În timp ce partidele suveraniste câștigă teren de la Londra la București, elitele europene par mai preocupate să păstreze aparențele „democratice” decât să respecte votul cetățenilor. Din ce în ce mai des, răspunsul establishmentului la voința populară nu este adaptarea, ci sabotarea. O farsă periculoasă prinde contur: democrația trebuie salvată – chiar și împotriva poporului. Cam asta e concluzia care reiese din următorul articol publicat de europeanconservative.com
„Din Anglia până în România, nu poți opri revolta populară. Nu mai pare o nebunie să sugerezi că elitele Europei ar putea fi pregătite să «salveze democrația» de la popor – distrugând-o. Liderii UE s-au lăudat întotdeauna că proiectul lor are ca scop crearea unei «uniuni din ce în ce mai strânse» în întreaga Europă. Acum se pare că politica europeană se apropie într-adevăr. Dar nu într-un mod în care și-ar dori elitele centralizatoare de la Bruxelles. În schimb, din Anglia, din Germania până în România, rezultatele alegerilor recente arată că milioane de alegători europeni sunt acum uniți în hotărârea lor de a scăpa de vechiul establishment politic pro-UE votând partidele populiste naționale“.
„Joia trecută a adus un progres extraordinar pentru Reform UK, partidul insurgent al lui Nigel Farage, în alegerile parlamentare, locale și pentru primării din Anglia. Apoi, duminică, candidatul naționalist George Simion a câștigat cu ușurință primul tur al alegerilor prezidențiale din România. Aceste rezultate demonstrează prăpastia tot mai mare a realității dintre Europa oficială imaginată de elitele UE și Europa reală, unde milioane de oameni trăiesc, muncesc și votează.
Elitele UE au atras cu bucurie guvernul laburist din Marea Britanie mai aproape de orbita Bruxelles-ului în toate privințele, de la comerț la politica de apărare, asigurând pe toată lumea că Europa lasă „trauma” Brexitului din trecut. Cu toate acestea, săptămâna trecută, milioane de alegători englezi au respins Partidul Laburist, precum și conservatorii în prăbușire, și au precizat clar că îl văd pe «domnul Brexit», Nigel Farage, ca fiind viitorul.
În România, elitele UE și aliații lor media au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-l demoniza pe Simion ca un «aliat de extremă dreaptă al lui Trump». Cu toate acestea, sprijinul liderului AUR a crescut doar, până la punctul în care a câștigat aproximativ 40% din voturi duminică. Aceste eșecuri pentru oligarhii de la Bruxelles vin după rezultate similare în întreaga Europă, în special creșterea sprijinului pentru partidul de dreapta Alternative für Deutschland (AfD) la alegerile generale din Germania din februarie.
Este acum clar că revolta suveranistă, în ciuda faptului că a fost declarată în mod repetat moartă, este vie și activă în toată Europa. Între timp, vechile partide mainstream sunt cele care se clatină pe marginea mormântului politic, agățându-se cu disperare pentru supraviețuire.
După reunificarea Germaniei, acum 35 de ani, «duopolul» creștin-democrat și social-democrat a îm­părțit peste 80% din voturi. Acum abia pot aduna jumătate din acest număr între ele. La alegerile de săptămâna trecută din Anglia, partidele laburiste și conservatoare au adunat împreună aproximativ o treime din totalul voturilor – un minim istoric. Există o distanță mai mare între aceste partide și popor – în special clasa muncitoare și tineri – decât în orice alt moment din istoria modernă. Mai rău, așa cum am scris despre Regatul Unit în weekend, își văduvesc bazele tradiționale de cel mai puternic sprijin: «Nu mai există ziduri roșii sau albastre, nu mai există zone de rezistență, nu mai există locuri sigure sau voturi de bază pe care vechile partide să se poată baza».
Cum răspund partidele tradiționale la această criză existențială și cum încearcă să frâneze revolta populistă? În primul rând, au încercat să îmbuneze alegătorii furioși susținând că au ascultat preocupările poporului cu privire la migrația în masă sau la emisiile Net Zero și au făcut concesii.
