Cea mai cruntă boală

– Să nu faci ce face Godină!

– Cel mai vechi virus

– Între promiscuitate şi bolşevism

– Vampirul roşu

– Tămîie cu marijuana

– Taxa pe prostie

– Omul anusului

– Justiţia paralelă

– În viitoarele şedinţe anterioare

– Dacă ţi-e frică de Vasile Lupu, nu intri în pădure

– Dezbinarea e cea mai cruntă boală a societăţii româneşti. Politicienii atît ştiu: să bage băţul prin gard şi să-i întărîte pe cetăţeni unii împotriva altora. După care ei, şi de stînga şi de dreapta, benchetuiesc. În orgiile bugetare fumegă sîngele poporului român. Nici măcar Centenarul, nici măcar preluarea preşedenţiei UE nu au adus un minim echilibru emoţional în societatea românească. În comportamentul public nu există o minimă decenţă. O clasă politică mizerabilă aruncă anatema asupra României. Cei care vor plăti, victimele de serviciu, vor fi cetăţenii de rînd. Dacă n-ar fi tragic, am rîde puţin: bagabonţii din opoziţie se dau de ceasul morţii că numai ei ar merita să fie la butoanele puterii în cele şase luni în care România deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. De parcă nu i-ar cunoaşte lumea! Sînt la fel de corupţi, de imorali, de apatrizi. Pînă cînd întreaga clasă politică nu va fi internată la Şcoala de Corecţie a Vieţii, nu va ieşi soarele pe strada noastră. Pînă cînd toţi derbedeii ăştia nu vor fi deparazitaţi cu mănuşile de box, nu-i nici o speranţă de mai bine. Societatea românească e îmbolnăvită sistematic de politruci şi nu sînt semne de însănătoşire. Să nu ziceţi că nu v-am spus!

– Lupul moralist Marian Godină a fost prins de colegii lui, academicienii, cu 113 km pe oră în localitate! Nu, nu era pe jos, ci cu titiul. Vorba aia: să faci ce zice popa, nu ce face Godină!

– Cercetătorii americani care au studiat ştiuleţii de porumb descoperiţi într-un sit arheologic al băştinaşilor amerindieni, au descoperit un virus vechi de 1.000 de ani. E cel mai vechi virus descoperit vreodată, cu excepţia virusului Ion Iliescu.

– În timp ce în Japonia ministrul Transporturilor a demisionat pentru că toate trenurile la un loc au avut o întîrziere anuală de trei minute, demnitarii români au primit primă de porc drept răsplată că trenurile au întîrzieri şi de cîte 21 de ore fiecare. La o singură cursă, cum a fost cazul trenului ce a plecat de la Constanţa şi a uitat să mai ajungă la Arad. Şi dacă nu ştia mecanicul o scurtătură, se mai tîra şi acum printre vreascurile căzute pe calea ferată….

– Bătrîna Cîrpă Kaghebistă a dat de pămînt cu PSD-ul lui Dragnea în cotidianul francez ,,Le Figaro”. Cel ce se temea în tinereţea-i revoluţionară de ,,canibalii americani”, care, în 1989, i-au ucis inclusiv pe binefăcătorii săi, trăieşte ca un gîndac de bucătărie în lumea lui, între promiscuitate şi bolşevism, aşa că a negat că a acordat cuiva vreun interviu. Numai că francezii l-au dezbrăcat la nudul gol şi au pus la dispoziţia televiziunilor de manipulare şi ştiri false înregistrarea. Ehei, dacă ar fi fost în 1989, ce i-ar mai fi împuşcat pe golanii ăia!

– Iliescu e odios nu pentru că şi-a spus punctul de vedere faţă de PSD, ci pentru că minte cu neruşinare, aşa cum a făcut-o toată viaţa lui de politruc pervers. El nu recunoaşte nici că după ce a venit la putere, în 22 decembrie 1989, a omorît peste o mie de tineri, în ciuda faptului că ei sînt cît se poate de morţi. După cum se vede, vampirului roşu încă îi este poftă de sînge.

