15 AUGUST 1993, o zi istorică pentru Europa de Răsărit

Şi eu am fost la Sîmbăta de Sus!

Et in Arcadia ego! Şi eu am fost în Arcadia, spunea poetul latin, preluat peste aproape două milenii de Al. Odobescu al nostru şi de Nicolas Poussin, care a pus nostalgica formulare ca epigraf al unui tablou ce avea să devină celebru. Aşadar, am fost şi eu într-un ţinut legendar, într-un templu al brazilor şi pîraielor năvalnice, unde aerul dulce poate răscumpăra totul. Aici, la Sîmbăta de Sus, sub poalele Munţilor Făgăraş, marele voievod şi martir creştin Constantin Brâncoveanu a ctitorit la 1696 o mînăstire ca să fie loc de pomenire şi închinăciune, dar şi catarg al navei creştine în calea obositelor păsări ale sufletelor omeneşti. El era domn al Ţării Româneşti din 1688, înaltă dregătorie de pe jilţul căreia a supravegheat isprăvirea tipăririi acelui monument de civilizaţie care a fost Biblia lui Şerban Cantacuzino. Ceea ce este cu totul minunat: un domnitor valah a ridicat o ctitorie în inima Transilvaniei, cum se petrecuse cu două veacuri în urmă şi cu domnitorul moldovean Ştefan cel Mare, pe care tot spre Transilvania îl trăgea inima. Au fost acestea semne de foc ale Unirii? Eu zic că da. Atunci cînd capul său s-a despărţit de trup, iar sîngele a înflorit în chip de maci pe ţărîna de la Edi-Cule (închisoarea celor 7 turnuri), la 15 august 1714, Brâncoveanu era împăcat cu divinitatea. A făcut multe şi folositoare lucruri pentru credinţa creştină, iar cea mai frumoasă mînăstire a sa a fost trupul descăpăţînat, care nu s-a înălţat, ci s-a prăvălit în apele Bosforului, fiind cules peste noapte de pescarii greci tocmiţi cu o pungă de aur de Doamna Maria, trup adus cu mari sacrificii la un alt lăcaş durat de marele prinţ, în Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, unde hodineşte şi azi. Domnitorul a fost asasinat în ziua sfîntă a Adormirii Maicii Domnului, laolaltă cu cei 4 feciori ai săi şi cu credinciosul sfetnic de taină Ianaclie. Nimeni nu poate pune la îndoială că el a fost dat pradă morţii pentru credinţa sa creştină – i se propusese să treacă la mahomedanism, pentru a salva viaţa lui şi a casei sale, dar s-a împotrivit cu hotărîre. „Brâncoveanu Constantin/ Boier vechi şi domn creştin“ zice poporul de aproape 300 de ani. Nu pe stolnicul Constantin Cantacuzino îl pomeneşte românul simplu, fiindcă a fost vînzătorul lui (cum o fi încăput atîta ştiinţă umanistă în atîta ticăloşie?) –, ci pe fostul Ban al Craiovei, care împodobise ţara cu bijuterii de artă şi credinţă. Începea secolul luminilor. Iar aici, în sudul mereu fierbinte al Europei, se înălţa o lumină pe boltă. Era steaua marelui om politic, protector al artelor şi mărturisitor al lui Isus Christos. Uneori mă întreb: cîţi dintre liderii de azi ai ţării şi ai lumii ar putea urma cu fruntea sus pilda uriaşă a lui Brâncoveanu? Pentru credinţa în Dumnezeu să asiste el, liderul, la decapitarea celor 4 copii, după care să încapă el însuşi pe mîna călăului? Nu cred că există cineva apt de o asemenea jertfă. Şi poate din pricina asta s-a ticăloşit lumea, pentru că nu vrea să audă decît ce-i spune ea lui Dumnezeu, în loc să asculte ce-i spune Dumnezeu ei, ce o învaţă, ce-i porunceşte. Şi să nu ne mire, aşadar, că, aidoma acelei nopţi de coşmar din Antichitate, cînd un singur înger a ucis 185.000 de asirieni, tot astfel avem astăzi la îndemînă pupitre ale masacrelor, care nu sînt deloc pe placul Demiurgului.

