Umilirea profesorilor

– Gina Pistol, şefa CIA

– Marionetele cu mustaţă

– Direct pe cocoaşă

– De ce nu l-a primit Dumnezeu pe Stephen Hawking

– Mortul viu din Vaslui

– Chelnerul statului de drept

– Ce facem cu gunoiul şovin

– Uşeriu cu pianul pe scări

– Atletul lui Hristos

– România este pe ultimul loc din Europa la respectul acordat profesorilor de către guvernanţi, părinţi şi elevi. Lipsa de respect vine şi din proasta salarizare, profesorii fiind situaţi în grilă puţin deasupra asistaţilor social. Sînt un fel de ultimele găini din aprozar.

– Gina Haspel este prima femeie care conduce CIA. Tipesa e un fel de Viorica-Vasilica cu ADN american. Gurile rele zic că Gina Pistol Haspel ar fi o mare iubitoare de tortură. Ce-o să mai tragă de muşchii noştri!

– Aţi observat că Livache lucrează numai prin interpuşi deoarece i-a şoptit o păsărică umedă că el ar fi un fel de Machiavelli de Teleorman? Şi că toate marionetele au mustaţă, dar sînt agenţi acoperiţi ai Serviciului Român de Tragicomedie? De afacerile Teldrum s-au ocupat membrii formaţiei Trio Hoţesc, dar la înaintare a fost băgat Melcul, că e mai bine protejat, în faţa justiţiei, de cochilie. La Ministerul Afacerilor Murdare şi-a trimis otreapa, pe Ciordache. În fruntea Cabinetului a cioplit, pe rînd, cîţiva Pinocchio cu capul de lemn-tănase. La alegeri i-a scos la înaintare, cu picioarele înainte, pe veşnic pomeniţii din cimitire. Dar şi pe vii, şi pe cei care se cred vii i-a obligat să-şi radă frîna de muci, ca să inducă în eroarea greşelii statul paralel. Doar pe Vasilica a trecut-o cu vederea, că prea îi stătea bine!

– Întrebare întrebătoare: Oare numărul curvelor ajunse în diferite funcţii depăşeşte numărul curvelor politice, sau este acelaşi? Facem abstracţie de curvele masculine…

– Din lipsă de activitate, Ludovic Orban l-a propus pe Klaus la Cotroceni, iar pe el la Palatul Victoria Social-Liberalismului de Cumetrie. Şi, ca să îmbine utilul cu plăcutul, le-a ordonat subalternilor de prin judeţe să dea cu parul în PSD. Dacă nu vor trece de proba asta, nu vor putea să dea cu jula mai tîrziu, după ce vor ajunge la putere. Tradiţionalul slogan al liberalilor, ,,Drept la ţintă”, va fi înlocuit cu mult mai modernul ,,Direct pe cocoaşă!”

– Daea nu se mai opreşte din mirare, deşi pe la apus de soare, Moş Ene, asasinul de la gene, vrea să-l omoare: ,,Vine oaia cu zece kilograme de brînză, vine cu trei kilograme de lînă. Ce darnică este!”. Oile e darnice, nea Petrică, nimic de zis, numai că, după cum auzii eu nişte colegi de-ai matale, crescători din tată-n fiu, profitul e mielul. Că piaţa internă e suprasaturată, iar exporturile sînt blocate. Aşa că în loc să behăi de dimineaţă pînă seara şi să ne tot spui că oaia ne dă lapte, brînză, fulgi, măsline şi consiliere psihologică, mai bine ai căuta soluţii pe piaţa externă. Lasă fluieraşul de os, ce cîntă duios, şi apucă-te de treabă! Şi cînd spun treabă nu mă refer la fluieraşul de fag. Care, evident, mult zice cu drag…

– Călătoria în spaţiu modifică în mod ireversibil ADN-ul uman, a descoperit NASA. Sper că n-au luat probe de la Petru Daea. El a ieşit doar în spaţiul mioritic. După ce şi noi am cercetat datele NASA, am ajuns la concluzia că după o asemenea ieşire la iarbă verde, pe Marte sau în Mărginimea Sibiului, deştepţii se mai deşteaptă o tură. Numai politicienii rămîn cum au fost.

