De câteva zile mă aflam cu familia la niște rude ceva mai îndepărtate, din Câmpia Bărăganului. Soarele dogorise toată ziua, iar canicula nu îmi dăduse pace întreaga noapte, astfel că abia dacă am reușit să închid un ochi spre dimineață, când se mai răcorise puțin. Am apucat să dorm doar un ceas, două, iar când m-am trezit, soarele strălucea puternic pe cerul albastru, la fel ca o zi în urmă... Vântul abia adia, din când în când, prin bolta viței de vie și frunzele nucului bătrân care străjuia casa gospodarului care ne găzduia... Ieșisem primul din așternut și, ca să-mi dezmorțesc oasele, am ieșit să mă plimb pe ulițele satului, mai cu seamă să-mi aduc aminte de copilăria mea, de satul în care am văzut lumina zilei, de casele țărănești, să privesc în curțile lor, unde peste tot străjuiau pomi de toate soiurile... Atât de mult îmi doream să respir aerul proaspăt al dimineții, că am luat-o ușor la pas, când pe o uliță, când pe alta, fără să mă depărtez prea mult de casa rudelor la care ne aflam în vizită... Și cum mergeam așa, cocoțat pe gândurile mele, numai ce zăresc în fața mea, la o cotitură de uliță, un om al satului, îmbrăcat modest, cu o cămașă tărcată. Apropiindu-se de mine, mi se adresă, pe un ton blajin, prietenos:
– Bună dimineața!
La astfel de vorbe nu puteam să rămân indiferent și i-am întors numaidecât salutul, cu același ton de respect și omenie:
– Să trăiți și dumneavoastră, îi zic... Să aveți o zi luminoasă și plăcută, așa cum a fost salutul cu care m-ați întâmpinat... Să vă poarte Dumnezeu de grijă, pe acolo, pe unde veți merge... După câte văd, sunteți un om tare de treabă și cumsecade.
La vorbele mele binevoitoare, pe care i le adresasem din inimă, săteanul se opri în loc, la câțiva pași de mine, se uită mirat și mă măsură cu privirea lung, ca și cum nu ar fi avut în fața lui un om, ci vreun extraterestru... Mă tot privea din creștet până în călcâie și invers, frecându-și colțul bărbiei în palmă vreme de câteva secunde, după care îmi zise, pe același ton plin de blândețe:
– Să trăiești, boierule!... Boier să rămâi toată viața matale!
Am rămas impresionat de săteanul acela, de vorba lui atât de blajină și de felul atât de plăcut în care se adresase unui necunoscut, pe care îl întâlnise pentru prima oară. Mi-am dat seama că, de fapt, nu aveam în fața mea un sătean oricare, ci un om cu har al vorbelor, cu o exprimare aproape literară... Dacă ar fi făcut literatură, după felul cum s-a exprimat, sigur că astăzi aș fi întâlnit un scriitor de toată isprava pe aceste meleaguri, unde, din când în când, mai venim la rudele noastre, să respirăm aerul curat de la țară... Am rămas impresionat de întâlnirea cu acel bărbat, al cărui gest binevoitor și înțelept părea a nu fi chiar al unui simplu sătean, ci mai degrabă al un om trecut prin viață și lume. Acum, scriind aceste rânduri, mă minunez că în vremurile în care trăim, în care ura, discordia și violența se întâlnesc la tot pasul, iată că încă se mai află printre noi oameni care, chiar dacă nu se cunosc, își pot vorbi frumos unii altora, în numele respectului și a bunei-cuviințe față de semenul său.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”