Dar creştinii ce-mi făceau? Desăvîrşeau lucrarea păgînilor. Păgîni care nu îndrăzniseră să pună tunul pe lăcaşurile de cult ale altor seminţii, decît poate în acel an 1683, cînd, neputincioşi în faţa somptuozităţii Catedralei Stefansdom din Viena, turcii au tras cu balamezele lor ruginite, de la mare depărtare, în direcţia impunătorului edificiu. Dar Sfinta Sofia din Constantinopole n-au dărîmat-o. Nici puzderia de mînăstiri de la Athos. Creştinii împărătesei Maria Thereza au prefăcut însă totul în ruine fumegînde. Generalul Bukow a ras cu tunul toată salba de schituri şi mînăstiri a Făgăraşilor, cam la 150 de edificii. Atunci, Sîmbăta de Sus a scăpat. Mai rămăsese un nepot al martirului decapitat, care s-a luptat pentru apărarea sa. Dar, în 1785, nu s-a mai putut: pe firmamentul imperial îşi făcuse apariţia un alt genera1, von Preisz, care era şi baron al Imperiului, şi care la cererea unor români uniaţi a pulverizat (tot cu tunul) această comoară. Oricum, se poate spune că unitarismul (fuziunea greco-catolică impusă de unguri şi austrieci) s-a clădit pe sînge şi pe ruine. Episcopul Petru Pavel Aron a distrus, cam pe la mijlocul veacului al XVIlI-lea, nu mal puţin de 37 de mînăstiri ortodoxe, din aceeaşi zonă a Făgăraşilor. Cine ştie cum ar fi arătat azi România dacă întreaga constelaţie de lăcaşuri a Evului Mediu ar fi rămas în picioare? Probabil că am fi avut o variantă autohtonă a Muntelui Sfînt Athos, supranumit „ochiul lui Dumnezeu”.