Chiar cred că alegătorii europeni sunt suficient de proști să creadă asta? Până la urmă, acestea sunt partidele care au impus acele politici și care continuă să le urmeze în alianță cu stânga și Verzii de la Bruxelles și Berlin. Îi vom judeca pe politicieni după ceea ce fac, nu după ceea ce spun despre ei înșiși.
Când toate celelalte metode eșuează în a întoarce valul populist, masca establishmentului european cade, și adevărata față a elitismului lor hidos este dezvăluită. Ei demonstrează că vor submina și perturba însăși democrația pentru a împiedica alegătorii să voteze oamenii «greșiți».
În România, anul trecut, instanțele – cu complicitatea Comisiei Europene – au anulat alegerile prezidențiale după ce naționalistul emergent Călin Georgescu a câștigat primul tur de scrutin și apoi i-au interzis să candideze din nou în luna mai. Ce ar putea încerca să-l împiedice pe Simion de data aceasta, acum, că votul nationalist s-a dublat? Într-un alt caz scandalos în care elitele folosesc războiul ca armă politică împotriva conservatorilor naționaliști, instanțele franceze i-au interzis liderei Adunării Naționale, Marine Le Pen, să candideze la președinție – alegeri pe care părea bine plasată să le câștige.
În Germania, agenția de spionaj de stat tocmai a etichetat oficial AfD drept grupare extremistă de dreapta, o mișcare care ar putea chiar pune bazele unei potențiale interziceri a partidului. Partidul pe care vor să-l reducă la tăcere, să ne amintim, nu este o sectă marginală, ci reprezentantul a milioane de voci germane, care a terminat pe locul doi la alegerile generale din februarie și acum se află în fruntea sondajelor.
În Marea Britanie, ca răspuns la ascensiunea Reform UK, partidele laburiste și conservatoare au colaborat pur și simplu pentru a anula alegerile locale în zonele în care se aștepta ca partidul lui Farage să câștige săptămâna trecută.
Și în țările în care oamenii, chiar dacă votează «greșit» – în fapt, corect – eurocrații pot oricând să recurgă la folosirea puterii din buzunar. Acesta a fost modul lor de operare pentru a submina guvernul conservator al Poloniei, format din Lege și Justiție. Și este aceeași metodă pe care o folosesc în continuare pentru a șantaja guvernul conservator al Ungariei – cu suma de 1 milion de euro pe zi și numărătoarea continuă – pentru a se alinia dictatelor migrației progresiste de stânga-liberale ale elitei de la Bruxelles. Adăugați amenințările constante de a priva Ungaria de dreptul de vot dacă îndrăznește să blocheze aderarea Ucrainei la UE și trebuie să vă întrebați: vorbim încă despre o uniune de state suverane – sau aceasta s-a transformat într-un Imperiu European în toată regula?
Nu mai pare o nebunie să sugerezi că elitele Europei ar putea fi pregătite să «salveze democrația» – de la popor – distrugând-o. Cu cât poziția lor devine mai proastă, cu atât măsurile pe care le iau sunt mai disperate. Cine știe unde se va termina acest război împotriva democrației? Ceea ce știm cu siguranță este că nimic din toate acestea nu reușește să oprească revolta poporului. Într-adevăr, nu face decât să sporească și mai mult sprijinul pentru populiști.
Miza nu ar putea fi mai mare. De aceea, trebuie să susținem revolta populistă ca fiind cea mai bună șansă a noastră de a contesta vechiul sistem mort din întreaga Europă și de a schimba politica definitiv.
Desigur, în ciuda modelului comun de insurgență politică, aceste partide nu sunt toate la fel. Există o mare diferență între, să zicem, Reform UK, cu care am lucrat în campania electorală generală de anul trecut, și etno-naționaliștii români din AUR. Dar este vorba despre ceva mai mult decât partidele individuale. Este vorba despre a susține revolta populară în toate formele sale multiple, de la fermieri la protestele anti-migrație, pentru a readuce demonstrațiile în centrul democrației.
Acesta nu este un «vot de protest» sau un exercițiu. Este o oportunitate istorică de a dărâma vechea ordine și de a deschide ușile către un viitor politic diferit – oricare ar fi acesta. Așa cum domnului Farage însuși îi place să spună, «Se întâmplă ceva acolo». Nu pot opri asta – și nu ne putem permite să irosim această șansă”.
T.I.