SACRIFICAREA ȘI TRĂDAREA ROMÂNIEI (2)
  • 30-01-2023
  • 0 Comentarii
  • 220
  • 1


România
nu mai are Istorie?
Întrerupt pentru o săptămînă ca să facem loc publicării articolului dedicat zilei de 24 Ianuarie – Unirea Principatelor Române (1859) – continuăm astăzi articolul cu titlul de mai sus, încercînd să dezvoltăm mai multe idei pe axa principală a situației de abandon, de sacrificare și de trădare a României, a intereselor sale naționale – act săvîrșit (de ani de zile) de către noua clasă politică a Țării: Președinte, Parlament, Guvern, Partide, anumite ONG-uri – toate la un loc și fiecare în parte (voluntar sau involuntar) contribuind la degringolada politico-socială și la marasmul economic în care se află România de peste trei decenii.
În acest început de articol (partea a II-a) voi continua de unde am rămas data trecută, adică explorînd tot universul istoric al problematicii erorilor (și trădărilor) care au loc astăzi pe seama aruncării peste bord a minunatelor lecții de Istorie a Patriei, în fond, de cunoaștere a timpului și spațiului de unde venim, și cum am ajuns în fundătura artificială din acest prezent dureros și nesigur al României. Făcînd o paralelă la tema Istoriei Țării noastre și la discursurile eliptice, prezentate, seară de seară, de o droaie de „experți” în științe militare (în special), dar și sociale, economice, financiare etc., cea mai firească întrebare care se naște în mintea unui român cu mintea întreagă este de felul: oamenii aceștia au lipsit oare de la toate orele de Istorie a României, ori n-au înțeles nici o iotă din spusele profesorilor și din tainele cărții de Istorie, ori, pur și simplu, ignoră realitatea faptelor, numai și numai să „dea bine” în fața Occidentului? A acelora care, în mod intenționat, au rupt file importante din zbuciumata noastră Istorie, spre a-și acoperi rapturile lor mîrșave și a-și „justifica” călcarea cu bocancii a dreptului sfînt al Poporului Român de a-și stăpîni pămîntul moștenit, pe toată întinderea lui, de la moșii și strămoșii noștri, ajungînd pînă la stirpea lui Burebista și Decebal.
În  prima parte a acestui material am arătat, cu dovezi certe, puse la dispoziție de Istoriografia Românească, încrengăturile Istoriei, generate, în special, de conflicte armate internaționale, care au dat posibilitatea unor puteri să ia (cu japca) în stăpînire  teritorii românești, care n-au fost niciodată (de drept) ale acestor state de tip imperialist. Cea mai cunoscută mistificare a Istoriei României este tragedia Transilvaniei, întinsă pe mai multe secole, datorită speculației ordinare practicată de hunii veniți în Pustă cu ceva înainte de anul 1000, procedeu amplificat, ulterior, de Imperiul Habsburgic, tragedie căreia i s-a pus capăt odată cu eliberarea acestui pămînt românesc de către Armata Română, înspre finalul celui de-al II-lea Război mondial. Dar, cum în articolul de față invoc în sprijin Istoria, cu trimitere direcționată pe spațiul estic al Romîniei, o altă posibilă tragedie națională, vom rămîne axați pe acest punct cardinal, încercînd să înțelegem capcana în care au căzut autoritățile române atunci cînd e vorba de apărarea intereselor legitime ale României, în raport (și la „concurență”) cu interesele (normale pentru ele) unor state vecine.
Cînd am lansat întrebarea dacă „România nu are Istorie?”, am avut în vedere așa-zisele dezbateri de la televizor, în care, cu harta în față, profesori ad-hoc ne „învață” cum stă cazul cu întinsele teritorii rusești, cu teritoriile heteroclite ale Ucrainei, cu Marea Neagră și cu Marea Azov, dar nimic despre România (din punct de vedere teritorial), ci doar ca spectru al unui virtual atac al Rusiei asupra noastră. Bănuind de ce procedează astfel acești domni, fără a-i putea opri din „lecțiile” lor de război, le voi deschide iar Cartea de Istorie, Cartea purtînd semnăturile unor istorici de seamă ai Țării (Dimitrie Cantemir, Nicolae Densușianu, Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Radu Rosetti, Florin Constantiniu, Ion-Aurel Pop – ca să enumăr doar cîțiva), poate, poate vor înțelege și domniile lor că România nu s-a născut odată cu Antena 3 CNN, și nici nu s-a format în jurul acestor domni generali în rezervă care mănîncă pe pîine expresia „capabilități” mai ceva ca pe o felie cu unt și marmeladă.