– La o biserică din Chieti, orăşel din centrul Italiei, preotul şi cîţiva enoriaşi au ajuns la spital, drogaţi, după ce nişte tineri au înlocuit tămîia cu marijuana. De ce or fi făcut asta, cînd se ştie că religia este opiumul popoarelor?! Se răsuceşte Marx în cărţile de materialism dialectic şi istoric.

– Eugen Teodorovici introduce ,,taxa pe lăcomie”. Nu, nu-şi taxează colegii, ci pe cămătarii care se ascund în spatele clădirii pe care scrie ,,Banca de Neajunsuri”. Ei, dacă s-ar introduce taxa pe prostia guvernanţilor, am avea surplus bugetar.

– ,,Financial Times” l-a desemnat drept personalitatea anului pe George Sörös, întrucît ar fi ,,părintele industriei fondurilor speculative” şi, totodată, ,,port-drapelul democraţiei liberale şi a unei societăţi deschise”. Cîţi bani au ajuns de-a lungul timpului, direct şi, mai ales, indirect, la prestigioasa gazetă, nu ni se mai spune. Aşa că Georgică rămîne cu prestigiosul titlu de ,,omul anusului”…

– Curtea Supremă a decis suspendarea hotărîrii de condamnare a Elenei Udrea şi a altor pungaşi, din motive procedurale (completurile de judecată nu au fost formate numai din magistraţi traşi la sorţi). Uite, mă, că statul paralel cu realitatea juridică există! Şi noi care credeam că-i vrăjeală. Dar, despre justiţia de cumetrie urmează să discutăm într-o ,,şedinţă anterioară”, ca s-o cităm pe superbissima Viorica Docilă. – În schimb, nu mai putem amîna discuţia despre Matei Basarab, că mîine-poimîine luăm preşedinţia UE, şi habar n-avem ce-i aia stabilitate medievală…