– Specialiştii de la Ministerul Turismului şi Prostiei promovează fără jenă România profundă pe la tîrgurile internaţionale. Ultima ispravă a fost afişul în care un burtos cu tricoul ridicat deasupra buricului îşi ţinea dovleacul în mîini fiindcă uitase drumul către butoiul cu zeamă de varză. Zadarnic răsunau manelele în boxa uriaşă agăţată de peisaj, turistul nu-şi mai putea ridica dovleacul din căuşul palmelor. Instantaneul părea surprins la o tabără de vară a unui partid politic cu ceva dare de mînă. Negreşit că după o asemenea promovare, turiştii vor da năvală. În alte ţări.

– A dat colţul şi Stephen Hawking, tipul pe care omenirea umană îl considera cel mai deştept om după mapamondul lumii globului pămîntesc (după măndel, ca să fim corecţi pînă la capăt). Deşi la momentul îmbolnăvirii sale i s-a spus că mai are vreo trei ani de trăit, a supravieţuit 50 de ani verdictului medicilor. Şi s-ar putea să ne mai bîntuie multă vreme, întrucît cererea apropiaţilor de a fi primit în audienţă de Dumnezeu i-a fost respinsă. Rezoluţia a fost foarte succintă: ,,Spuneţi-i domnului Hawking că nu exist! Să cînte la altă masă sau, dacă-i este mai la îndemînă, să treacă în altă dimensiune”.

– Un bărbat din Vaslui (da, ce vă miraţi aşa?), declarat mort în urmă cu doi ani, a pierdut recursul pentru anularea actului de deces întrucît n-a depus cererea la timp. Dacă era mort, i-ar fi fost cam greu s-o depună, dar fiind destul de foarte viu nu i s-a părut important. Instanţa nu s-a lăsat impresionată de faptul că mortul vorbea mai bine decît oricare politician din acea zonă crepusculară şi s-a uitat la el ca la un decedat mortal. Măi, mînca-v-aş ochii: ce justiţie e asta? Justiţia nu trebuie să fie un act birocratic, ci o formă de restabilire a adevărului. Vă imaginaţi cîte nedreptăţi se fac zilnic sub masca respectării legii? Tot sistemul de distribuire a dreptăţii trebuie regîndit. Absurdul n-are ce căuta în actul de justiţie, iar un judecător n-ar trebui să aibă posibilitatea de a da o sentinţă nedreaptă pe considerente administrative. Nimeni n-ar trebui să cîştige un proces numai pentru că celălalt n-a avut posibilitatea să se apere, indiferent de motiv. Pînă şi bărbaţii din Vaslui au dreptul să fie vii, în ciuda a ceea ce se spune despre domniile lor. Asta numai dacă nu te împuşcă pe stradă vreun miliţian de rit nou, cum s-a întîmplat deunăzi, numai pentru că aşa a văzut el în filmele americane cu proşti. Dacă acel zevzec cu caschetă vroia să împuşte pe cineva, putea să-l lase în pace pe acel tînăr teribilist – nepotul fostului şef al Biroului Rutieră din oraş – şi să dea o mînă de ajutor justiţiei vasluiene. Că, se ştie, şi la Vaslui, prostia şi justiţia merg mînă în mînă.

– ,,Noi îl numeam pe Dragnea «chelnerul statului de drept». Venea tot timpul cu cadouri şi cu porcul”, dezvăluie Victor Ponta aspecte esenţiale ale modului în care a fost elaborat programul de guvernare-înşoricizare. Ceva nu se leagă. Cum naiba venea ,,cu porcul”? Deşi Dragnea pare în stare, nu credem că venea cu acelaşi porc. Din obişnuinţă, domnul Ponta minte.