A fost meritul excepţional al cărturarului Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, de a purcede la opera grea de reînălţare a mînăstirii. Practic, din vechiul complex nu mai rămăseseră decît ruinele bisericuţei brâncoveneşti. Tot ce s-a făcut acum e nou, din temelii: o nouă şi impunătoare biserică, chiliile călugărilor, palatul sinodal, trapeza mînăstirii. Invitat de acest om desăvîrşit al credinţei şi mult iubitor de ţară, Antonie Plămădeală, am pornit la drum duminică, 15 august, să fiu martor smerit al sfinţirii lăcaşului. Lucrasem sîmbătă pînă la 4 dimineaţa, am dormit o oră, iar la 6, în zori, m-am aşternut la acel drum lung. Ce clipe de încîntare poţi trăi dis-de-dimineaţă, să vezi aburii ridicîndu-se de pe apa zdrumicată a Prahovei, să respiri tăria dătătoare de viaţă a pinilor, să-ţi clăteşti privirile ostenite în băile de culori ale căpiţelor de fîn, ale pajiştilor pe care se rostogolesc, aidoma unui pumn de mărţişoare vii, turmele de mioare străjuite de cîini cu jujeul la gît! Încercam să-mi redescopăr ţara, să-mi impregnez sufletul de miresmele bine mirositoare ale patriarhalelor noastre aşezări, unde de Sfinta Mărie Mare gospodarii aninaseră la porţi jerbe de flori, iar ici-colo cîte o nuntă binecuvîntată îmi scotea în cale junii Ardealului, pe caii lor falnici, cu coame împletite în ciucuri roşii, galbeni, albaştri. Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că m-ai rupt din anchilozarea muncii de zi şi noapte şi m-ai trimis în pelerinaj la obîrşiile Neamului Românesc! Acolo, odată ajunşi, era mulţime cîtă frunză, cîtă iarbă. Cred că în jur de 100.000 de inimi au bătut în sunetul clopotelor pe acele dealuri molcome, în strălucirea unui soare care poleia cu aur vechi ţiglele roşii ale caselor, cuiburile înalte durate de berze, turlele bisericuţelor. Ceremonialul a fost pe măsura evenimentului, după gustul şi puterea mea de rezistenţă s-a dovedit puţin cam lung (5 ore), cu atît mai mult cu cît în chioşcul împodobit cu cetină am stat numai în picioare. De ce? Mulţumită consilierului prezidenţial Victor Opaschi, care atîta a aranjat scaunele oficialităţilor, încît el şi un alt consilier, tot prezidenţial, să pară mulţimii drept cele mai importante personaje din lume. Acelaşi Opaschi s-a aranjat tot cu mîna lui la masa oficială, în capul bucatelor, lîngă Sanctitatea Sa Bartolomeu I şi Preafericitul Patriarh Teoctist. Întrebîndu-l de ce n-a venit preşedintele Ion Iliescu la această ceremonie, înfoiatul consilier a răspuns, copleşit de grijile statului: „Cum, mă, nu ştii? E la Braşov, încearcă să aplaneze grevele!“. Nu, nu era la Braşov dl. Iliescu, era acasă, dar pentru statura sa de liber cugetător declarat ar fi fost bine să onoreze cu prezenţa un asemenea moment istoric. Mă rog, nu-i fac eu programul d-lui preşedinte, însă nu se poate uita că la Sinagogă s-a dus, şi s-a tot dus, nu l-a trimis pe acest nefericit Opaschi să-1 reprezinte. Dar să nu rup vraja, să nu cobor la micimi omeneşti. Noi veniserăm acolo nu ca să fim văzuţi, ci să vedem: nu ca să ne umflăm de vanităţi şi deşertăciuni, ci să ne smerim. Altminteri, totul ar fi pierdut. Spectacolul mulţimii risipite pe coclaurile verzi a fost extraordinar. Am văzut bolnavi aduşi cu patul, ca la Izvorul Tămăduirii, am văzut ţărani imemoriali, bătătorind pămîntul cu genunchii lor drept credincioşi, am văzut şi am auzit corul ţărăncilor din Botiza de Maramureş, care cînta pricesne şi imne creştine vechi de o jumătate de mileniu, am văzut şi am auzit corul studenţilor teologi din Sibiu, care băga în vibraţie metalică toate coroanele copacilor din împrejurimi, am simţit pe viu cît de îmbătat de dragoste şi însetat de credinţa în Isus Christos este poporul nostru cel fără de moarte. N-aş putea omite contribuţia nepreţuită a sfinţilor părinţi Teoctist Arăpaş, Antonie Plămădeală, Daniel Ciobotea, Nestor Vornicescu, Nifon Ploieşteanul şi a altora care, prin veşmintele lor bogate, ne dovedesc cum arătau împăraţii byzantini acum 1500 de ani. L-am lăsat la urmă pe înaltul oaspete, Sanctitatea Sa Bartolomeu. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolelui, adică mai-marele tuturor patriarhilor ortodocşi. Umanist de o aleasă cultură, vorbitor de 6 limbi, delicat şi translucid la flacăra credinţei, acest om brav a onorat România, după aproape 500 de ani scurşi de la o vizită similară, efectuată de un înaintaş al său la tîrnosirea Mînăstirii Curtea de Argeş, în 1521. Am reţinut din toastul rostit de Sanctitatea Sa la prînzul monahal care a fost oferit participanţilor: „Voievodul Constantin Brâncoveanu a fost o lumină frumoasă a Creştinătăţii şi un refugiu pentru toţi creştinii din această parte a Europei, fapt pentru care însăşi mînăstirea aceasta a căzut pradă furiei ungurilor şi austriecilor necredincioşi“. Nu e un secret pentru nimeni că Patriarhul Bartolomeu, ca şi mulţi alţii, e mîhnit de ofensiva de-a dreptul agresivă a catolicismului în această arie a continentului. Personal, eu am o viziune ceva mai detaşată asupra acestor probleme şi n-aş vrea să închid ochii pînă nu voi vedea unificarea bisericii lui Isus Christos. Pentru că Mîntuitorul a fost unul singur, dar au avut grijă unii şi alţii să-l sfişie, or aşa ceva este un mare păcat. Aşadar, nu am nimic de împărţit nici cu romano-catolicii, nici cu greco-catolicii, nici cu protestanţii, cu atît mai puţin cu ortodocşii sau baptiştii. Numai că pe aripile unor culte creştine s-au aşezat de la un timp cam mulţi paraziţi politici, ba chiar, mai nou, şi militari. În Ardeal şi în zona Bacăului (vezi cazul ceangăilor) catolicismul ar putea fi foarte greu separat de pretenţiile absurde ale hungarismului. Iată de ce vizita Patriarhului Bartolomeu are semnificaţii vitale pentru noi. Şi iată de ce, la puterile mele mai reduse, am donat încă din vara lui 1992 o sumă de bani pentru buna desfăşurare a lucrărilor de la Sîmbăta de Sus. Nu ştiam că am fost primul donator, mi-a spus-o duminică Mitropolitul Ardealului. Dar ştiam că ar fi o dovadă de orgoliu nemăsurat să-mi trec numele pe pereţii ctitoriei, aşa că acolo poate fi văzută, pe placa de marmură, Fundaţia Umanistă România Mare. Asta spune totul, pentru că România Mare era grăuntele de aur care lipsea din aliajul clopotelor de la Sîmbăta de Sus. În asfinţitul zilei, cînd zurgălăii împărăteşti ai cădelniţei îşi vor fi terminat tămîia şi moscul, cînd pîlcurile de români se întorceau spre gospodăriile lor arborînd cu evlavie icoanele proaspăt sfinţite – am fost invitaţi de primitoarele gazde în filegoria mînăstirii, ridicată pe stîlpi brâncoveneşti, cu împletituri de piatră şi flori de acant măiestrite. Au tăcut împreună, cu filigeanul de cafea aromitoare în mînă, oameni pe care, aparent, nimic nu-i unea, dar care sub bolta creştinismului s-au simţit pulbere şi cenuşă, rugîndu-se pentru iertarea păcatelor: presfinţii părinţi, Adrian Năstase, Theodor Meleşcanu (însoţit de evlavioasa lui fiică), Andrei Pleşu, Victor Stănculescu, acad. Mihai Drăgănescu,

(Text reprodus din „România Mare“,