– ,,Băi, mînca-v-aş ochii, ca să mă exprim pe latineşte, că urmează un capitol cu nişte domnitori mari iubitori de cultură (arză-i-ar focu’, vorba Oanei Zăvoranu-Mustăcilă), tradiţia falsei noastre istorii zice că moldovenii şi muntenii se aveau ca fraţii. Adică îşi dădeau în cap din te miri ce, făceau focuri de tabără supermişto, la care participau pe post de materie primă sate întregi, şi numeroase alte distracţii la care aduceau ca invitaţi permanenţi profesionişti în violuri şi tîlhării şi de alte naţionalităţi: turci, tătari, cazaci, maghiari, polonezi… Secolul al XVII-lea are atît de multe episoade de genul ăsta încît se duce de rîpă teoria că noi, românii, de pe o parte şi de pe alta a Milcovului, am fi avut vreo fărîmă de conştiinţă de neam. Diferenţele erau majore, aproape la fel ca acum. Ce, nu mă credeţi? Analizaţi comparativ rezultatele de la alegeri, şi mai vorbim pe urmă. Parcă vă văd prin irisul privirii cum veniţi să-mi cereţi iertare, în genunchi, ca nişte cocoşaţi de îndoieli… După domnii scurte şi destul de neprofesioniste, dedicate jafului aleatoriu şi îmbogăţirii peste noapte, ajung domni pe o perioada indecent de lungă Matei Basarab (1632-1654), în Ţara Românească, şi Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Ambii au cotizat la greu la Biroul Electoral Central de la Stambul ca să-şi aşeze fundurile pe tronuri, că, la cît era de infatuat, Vasile Lupu avea două. Matei era din familia boierească a Brâncovenilor, «nemîndru, blînd, credincios, gospodar, nespăimîntat şi neînfrînt», după cum îl ridică în slăvi, nu fără interes, contemporanii lui. «Un viteaz», zic cronicile, care a descoperit secretul fericirii domneşti. Din păcate, l-a păstrat pentru el. Tot timpul a cotizat la turci ca să-şi păstreze domnia şi să-şi facă la mustăţi adversarii, obţinînd sugrumarea de către Poartă a ultrabogatului şi influentului greco-turc Curt Celebi, ori alungarea cu şuturi în nordul corpului omenesc a pretendentului Bogdan. Başca, obţinerea unui firman de domnie pe viaţă. În ciuda acestor adevăruri evidente, regele Poloniei îl numea, mai spre final, «generalissimul Orientului», bulgarii îl vedeau ca pe un eliberator, propunîndu-i alungarea turcilor şi numirea ca ţar, iar rezidentul german la Stambul, Rudolf Schmidt, se mira ca prostu-n tîrg cînd vinde linguri că turcii îl stimau atît de mult şi-l considerau un al doilea Mihai Viteazul. Cam multă vrăjeală pentru un domn de ţară care n-a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte şi care avea o imagine de mare războinic numai pentru că plătea o armată însemnată de mercenari gata de mari bătălii, pe care însă nu le-a dat niciodată. E adevărat că a fost un bun gospodar, nu ca turmentatul de Băsescu, şi a pus ţara pe picioarele din faţă, dar de aici şi pînă a-l compara cu puţinele glorii militare e cale lungă, însă, după cîte se pare, cultul personalităţii la români e o chestie mai adîncă decît putem săpa noi. Uite, nici măcar cîte biserici a construit, tencuit, văruit, ori pictat nu ne e prea clar. Paul din Alep, călător contemporan lui Matei, zice că 150, iar cronica ţării menţionează doar 20. Că or fi fost mai multe sau mai puţine, Dumnezeu ştie precis, cert este că exagerarea era principala metodă de lucru în prezentarea faptelor lui Matei Basarab. În ceea ce priveşte marile sale acţiuni militare, s-au rezumat la stadiul de planuri nepuse în practică vreodată cu Gheorghe Rakoczy I (şi cu fi-su, ulterior), conducătorul Transilvaniei, supus, de asemeni, turcilor. Ba, mai mult, îi plăteşte acestuia un fel de tribut de 6.000 de galbeni (5.000 de florini, la cămătari), ca să aibă ăla de-o şaorma cu de toate şi să nu uite că are un aliat de suflet, viteazul vitejilor, la sud de Carpaţi. Deci, colegii mei histrionici, care l-au ridicat în slăvi pe Matei ar trebui să se uite în oglindă şi să-şi dea două palme cu piciorul. Chiar şi ăia care e morţi. Ce, pe lumea ailaltă nu e oglinzi? Că Basarab n-a făcut mai mult decît nişte jocuri personale cu scopul de a-şi păstra tronul, nicidecum pentru a schimba nedreapta stare de lucruri din epocă. În vremea asta ajunge mare sculă pe basculă în Moldova Vasile Lupu (1634-1653), un diliman şi jumătate, care se credea împăratul împăraţilor. Se născuse în Bulgaria, lîngă Razgrad, unde joacă alde Moţi, dintr-un tată albanez şi-o