– Finlanda e ţara cu cei mai fericiţi oameni din lume, pe cînd România înoată pe la jumătatea clasamentului. Bine, ei îl au la dispoziţie şi pe Moş Crăciun. Eu zic să se bucure pînă nu ajung şi la ei (h)ai noştri c-or s-o cam rupă-n fericire.

– Scandalul Ghiţă nu e altceva decît o răfuială între borfaşi. De la ce s-au luat? De la bani, că doar nu de la principii. Toţi cei implicaţi – curve politice, afacerişti veroşi, procurori primitivi, linge-blide – sînt nişte bagabonţi. Telespectatorii n-ar trebui să empatizeze cu nici unul dintre ei, ci ar trebui să le facă o baie de scuipaţi. Uite, pentru a da un bun exemplu de cetăţean responsabil, promit să-i dăruiesc o pereche de palme primului consumator de şorici care-mi iese inoportun în calea pixului. Ho cu tata, ce vă-nghesuiţi aşa?! Ghiţă, dă-te la o paişpe că aici nu-i licitaţie publică! Lasă-l întîi pe puţă verde ăla de Cristoiu, că vreau să-l întreb ceva: Maestre, dumneavoastră chiar sînteţi prost, sau vă prefaceţi?

– Ca de obicei, pe 15 martie, fiii ploii din Harghita şi Covasna s-au şters cu Constituţia României la sistemul de operare. Posesorii de uitătură rea au arborat steagul Ungariei la Sfîntu Gheorghe, Miercurea Ciuc şi prin alte locuri supuse deromânizării, şi au sărbătorit alipirea Transilvaniei la Ungaria (la 15 martie 1848) cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Pentru trebuşoara asta, debilul stat român i-a mîngîiat pe creştet cu cîte o amenduţă simbolică. Periculoase vremuri trăim, dacă orice borfaş, cunoscut consumator de şaormă cu de toate direct de sub şaua calului, ne poate umili în văzul lumii, în casa noastră. Să le răspunzi acestor nerecunoscători cu-n scuipat bine ţintit între felinare, e prea puţin. Să-i pui la uscat în bătaia vîntului, li se flutură. Să-i trimiţi la origini, în fundul Asiei, e prea costisitor. Şi atunci ce mai rămîne? Îi scoatem din Parlament şi-i mînăm spre pustă, sau ascundem gunoiul şovin la Kelemen sub fustă? Vorba lui Hamlet de la Topliţa: asta-i întrebarea.

– Tibi Uşeriu a cîştigat pentru a treia oară consecutiv şi la rînd Ultramaratonul Arctic. O bagatelă de 617 km, la -30, -50 de grade Celsius. În şapte zile şi cîteva ore cazul a fost rezolvat. După ce ai stat zece ani la ţuhaus, pentru jaf armat, în Germania, să ieşi la o plimbare înspre Polul Nord e floare de ger la ureche. Secretul reuşitei este foarte simplu: organizatorii i-au şoptit, ca din întîmplare, că dincolo de linia de sosire sînt cîteva magazine de bijuterii. Cică nici cîinii zăpezii nu s-au mai putut ţine după el.

