
- 20-01-2025
- 0 Comentarii
- 147
- 2
֍
La 15 martie 2019 a avut loc, la Ateneul Român, sesiunea
,,Ziua Culturii Naționale”, dedicată lui Eminescu, prilej cu care Eugen
Simion, președintele Secției de filologie și literatură a Academiei
Române, a susținut prelegerea ,,Cultura, a cîta putere în stat?”. În
cuprinsul ei, folosește sintagma ,,sabia spiritului” pentru cultura
grecească față de romani, și spune: ,,Nu trebuie să judecăm cultura
numai prin implicațiile ei imediate, ci prin puterea ei secretă de a
forma, în devenirea istorică și morală a uni popor, modul lui de a fi și
de a se situa în lume, precum și valorile morale și spirituale în care
crede”.
֍
În august 1973, într-un articol publicat în
revista CINEMA, Theodor Mazilu (1930-1980) sublinia faptul că păcatul
capital al filmului este exagerata familiaritate, intimitatea dusă pînă
la vulgaritate, foamea de amănunte picante etc. Oare ce-ar spune autorul
acelui articol despre realitatea de azi, din societate, nu din filme?
Despre aspectul celor de pe stradă, mai ales al tinerilor, al
,,divelor”/,,vampelor”, chiar al unor prezentatoare TV, cu bluze/rochii
cu decolteul exagerat de adînc, despre solistele sau ,,personalitățile”
intervievate, dezvăluindu-și umerii goi pînă la jumătatea pieptului,
ce-ar zice de pantalonii zdrențuiți (în blugi ,,prespălați” se prezintă
și mari personalități ale culturii și politicii românești!). Și astfel
ajungi să te întrebi: oare cît de depășit s-ar simți epigramistul
Aurelian Păunescu (1894-1986), care a scris următorul catren?
Ajustîndu-și fusta lungă
Și scurtînd-o tot mereu,
În curînd o să ajungă
Unde vreau s-ajung și eu!
֍
Iată
un fragment scris de mîna de aur a lui Fănuș Neagu (1932-2011): ,,Bună
ziua, brazi și sănii! Cu genunchiul în palmele omului de zăpadă și cu
gura aromată de un vin puțin fandosit, vă aștept să legăm ultimele nopți
ale anului cu beteală. Cînd se deschide zodia ninsorilor, îmi pun inima
amanet pentru toate dragostele. Floare de mușcată, fir de busuioc în
părul fetelor pe carele iubim”. Cîtă poezie în aceste rînduri de proză!
Și cîtă proză forțată și harababură există în așa-zisa ,,poezie în vers
liber”! Păi, cum vers dacă nu e vers? Ar trebui altă denumire pentru
asemenea improvizații.
֍
Dacă dosarele Securității s-au
umplut de ,,informații”, de lucruri mărunte sau importante neadevărate,
ele nu se datorează, în cea mai mare parte, celor cu grade pe umăr (sau
în uniformă cu peltițe albastre), ci turnătorilor și informatorilor
care, din interes sau invidie, le-au inventat și, astăzi, sînt numiți și
ei tot ,,securiști”.
֍
Domnului Geo Ciolcan, care spune că nu sînt numai mama epigramei, ci și a epigramiștilor, și mă întreabă cine-i tatăl lor:
La ambele valori sînt mamă
Și-ntrebi de tată, dar mă miră,
Că tu știai, de bună seamă,
Că-i duhul sfînt ce mă inspiră!
֍
Confrații mei de la Brăila m-au îndemnat să scriu acest cîntec:
Dunăre, haiduc bătrîn, măi Dunăre,
Leagănă-mă la-al tău sîn...
Și mă leagănă cu dor...
Ca pe-un pescăruș în zbor...
Pe valuri line,
Noaptea cînd vine
În suflet doruri se-adună-n zbor...
La poarta mării,
Sub geana zării,
Marinarii cîntă-n cor
Vino, Dunăre, la vale, Dunăre,
Ca să-i ții dorului cale, Dunăre,
Să-l trimiți unde mi-e drag, măi Dunăre,
La mîndruța mea pe prag, măi Dunăre.
Valul cînd vine
Dorul din mine
Prinde în zboru-i aripi de stea
Prin munți și dealuri,
Prin văi și maluri,
Ajunge-n casă la mîndra mea...
֍
Atîta
trăire, atîta claritate, atîta adîncime de gîndire în judecățile de
valoare ale lui Eminescu! Geniul lui e evident chiar și într-un fragment
referitor la cuvinte, notat de Vintilă Rusu Șirianu (nepotul de soră al
lui Slavici), în Amintirile sale: ,,Poet înseamnă să ai nevoie de
poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se
frămîntă în tine, tot ce arde în tine – cugetare, visare, dureri și
bucurii, îndoieli și aflări – să fii mînat ca de o poruncă a le exprima
în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Acesta este, simplu zis,
talentul. Împărăția cuvintelor este cel mai frumos tărîm. Nu poți fi
scriitor și, mai cu seamă poet, dacă nu ești prieten de aproape al
cuvintelor. Ele au viața lor. Sînt ca niște ființe noi, cu chip, cu
înțeles riguros al lor, are fiecare, în glas, un timbru. Și o anume
întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le
iubească, să le poată chema pe nume. Atunci cuvintele îl vor iubi și ele
și vor veni la chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos,
sunător, gîndul, simțămîntul. Să-i zidească poezia, să-i cînte în
armonii de rime și ritm” (subl. n.).