Ce scrie Istoria, indiferent de ceea ce ne „învață” unii la „școala” televiziunilor? Iată, printre altele.
Rușii s-au ambiționat dintotdeauna să ia în stăpînire mica fîșie de pămînt dintre Nistru și Prut. Nu că s-ar fi omorît ei după ceva mai mult de 30.000 de kilometri pătrați ai unei provincii din Dacia, numită Moldova, însă extinderea marelui Imperiu spre Vest, chiar și cu un kilometru pătrat, era – credea conducerea de la Moscova – în viziunea Testamentului lăsat moștenire de Țarul Petru I. Judecînd Istoria astfel – ca mare putere europeană – Rusia credea că alipirea Basarabiei la România, după Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, este nelegitimă, scoțînd la înaintare, pentru susținere, aberația istorico-lingvistică – aceea că basarabenii și româniii erau două națiuni diferite sub raportul istoriei, limbii și culturii. Pentru susținerea acestei monstruozități, în anul 1924 (la numai cîțiva ani de la luarea puterii în Rusia de către Soviete), la Moscova ia ființă un fel de entitate ca o sperietoare internațională, cu un nume (l-am cataloga, acuma, hazliu) „Asociația apărarea Basarabiei de români”, la conducerea căreia a fost instalat un ucrainean (se putea altfel?): A.Grinestein, acesta avînd, de fapt, sarcina majoră de a organiza, ca Stat Sovietic, Republica Autonomă Socialistă Sovietică, Transnistria de astăzi (4.000 de kilometri pătrați). Așa cum remarcă istoricii care au studiat acest fenomen – „nașterea” unei limbi din sînul Limbii Române, la ordinul Tătucului Stalin – diriguită de străini cu totul (neam, limbă, cultură): A. Grinstein e evreu, alții, moldoveni transnistreni, alții – refugiați basarabeni, cu precădere ruși, ucraineni și evrei, cărora li se adăugau comuniștii români refugiați (90% evrei).
În acea perioadă de implementare a politicii staliniste în teritoriile Republicilor Sovietice, cine credeți că era în prima linie de moldovenizare a limbii locuitorilor basarabeni? Ucrainenii! La 19 septembrie 1924, Biroul Politic al partidului bolșevic ucrainean, ignorînd dezbaterile desfășurate cu prilejul constituirii Republicii Autonome Moldovenești, a hotărît granițele, structura guvernului, precum și limba și cultura noii autonomii.  Prin această șmecherie, URSS, care pierduse Basarabia, ca urmare a procesului de autodeterminare din 27 martie/9 aprilie 1918, unire consacrată prin Tratatele de la Paris, urmărea să-și creeze un cap de pod, pentru a-l folosi, la nevoie.
În acest context propagandistic notoriu, în urma unui proces de îndoctrinare întins pe 24 de ani, la 26 iunie 1940, Guvernul României primea acel ultimatum celebru, din partea URSS, prin care ni se cerea, într-un mod imperativ, cedarea Basarabiei către vecinul de la Răsărit. Neintrînd în amănuntele acestui subiect – destul de dureros pentru România – doresc să fac doar cîteva precizări de principiu, mai ales că, la o simplă comparație, situația pare similară cu cea din zilele noastre (mai puțin ultimatumul). Similitudinea îmbracă, în principal, două fațete ale aceluiași subiect:
1. Cum a reacționat clasa politică atunci, și cum reacționează în prezent – pusă în fața unei hotărîri radicale?
2. Ce personalități implicate în diferite faze ale unei acțiuni naționale, menite să salveze Țara sau s-o lase să cadă în mîinile străinilor, s-au relevat în aceste două variante de colaps național?
Căutînd răspunsuri la întrebările de mai sus, nu trebuie să ștergem prea mult praful de pe Cartea de Istorie, și le aflăm. Punctul 1 este cel mai ușor de explicat. În 1940, Guvernul și Coroana României n-au fost cuprinși de focul patriotismului național, nefiind capabili să răspundă negativ acelui ultimatum criminal, Regele Carol al II-lea fiind un fricos, dominat de o camarilă feroce, interesată doar de propria căpătuială; Guvernul – ros de contradicții și orientări diferite, și copleșit de forța militară a Sovietelor, n-a mizat pe nici un sentiment de sorginte eroică, uitînd complet de Mărășești, Mărăști și Oituz, sau de exemplul unor țări mici, dar care au înfruntat colosul rus, așa cum a fost Finlanda mareșalului Mannerheim. Culmea minciunii și a sfidării este faptul că, pretinzînd cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, Nota ultimatum, semnată de ministrul de Externe sovietic, Molotov, începea astfel: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcînd prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.