– Tot aşa de greu s-a ţinut şi Adi Sfinteş de Iancu de Hunedoara prin „Istoria necenzurată a românilor”, că şi ăsta se ghida după principiul gicăpetrescian ,,azi aici, mîine-n Balcani!” – ,,Ioan Corvin sau Iancu de Hunedoara, după cum îl cunosc cei mai simpatici cetăţeni, a fost un zăpăcit. Fiu al lui Voicu, cneaz român ce primise drept recompensă pentru vitejia sa domeniul Hunedoarei (în 1409) de la Sigismund, regele Ungariei, a luat-o razna de mic. Născut din eroare în 1407, a considerat că, pentru vremurile pe care le trăieşte, cartea nu e necesară, aşa că nu s-a mai obosit s-o înveţe. În felul acesta a evitat multe bătăi de cap şi a dormit liniştit pe spada sa. Că hunedoreanul cu asta s-a ocupat de tînăr: cu bătaia. Îi frigea urît pe toţi de-l supărau, dădea, cum se spune între băieţii de bani gata, ora exactă, indiferent de meridianul pe care se afla. Setea de aventură l-a făcut să slujească mai mulţi stăpîni de naţionalităţi diferite, dar care-l plăteau boiereşte pentru talentul înnăscut de a-şi răpune cu repeziciune duşmanii. I-a servit pe Ştefan Lazarevici, pe Ujlaki, pe episcopul de Zagreb, pe Filip, ducele Milanului, şi pe regele Sigismund. Întors din peregrinările sale cu destulă valută la teşcherea, Iancu îl împrumută în repetate rînduri pe Sigismund, ba şi pe urmaşul acestuia, înfumuratul Albert. Drept zălog primeşte diverse districte, oraşe şi sate, printre care Coimiat, Bodrag, Şoimuş, Buruieni, Nevoieşi şi Boşar. După moartea fratelui său, în luptele cu turcii din 1440, Iancu devine singurul proprietar al acestor ţinuturi. Bogat şi plin de faimă, avansează din funcţia de ban al Severinului în cea de comite al Timişoarei şi voievod al Transilvaniei (1441). După care, în anul 1446, în urma morţii regelui Vladislav, întîmplată la Varna, ajunge guvernatorul Ungariei, pe perioada minoratului lui Ladislau Postumul. În 1452 demisionează, dar, în compensaţie, primeşte districtul Bistriţa şi alte danii regale. Aşa se face că spre sfîrşitul vieţii Iancu avea o avere mai mare decît Bivolaru, Cataramă, şi alţi eroi celebri ai luptei cu conturile băncilor româno-turceşti. Ale lui erau 28 de cetăţi, 87 de tîrguri şi oraşe şi peste 1.000 de sate. În condiţiile astea îşi permitea Iancu, numit căpitan general al Imperiului, să întreţină o puternică armată personală de mercenari, de toate naţiile şi orientările sexuale. Toată averea şi toate demnităţile le-a dobîndit în timpul liber, că în 90 la sută din viaţa sa el se bătea oriunde, oricînd şi cu oricine. În ultimii 20 de ani ai existenţei sale făcuse o pasiune colosală pentru turci, pe care i-a împrăştiat la Semedria (1437) ori pe Dunăre (1441). În 1442 e distracţie mare. Mai întîi, la Sîntimbru, paşa Mezed îi demonstrează că turcii nu sînt chiar figuranţi după cum vorbeşte lumea, pentru ca numai după patru zile (22 martie), Iancu să-şi ia revanşa lîngă Sibiu. Supărat rău, îl face praf pe Sehhabedin, beglerbegul Rumeliei, la Porţile de Fier, iar grosul armatei duşmane îl termină pe Ialomiţa, luînd, aşa cum îi era obiceiul, şi o pradă uriaşă (2 septembrie). În anul următor întreprinde o expediţie la sudul Dunării încununată de succes. Se încheie o pace absolut avantajoasă pentru Ungaria, pe zece ani, dar pe regele polon Vladislav îl mănîncă-n şaua calului şi hotărăşte să-i alunge pe turci din Europa. Socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată cu cea de la război, aşa că regele decedă pe cîmpul de luptă, la