mamă pisicoasă şi, înainte de a pune laba pe tron, a ocupat înaltele dregătorii de vistiernic (în timpul naşului său, Gaspar Graziani, care din motive de haşmangleală îl arde pe pieptul îmblănit cu fierul roşu), mare vornic, hatman şi pîrcălab de Suceava. Foarte ambiţios şi îngîmfat de nu se poate, trăia în mare fast şi-i plăcea să încurajeze cultura, construind superbiserici precum «Trei Ierarhi», ori înfiinţînd o şcoală superioară, motiv pentru care a fost multă vreme hulit de moldoveni. Nu vă mai spun că în timpul lui funcţionau vreo douăzeci de aşa-zise instituţii de învăţămînt cu vreo două sute de învăţăcei, ceea ce era să stîrnească o adevărată revoltă de la Suceava şi pînă la Galaţi. A întins coarda într-atît încît a înfiinţat şi o tipografie, ceea ce l-ar fi putut costa viaţa dacă nu era bine păzit de mercenari. Se pretindea protector al bisericii răsăritene dar pe de altă parte a fost omul turcilor pînă-n măduva oaselor sale de pungaş bătrîn, oferindu-se benevol să-i facă la portofel pe ceilalţi creştini. Setea lui de mărire era nestăvilită şi din această pricină îl atacă pe Matei Basarab. Mai întîi, în 1637, doreşte să-l impună pe fiul său, rahiticul Ioan, dar acţiunea lui este mai mult o abureală încheiată cu o retragere fără glorie. În 1639 vrea tronul pentru el, dobîndind şi firman în acest sens, lăsîndu-l pe fi-su în Moldova, dar o ia în barbă rău de tot. Scapă cu viaţă ca prin urechile acului, sărind peste un gard, la Brăila, tocmai cînd nişte turci vroiau să-i ia grupa sanguină. Văzîndu-l cît e de sprinten, martorii oculari nu s-au putut abţine să nu se întrebe miraţi: «- Băi, frate, ăsta-i Vasile Lupu sau Usain Bolt?!». Eşecul acţiunii duce la strangularea vizirului Mahomed Tabani Buiuc, care era beneficiarul tranzacţiei. Luase mălaiul la greu ca să-l mazilească pe Matei şi să-l numească pe Vasile. Muiuk ăsta strînsese în nici şase luni de mandat 1.200.000 de scuzi, o avere colosală, aproape cît lua şpagă Sorin Oprescu într-o seară mai slăbuţă de sîmbătă. Turcii îl renumesc pe Matei, scuzîndu-se, la mişto, că acţiunile anterioare au fost «fără ştirea şi voia puternicului împărat». Vă daţi seama cît l-a costat pe Matei ca să audă scuza asta! După ce Ioan moare la Stambul, în 1640, scandalul se aplanează, ba, mai mult, în 1645, ca semn al prieteniei veşnice, care, în general, nu dura trei zile, Vasile Lupu ctitoreşte Biserica «Stelea» de la Tîrgovişte, iar Matei Basarab, pe cea de la Soveja. Care ştiţi unde este, nu vă mai bat la cap şi cu asta, d-aia au inventat pedagogii învăţarea prin descoperire. Dar lucrurile se schimbă cu viteza luminii în Moldova. În 1649, Vasile Lupu atacă, după un chef cu lăutari, cam fără rost, pe tătarii lui Cantemir bey, care se retrăgeau spre sălaşurile lor venind din Polonia, cocoşaţi de pradă. Lupu a înfulecat tot, inclusiv robii, dar, în contrapartidă, hanul tătar, însoţit de cazacii lui Bogdan Hmielniţky, vine în anul următor şi pune ţara la pămînt. Cazacii, un amestec de naţionalităţi, care trăiau bine din jafuri şi erau fericiţi din violuri, s-au înhăitat cu tătarii, altminteri concurenţi, şi pentru că Ruxandra, piesa de colecţie a lui Vasile Lupu, refuzase avansurile lui Timuş, fiul hatmanului, fiindcă inima ei de privighetoare bătea tic-tac, tic-tac, pentru Sigismund, fratele lui Gheorghe Rakoczy al II-lea. Prins în capcană, Lupu îi plăteşte lui Cantemir 130.000 de taleri pentru deranj, iar lui Bogdan doar 10.000, bonus promisiunea căsătoriei dintre Ruxandra şi Timuş, cel care avea «hirea de fiară», deşi semăna a om, după cum îl ponegreşte cu oarecare talent, frumuseţea aia de Miron Costin. Nunta fastuoasă s-a ţinut la Iaşi iar zestrea miresei a fost de 250.000 de galbeni, din care a cincea parte o constituiau giuvaierurile. S-a strîns, ca să înţelegeţi mai bine, că nu toţi cititorii ştiu să numere pînă la 250.000, cam cît se cîştigă la o nuntă de ţigani mai prăpădiţi. Această înrudire i-a adus numai duşmănii lui Vasile, care şi aşa nu era iubit de nimeni fiind un curvar pervers (exemplu însuşit şi de nepoţii săi), necinstind multe case boiereşti, punînd dări prea mari, readucîndu-i pe greci la butoanele corupţiei (deşi fusese în fruntea revoltei împotriva lor în 1631), şi permiţîndu-le darabanilor neplătiţi cu lunile să jefuiască la greu prin ţară”.

CONTELE DE MONTE-CRISTO