Istoria, adevărata Istorie, demontează degrabă aceste două minciuni:
a) În Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană, dimpotrivă, încă din 1912, de la anexarea de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost românească, asemănătoare cu cea din Bucovina;
b) După cum am scris mai sus, Basarabia și-a declarat independența față de Rusia, din 1918. Tot așa cum se cunoaște, URSS a fost creată în 1924. În concluzie, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia, pentru cel mai plauzibil motiv – URSS nu exista pe atunci!
Ce nu este clar?
Pentru ruși, Istoria Basarabiei începe în anul 1918 sau, cel mai devreme, cu 1812. I-a-ntrebat cineva: ale cui teritorii au fost acestea timp de aproape 2000 de ani? Le-a spus cineva că, iată, nici în Ultimatum și nici în Tratatul secret Ribbentrop-Molotov nu era prevăzută ocuparea Bucovinei de Nord și nici a Ținutului Herța, teritorii care nu au aparținut niciodată nici Rusiei, nici Ucrainei, fiind alipite în mod abuziv, la 28 iunie 1940? Faptul acesta a avut loc în condițiile unui regim de la București slab, situația coroborată cu teoria Comiternistă, la care aderase și „ucenicul” (Partidului Comunist din România), anume că România, fiind un stat imperialist, care a cucerit teritorii de la vecini, acum venise momentul să le înapoieze!
Pentru a completa paralela dintre comportamentul criminal al Statului Român de sub conducerea lui Carol al II-lea și al actualului Stat „condus” de Președintele Klaus Werner Iohannis, nu e mare lucru de spus, coordonatele care duc la pierderea identității statale, la dispariția suveranității, la înrobirea economică a Statului și la sărăcirea Poporului, de asemenea, la ocuparea Țării de forțe armate străine, indiferent sub ce pretext se întîmplă acest fenomen, sînt asemănătoare. Un singur amendament aș avea, în raport cu această similitudine, obiecție transformată în următoarea întrebare: Dacă Regele Carol al II-lea, care, în 1938 inaugurase în România un regim de autoritate monarhică, după ciuntirea României din 1940 (pierderea Transilvaniei, a Basarbiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța) a plătit cu abdicarea, la 6 septembrie 1940 („Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează țara, care se găsește în fața unei mari primejdii. Aceste primejdii vreau din marea mea dragoste pentru acest pămînt, în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecînd astăzi fiului meu, pe care știu cît de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei”), domnul Klaus Iohannis, care, neproducînd nimic palpabil (pentru România) în cei 8 ani de cînd este la Cotroceni, și care azi îndreaptă România spre dispariție, fiind gata, la comanda străinilor, să arunce Țara într-un conflict armat cu Rusia – cum va plăti?  Și, o întrebare suplimentară: va mai avea timp să plătească?
Umilirea României
Pentru a pleca de la o explicație și o înțelegere etimologică a acestui cuvînt care își face tot mai mult loc în comentariile multor jurnaliști și analiști politici, să deschidem și de data aceasta Dicționarul și să citim din carte. Deci: Umilință – „Sentiment, atitudine de inferioritate; supunere”. Chiar dacă definiția respectivă mai are și alte nuanțe, ceea ce este definitoriu pentru a înțelege semnificația expresiei analizate, ne este de ajuns. De ajuns și, de asemenea, important pentru a determina o bază de plecare în încercarea de a ne raporta – ca Stat, ca Națiune, ca mentalitate – la acest fenomen nedorit în care se află România zilelor noastre, situație văzută și prin conjunctura unor politici europene care urmăresc diminuarea puterii ca Națiune, în avantajul unei globalizări riscante și artificiale.
Indiferent de adîncimea de ancorare în realitatea imediată a României și indiferent de unele opțiuni politice, nu te poți preface orbit de dragul puterii politice și să nu vezi (să nu simți) degringolada clasei politice românești, disoluția spre care se îndreaptă Statul Român, care s-a lăsat prins în capcana unei organizații militare cu structuri suprastatale – numită NATO – organizație dirijată de peste Ocean de factorii politici (dar, mai ales, de cei militari) ai Statelor Unite ale Americii. Citiți Istoria, dragi compatrioți! Citiți-o, și nu veți găsi, în secole de restriște și de suferință – nici în perioada fanarioților sau în cea a ocupării staliniste a Țării – momente ca acestea din zilele noastre, de decădere morală și politică, a Statului Român!