֍
Ovid Densușianu
(1873-1938), în ,,Viața păstorească”, referindu-se la doină, consideră
că ,,această poezie e strîns legată de curțile dorului care se află sus,
în vîrful muntelui” unde s-a născut, ,,învăluită în melancolie și
nostalgii care leagănă gîndurile. Românii simt nevoia să cînte pentru
a-și umple singurătatea”.
֍
În această epocă bulversată și
bulversantă, de democrație în democrație, cînd anormalul se impune ca
normal, românii, chiar și cei cu caracterul format dinainte, sînt
dezorientați și și-au schimbat comportamentul. S-a degradat mentalul
colectiv. În această atmosferă în care nu mai există decență, pudoare,
cînd în toate sferele de sus, începînd cu prima treaptă, prevalează
profitul, minciuna, supunerea la ordinul celor din afară, cînd nu se mai
face diferența între libertate și imoralitate, cei în vîrstă, care au
lăsat moștenirea materială și spirituală noilor generații, sînt
considerați ,,expirați”, și forțe oculte din afară și dinăuntru depun
eforturi susținute să ne dezrădăcineze, poluînd, distrugînd, contestînd
valorile românești din toate domeniile. În ,,noua eră”, în care
românului, obișnuit, de veacuri, să aibă un ,,stăpîn”, dar și o mamă și
un tată, se practică o libertate fără precedent – în ținută, în
comportare, totul e dominat de instinct! În locul tradițiilor
sedimentate și validate de secole, ni se oferă, cu aroganță și
superioritate, cu falsă bunăvoință, de care noi nu avem nevoie, modele
străine care contravin specificului românesc. Deci, e de datoria
noastră, a oricărui om cu tulpini și rădăcini în aceste meleaguri,
iubitor de Țară, indiferent de nivelul său de cultură, dar mai ales a
slujitorilor învățăturii (nu numai ai ,,educației”!), ai culturii, ai
Bisericii noastre strămoșești ortodoxe, să apere valorile identitare –
limba, credința, cultura, personalitățile care au slujit neamul și care,
azi, sînt date la o parte de mulți împăducheați în acest neam, cu
respirația lor otrăvită.
֍
În ,,cărțoiul” meu de suflet am
notat ce a scris Petre Țuțea despre N. Ceaușescu, rînduri prezente în
cartea lui Constantin Boștină - ,,În ochiul ciclopului” (Ed. Evenimentul
și Capital, București, 2021): ,,Cînd voi muri eu, după mine rămîne un
singur mare naționalist în care să credeți – Ceaușescu. Nu știu eu cît
de comunist e el, dar ține cu nația, să știți de la mine. Ăsta e român
adevărat. Ține cu noi”. A doua lui afirmație, făcută cu umor, e
următoarea: ,,Ați văzut, Domnule, era mai mare naționalist ca mine, că
l-au omorît înaintea mea”.
֍
Iată un catren al longevivului confrate Nicușor Constantinescu (n. 1928 în Rogojeni, Galați), profesor de Psihologie:
Am vrut, spre-a fi în muncă promovat,
Să fac un doctorat și-am renunțat,
Că toate funcțiile-s ocupate
De cei cu doctorate plagiate.
֍
La
o ediție mai veche (din 4 decembrie 2019) a emisiunii Tezaur folcloric,
a fost invocată o zicere a neuitatului Geo Saizescu (1932 – 2013), care
suna așa: ,,Umorul românesc va învinge pentru că e un gen puternic,
face parte din structura românului”. Era de față și primarul orașului
Cîmpulung Muscel, Sorin Andrei, care a rostit următoarele cuvinte despre
specificul zonei: ,,Sînt locuri unice, tot unică e și muzica populară
din această zonă și din orice zonă a țării. Prin cîntecul ancestral,
oamenii trăiesc mai aproape de Dumnezeu și mai departe de răutăți. În
glasul melodios se împletesc, în melodie, cu natura. În fiecare sat din
Muscel există un monument al eroilor care au luptat pentru patrie”. La
aceeași emisiune, am aflat o poveste interesantă despre regretata
Marioara Murărescu (1947-2014): ,,Marioara e cel mai frumos nume din
Muscel. E albina care a cules tezaur folcloric din grădina înflorită a
României. Tatăl ei, Părintele Protopop Murărescu, a salvat pruncul
Gavril de la avort. Erau deja 4 copii, și Părintele a zis: unde cresc 4,
va crește și al cincilea. Mama Marioarei Murărescu a fost cea mai
frumoasă preoteasă”. Și au urmat cîntece, din care am notat:
I-auzi valea cum răsună,
Eu cu mîndra stau de mînă.
Of, of, of, of
Foaie verde foaie lată,
Piatra-i piatră de e piatră
Șade jumătate-n apă,
O calcă calul și crapă
Rabdă inimă și taci
Că pămîntul care-l calci
Tu le faci și tu le tragi
Le tragi și le pătimești
Pentru-un pui care-l iubești...
Sfîrșit
ELIS RÂPEANU
2.6 C