști, precum Hervás y Panduro din Spania la începutul Secolului al XIX-lea, Bartolomeu Kopitar (1789-1844), Auguste-Émile Picot care a stat un timp la București, iar între 1869-1872, a fost viceconsul al Franței la Timișoara (a învățat românește și, întors în Franța, a introdus studiul limbii române ca limbă romanică, la École des langues orientales din Franța), Mario Roques (1875-1961) care a adus Româna la Sorbona, Ramon Menéndez Pidal (1869-1968), Gustav Weigand (1860-1930) care a alcătuit, în 1910, primul Atlas al teritoriului daco-român și, cu ajutorul statului român, a organizat la Leipzig Institutul pentru Limba română (1894-1919), Mario Ruffini (1896-1980), Johann Thunmann (1746-1778), profesor la Universitatea din Halle, care afirmă că Aromânii se numesc ei înșiși români, renumita Profesoară Rosa del Conte care a predat la Universitatea din București și care, reîntoarsă la Roma, mi-a confirmat, cu propriul scris, că a primit de la mine Gramatica Limbii române pentru studenții străini.
Nu putem încheia aceste referiri privind limba română în lume, fără a preciza un eveniment semnificativ privind atașamentul românilor din sudul Dunării față de limba noastră comună. De multe ori s-a specificat faptul că primul curs de limba română în străinătate a fost înființat la Petersburg în 1839, or, prima Școală Românească a fost înființată la Pesta, în 1808, cu studenți, în mare parte, macedo-români (aromâni), condusă de Constantin Daicoviciu-Loga. După anul I, absolvenții susțineau un discurs în română, germană și maghiară în fața autorităților austro-ungare. În lucrările  Doamnei Maria Bérenyi, Școala Românească de la Pesta ocupă un loc de seamă.
(va urma)
Dr. ELIS Râpeanu