Respectînd definiția umilinței, în contextul de­mersului meu jurnalistic, ar trebui să trec în revistă întreaga sarabandă de trădări și vînzări de Țară (la bucată), în ultimii 30-33 de ani, ceea ce, desigur, ar fi o utopie, fiindcă mi-ar trebui timp și răbdare să scriu o întreagă bibliotecă a „României vîndute”. Tocmai în acești ani s-a conturat umilința României, acest sentiment de supunere oarbă străinătății, de cocîrjare a coloanei vertebrale a Țării în fața mașinăriei de hoții a Occidentului, și în fața „Unchiului Sam”, considerați noile repere politice și morale ale României postdecembriste. În această atmosferă de „balsam” capitalist, în care politicienii români au fost „botezați” ba de președinții Donald Trump și Joe Biden (ca să nu-i amintesc decît pe ultimii doi președinți ai SUA), ba de Emmanuel Macron, ba de mereu zîmbăreața Ursula von der Leyen, ca să nu mai vorbim de cinicul propagandist al unui al III-lea Război Mondial, Secretarul general al NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, România a pierdut întreaga putere și forță economică pe care le avea acumulate pînă în decembrie 1989, devenind dependentă de produsele altor state (pînă și de pîine, lapte, ouă, cartofi, fructe, carne) – mai mare rușinea!
Care rușine?
Cu rușinea ca blazon emblematic, clasa politică autohtonă, în frunte cu „adormitul” Președinte Iohannis, defilează, din ce în ce mai mult, pe minatul bulevard al Europei anului 2023 – pe cel al subjugării unei părți a economiei Țării, a Bugetului și (caz grav în Analele Istoriei moderne) a teritoriului, a Armatei – în numele frăției de cruce cu NATO și, subsidiar, „apărării” și „salvării” Ucrainei – un stat din afara NATO și, așa cum am arătat de nenumărate ori, care ne-a creat grave probleme de-a  lungul timpului, și nici acum nu se oprește din a întreprinde acte și manifestări împotriva României!
Pentru mulți români, implicarea Țării noastre în sloganul internațional „Salvați Ucraina” ar părea ca o faptă umană, menită să ducă la eliberarea unei țări vecine de sub încercările altui stat (în speță, Rusia) de a o ocupa. Astfel, cum am explicat și în alte articole pe această temă, și, de altfel, cum a scris și o mare parte a presei românești, situația acestui război nu se poate califica într-o astfel de paradigmă. În primul rînd, nu este războiul României și, după cît cunoaștem noi, România nu are nici un angajament, reieșit din vreun Tratat cu Ucraina, să sară în ajutorul acesteia, în caz de necesitate; în al doilea rînd, ajutorul pe care i l-am oferit în cele 11 luni de la izbucnirea conflictului ruso-ucrainean a depășit cu mult un ajutor oferit direct Ucrainei, și a părut că avea și un alt sens, anume, atacarea și distrugerea unui stat terț – Rusia; în al treilea rînd, provocarea „Ursului” din Urali ne-ar putea costa prea mult, „salvarea” din partea NATO, pe care se sprijină gîndirea îngustă a politicienilor noștri, este ca o frecție la un picior de lemn, trupele de mercenari cantonate în bazele militare din România sînt doar ținte ale rachetelor rusești, pînă să devină „apărătorii” României lui Eminescu; și, în al patrulea rînd, dar nu cel din urmă, ar fi răspunsul conducerii Ucrainei, în speță, al Președintelui Volodimir Zelenski, ca mulțumire la sacrificiul pe care România îl face pentru a-i ajuta țara, și, mai periculos, la riscul pe care și-l asumă țara noastră băgîndu-se în mijlocul acestei furtuni generate de două țări cu aceeași limbă și cu un trecut istoric asemănător, furtună amplificată de isteria NATO, alimentată de SUA, în interesul vînzării de cît mai multe arme ale trusturilor americane de armament. Pentru a fi corecți pînă la capăt, aș putea adăuga și un punct 5, formulat astfel: dacă ne ocupăm atît de mult și cu atîta risipă materială de salvarea unui popor (în afara noastră), de bunăstarea Poporului Român cînd ne vom ocupa, adică, mai pe românește, Guvernul, Parlamentul, Președinția nu trăiesc în România? Nu văd săracia în care se zbat milioane de români, în special pensionarii? Nu văd cîți oameni, ajunși în pragul limitei unei vieți normale, își pun capăt zilelor? Nu văd acești guvernanți exodul tot mai mare de români care își părăsesc vatra lor și pleacă în bejenie, aruncîndu-se în valurile periculoase și necunoscute ale unei lumi care, de multe ori, îi respinge, abandonîndu-i la ghena societății?