Varna (1444). În 1448, la Cîmpia Mierlei (sau Kossovopolje), creştinii conduşi de Iancu o luară în barbă rău de tot, fiindcă aliatul lor, albanezul Skandenberg, n-a ajuns la timp cu armata sa. La întoarcere, Iancu e prins de Gheorghe Brancovici, despotul sîrb, şi eliberat după două luni, dar numai în condiţiile semnării unor clauze umilitoare. Iancu nu uită şi nu iartă, prin urmare îi confiscă acestuia proprietăţile din Ungaria şi întreprinde în 1450 o acţiune de pedepsire. Pînă la urmă se împacă (în 1451) în baza principiului că românii şi sîrbii s-au avut întotdeauna ca fraţii vitregi. Ultima mare ispravă a hunedoreanului s-a întîmplat la Belgrad, în 1456, cînd a obţinut cea mai importantă victorie împotriva lui Mahomed al II-lea (la 22 iulie). Din nefericire, la numai 49 de ani, pe Ioan Corvin l-a tăiat ceva la burtă şi, culmea culmilor, nu era un obiect ascuţit, ci era ciuma pe care o cărau turcii după ei pe oriunde aveau ceva de lucru. Aşa se face că, în tabăra de la Zemun, înghite gutuia marele viteaz. Jelit de toată Creştinătatea, care-l privise atîta amar de vreme cu frică, respect şi admiraţie, a fost înmormîntat la Alba-Iulia, iar pe piatra funerară i-au scris, cu dalta: «S-a stins lumina lumii». Mişto, nimic de zis. În urma sa au rămas cei doi copii, Ladislau şi Mateiaş. Primul, care avea toate însuşirile tatălui său, a fost ucis din ordinul regelui, ce se temea că-i ia tronul, la 16 martie 1457, după a patra lovitură de secure a călăului. În faţa acestei totale lipse de profesionalism mulţimea s-a revoltat, iar regele a fugit la Praga, unde avea să dea colţul curînd, fiind otrăvit. La tronul Ungariei erau mai mulţi candidaţi, însă Mihai Szilagy, cumnatul lui Iancu, în fruntea a 20.000 de soldaţi, îl impune pe Mateiaş, care n-avea decît 15 ani. Acesta, aflat sechestrat la Praga, îşi răscumpără libertatea cu 60.000 de ducaţi şi cu promisiunea că o va lua de soţie pe Caterina, fiica lui Podjebra, păzitorul său. Despre relaţiile lui Iancu cu ţările române aţi aflat destule din lecţiile trecute. Ştiţi, aşadar, că-n acea vreme domnii moldavi sau valahi nu cîrîiau în faţa hunedoreanului, care le schimba automat locul de muncă după cum i se părea lui că-l ascultă sau nu. Pe unii care se credeau mai şmecheri decît el îi omora de-a dreptul (cum s-a întîmplat cu Vlad Dracul şi cu Vladislav al II-lea), iar pe alţii, mai tolomaci, îi pedepsea şi mai aspru: îi însura cu rudele lui. Totuşi, nu megea cu cruzimea pînă la capăt şi-i rostuia cu femeile din familia sa, nu cu bărbaţii, că ăştia cam decedau pe nenumăratele cîmpuri de luptă. Că Iancu, săracu, era plin de calităţi, dar avea şi nişte surori şi nepoate balcîze de nu se uita la ele nici dracu fără să se înfioare. Dar el a considerat că sînt bune pentru alde Petru al II-lea ori Alexăndrel, cărora le dădea femei de viţă foarte veche, dar le lua la schimb cîte o cetate, cum ar fi, de exemplu, Chilia. Una peste alta, Iancu a fost o personalitate mişto a Evului Mediu, că altfel nu-l numea Papa de la Roma, Calixt al II-lea, «atletul cel mai puternic-unic-al lui Hristos». Parţial a avut dreptate. Că nimeni nu-l întrecea pe Iancu la scrima cu umbra, aruncarea suliţei în pieptul turcilor, ori fuga după sau de duşman. Greşeala papei a fost că a folosit termenul «unicul». Asta-i blasfemie! Păi spuneţi voi, fraţilor, se poate compara atletul Iancu de Hunedoara cu Gabriela Szabo?”.

CONTELE DE MONTE-CRISTO

Săptămîna pe scurt