Răspunde cineva la aceste întrebări, precum și la cele care se pot desprinde din exemplele de mai jos?
Citiți, comparați și judecați!
Aproape de finele anului trecut, datoria României ajunsese la 651,508 miliarde de lei, față de „numai” 373,49 miliarde de lei de la închiderea anului 2019. E bine, domnule președinte Iohannis?
Pentru plata datoriei Ucrainei, Uniunea Europeană obligă țările UE să scoată din buzunar 5 miliarde de euro. România, deși la sărăcie deține primul loc (împreună cu Bulgaria), la plata datoriei de mai sus a fost inclusă în rîndul țărilor bogate (locul 13, din 27), revenindu-i suma de 60.453.864 de euro. E bine, domnule președinte Iohannis?
Nu demult, președintele Zelenski, în continuarea strigătului conform căruia „Salvînd Ucraina, salvați Europa!”, a catadicsit să mulțumească țărilor care au ajutat Ucraina, enumerînd SUA, Marea Britanie, Polonia, Țările Baltice, Germania și Franța. De România n-a scos nici un cuvînt, noi sîntem buni doar să-i dăm, punîndu-ne pe ruși în cap, iar la mulțumire primim o înjurătură! E bine, domnule președinte Iohannis?
În timp ce Statul cheltuie sume imense pentru chiria refugiaților ucraineni (1.100 de euro în Năvodari, 1.300 euro în Galați, pe lună), angajații MAI primesc 360 de lei pe lună pentru chiria angajaților. Chiriile exorbitante au sărit mult peste normal în localități de lîngă graniță. De pildă, Primăria Galați a plătit într-o lună de zile  chirii pentru 184 de locuințe ale refugiaților ucraineni, în valoare de peste 25.000 de euro. E normal, domnule președinte Iohannis?
Pe 13 decembrie 2022, Rada Supremă ucraineană a adoptat Legea Minorităților – lege profund antieuropeană, cu conținut xenofob, în urma căreia elevii români din Ucraina nu mai pot învăța în limba lor maternă decît în licee autofinanțate, iar bisericile române ortodoxe și mînăstirile au fost închise, preoții și călugării fiind scoși afară de trupe înarmate! În comparație cu acestă mîrșăvie, în România există 3 licee de stat cu limba de predare  ucraineană (Suceava, Sighetul Marmației și Lugoj); în același timp, Statul Român oferă o serie de facilități cetățenilor ucraineni refugiați în România: cursuri de limba română (gratis), finanțări gratuite de la Bugetul de Stat pentru cetățenii ucraineni care se înscriu la studiile  universitare din România etc., etc. Citiți și vă minunați de opinia președintelui Zelenski în aceasă privință: „Cînd situația va permite, minoritatea română din Ucraina va avea parte de aceleași drepturi, protecție și tratament ca și minoritatea ucraineană din România”. E bine, domnule președinte Iohannis?
Așa stau lucrurile în legătură cu umilirea României (și a românilor) de către oricine: UE, NATO, Olanda, Austria, Ucraina (prin președintele Volodimir Zelenski)! Sîntem mai umiliți decît Moș Ion Roată, cînd vechilul l-a scuipat pe obraz, cînd țăranul s-a plîns de birul greu care-l apăsa. Dacă în vremea aceea, lui Moș Ion Roată i-a făcut dreptate, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza sărutîndu-l acolo unde-l murdărise nesimțitul de vechil – nouă, românilor, cine să ne facă dreptate și să-i pună la punct pe cei care ne umilesc?
Cine?
Președintele? E ocupat cu primirea decorațiilor!
Parlamentul? E ocupat cu vacanțe prelungite și cu dormitul în bănci!
Guvernul? E ocupat cu vînzarea ultimelor active din averea Țării, să fie liber, fără probleme, să aibă timp să golească visteria Țării cumpărînd de la americani tot surplusul lor de armament și tehnică militară!
Partidele? Se pregătesc pentru viitoarea împărțire a prăzii, după  alegerile din anul următor!
Dar Poporul? Aici e aici! Poporul încă dormitează și visează să ningă Dumnezeu din cer, apoi să vină un îngheț glaciar, să-i transforme în statui de gheață pe cei pomeniți mai sus! Cît despre umilire, mai vedem! Poate se rezolvă de la sine! Amin!
Sfîrșit
GEO CIOLCAN*

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite