
- 13-01-2025
- 0 Comentarii
- 127
- 1
֍
Ce constituie, cu adevărat, spirit, spiritual, după
Voltaire (1694-1778)? ,,Denumim spirit cînd o comparație originală, cînd
o aluzie fină; aci folosirea cu dibăcie a unui cuvînt luat într-un sens
și înțeles într-altul; dincolo, o legătură delicată între două idei
puțin asemănătoare, o metaforă singulară; sau căutarea esenței unui
lucru care nu se dezvăluie de la început; este arta de a îmbina două
lucruri îndepărtate sau de a despărți două lucruri care par unite sau de
a le opune unul altuia; metoda de a nu spune decît pe jumătate gîndul
său pentru a fi ghicit”. (Dictionnaire philosofique, ESPRIT).
֍
Parafrazîndu-l
pe un mare critic literar și psiholog, E. Lovinescu (1881-1943), eu pot
să spun că, mai bine de patru decenii, mi-am privit imaginea în oglinda
propriei conștiințe. Am dăruit epigramei cei mai frumoși ani ai
maturității și ai senectuții. Nu mă consider învinsă, că n-am luptat cu
nimeni. Cît timp am ignorat-o, nedreptatea n-a existat. Ca moldoveanul
din ,,Miorița”, nu m-am simțit nedreptățită, nici persecutată. M-am
împăcat cu Destinul. Miorița mea va fi posteritatea.
Principiul
vieții mele de intelectual și scriitor a fost cel enunțat de Ioan Teodor
în articolul din Revista România Mare (nr. 1771, 28.XI-2 XII.2024,
p.1): ,,Un intelectual, prin definiția sa, e o persoană care se simte
foarte bine singură, neavînd nevoie de un grup care s-o valideze,
fiindcă știe exact cît valorează”.
֍
La plecarea lui Fănuș Neagu (2011)
O
să-mi lipsești, înveșnicitule, acum cînd pîraiele nu mai duc la vale
clipele spre marele ocean, ci amintiri. Amintiri care se-mbată de aburul
metaforelor tale și de duhul vinului (alb, sec, vechi, destul, gratis)
care învăluie notele grave le recviemului. Pe masa pusă-ntre milenii,
stă Îngerul Blond și, alături, ard cruci de lumină. A-ncremenit și
ziua-ntr-un ungher ca zborul unui fluture răpus. Rămasul bun al soarelui
pe cer te duce unde mulți înaintea mea s-au dus. Vei fi o rădăcină a
neamului care a lăsat deasupra atîția copaci încărcați de roade din care
se vor îndestula multe suflete cu ochi de curcubeu. Iubirii i-ai fost
gazdă și-ai semănat, din plin, sărut din dorul care te-a născut. La
porțile luminii din sufletul meu va fi mereu o candelă aprinsă pentru
tine. Ea va lumina, în Grădina Domnului, brazda înflorită a dorului, în
care Fănuș Neagu și-a căutat un cuib în insomniile cuvîntului. Și-a
transformat visele în stele, a aprins făclii purtate de curcubeie. Cu
fiecare crizantemă s-a apropiat de grădina amurgului. Din raze de lună
a-mpletit coroane deasupra munților peste care năvălesc norii cu ploi și
grindină. Aburul cuvintelor l-au învăluit, l-au dus spre cascadă...
Atunci și-a găsit cuibul, în Infinitul care l-a primit, învăluindu-l cu
aripa tăcerii.
֍
Doina e o șoaptă și un vuiet, o șoaptă pe
malul unui șuvoi de ape țîșnite din pămînt, așa cum dorul țîșnește din
suflet. E izvorul dulce al pîraielor care brăzdează ființa românului, e
glasul florilor mîngîiate de zefirul dimineții. E iubirea pentru cel
iubit, e iubirea pentru tot și toate. E și glasul buciumului care sună
cu jale, să stingă în inimă focul dorului care-a cuprins-o. vîlvătaia
din inima cuprinsă de focul dorului.
֍
Lucian Blaga
(1895-1961), care vorbea rar, spune: ,,Păstrez încă cea mai bună idee
despre lectură. O socotesc, în orice caz, ca un excelent mijloc de
verificare a bărbăției, a forței unui om de cultură, a rezistenței sale
spirituale. Lecturile, ca și influențele sînt un instrument de selecție.
Cei care nu au destulă vitalitate au o foarte aproximativă forță de
creație, sucombă influențelor [subl. în text], lecturilor, culturilor
străine, în general. Ceilalți – și mă gîndesc la un Cantemir, Hașdeu, la
un Eminescu – ies din această probă de foc întăriți și personalitatea
lor se rotunjește biruitoare” (Convorbiri cu Lucian Blaga, în Almanah
Luceafărul, 1989, p. 85).
֍
Despre calitatea sa de
umorist, Pierre Daninos (născut la Paris în 1913), scriitorul moralist
care, cu bunăvoință, îi ironiza pe francezii de rînd și pe cei de
condiție medie, cu un ascuțit simț de observator social, a spus că pe
această lungime de undă s-a plasat mai tîrziu, mai întîi cu Sonia, apoi
cu Carnetele maiorului Thompson. ,,Oricum, dacă orice scriitor demn de
acest nume – spunea el – după părerea lui Mallarmé, termină prin a fi
umorist, nu poate începe așa”. E drept, cu umorul te naști, dar ,,nu te
naști cu acei ochelari cu sticle speciale care sînt ochii umoristului.
/.../ E vorba de o facultate de observație care se ascute cu timpul, ca
și de o facultate de expresie care se îmbunătățește cu vîrsta” (Cf.
Interviu realizat de Paul B. Marian, în exclusivitate pentru Almanahul
literar, anul ’80, p. 216).
֍
Am notat un cîntec pe care
ni-l cînta mama, care, la rîndul ei, îl știa de la tatăl său – Anton
Chirițoiu, cîntăreț de strană și dascăl de școală, cu studii făcute la
Vălenii de Munte. E un cîntec în care sergentul Dan merge la războiul
balcanic din 1913 și se întoarce după cîțiva ani.
Dan căpitan
De unde vii tu, oare,
Mîndre căpitane?
Vin din bătălie
Din Munții Balcani
N-ai văzut tu, oare,
Mîndre căpitane,
Un sergent ce poartă
Numele de Dan?
L-am văzut, drăguțo,
Chiar el m-a servit
Și în bătălie
Cu cinste-a murit...
– De ce-ntrebi, drăguțo,
De sergentul Dan?
– Sînt a lui mireasă,
Dom’le căpitan
– O, scumpă Marioară,
Uită-l pe-al tău Dan,
Iubește-mă pe mine
Că eu sînt căpitan!
Fii a mea mireasă
Și căpităneasă!
– Chiar doamnă-mpărăteasă
Să știu c-aș deveni,
Altuia mireasă
Nicicînd eu nu voi fi!
Că dacă de-al meu Dan
Noroc nu am avut,
Mai bine-n mînăstire
Cu Domnul mă-mpreun!
– Hai, ridică-ți ochii
La Domn căpitan
Și-l vei recunoaște
Pe sergentul Dan!
O
variantă aproape identică am găsit-o în volumașul LIRA LIBERTĂȚII,
Colecție de cîntece naționale, imnuri și marșuri eroice, doine, hore,
cîntece populare și școlare, Culese de Nicolae Jugănaru, Lugoj, A.
ALSPITZ, Str. Princ. Carol (f.a.). Pe carte e o semnătură cu data de
13.6.945 [p. 73-74].
֍
Redăm interviul acordat omului de Radio Gh. Verman, transmis la emisiunea ,,Viața Satului”, în 13 ianuarie 2008.
Gh.V.: Doamnă Elis Râpeanu, ce puteți să le spuneți sătenilor noștri, la început de an?
Elis:
Îi salut pe toți ascultătorii acestei emisiuni de tradiție, atît de
îndrăgită și ascultată, și le doresc sănătate, un 2008 mai bun, cu
lumină și pace în suflet.
Gh.V.: Știu că sunteți autoarea mai multor cărți, de genuri diferite, care se citesc, sînt interesante...
Elis:
De curînd, a ieșit de sub tipar a XX-a carte a mea, intitulată ,,LUMNĂ
DIN LUMINĂ. Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga”. Poate că unii se
întreabă ce rost ar avea evocarea unei mari personalități a vieții
universitare la ,,Viața Satului”, mai ales că ea se trage din
intelectualitatea bucureșteană. Simplificînd lucrurile, subliniem că
această mare Profesoară, acest spirit renascentist al vremii sale, care
s-a stins în 2006, la vîrsta de 80 de ani, e legată structural de tot ce
e românesc, de valorile culturii noastre care includ, în primul rînd,
satul cu tradițiile lui, istoria și tot ce e românesc, făurite, în
primul rînd, de țărani – cuvînt care vine de la țară și țărînă. În al
doilea rînd, a fost un om profund credincios care, treaptă cu treaptă,
s-a apropiat de Dumnezeu, demonstrînd că știința, cultura înaltă nu-l
îndepărtează pe om de credință, ci, cu toate îndoielile, îl apropie tot
mai mult. Timp de 30 de ani și-a trăit verile la Văratec, la Maica
Benedicta și, după plecarea acesteia în S.U.A., la Așezămîntul Maicii
Alexandra (adică a Principesei Ileana), la Maica Eufrosina Jescu, cea
care i-a stat alături pînă în ultima clipă. Pînă la urmă, s-a călugărit
și, în amintirea Maicii Benedicta (în traducere, Binecuvîntata), a luat
același nume ca monahie.
La sfîrșitul lui aprilie 2006, a fost
internată la Spitalul de Urgență din Iași, a fost operată la stomac, dar
inima n-a mai rezistat. A lăsat scris, ca ultimă dorință, ca, în
funcție de locul unde va deceda, să fie înmormîntată la Mînăstirea
Cernica, unde odihnește Părintele Galaction, sau la Mînăstirea Putna. A
fost înmormîntată, în haină monahală, la Putna, pe 7 mai 2006, în
cimitirul din apropierea Bisericii unde, din mormînt, ne veghează Ștefan
cel Mare.
Maica Benedicta a iubit satul românesc și a considerat că o țară fără tradiții își pierde identitatea.
֍
Eu
cred că religia nu e o opțiune, ci o moștenire din părinți și din
părinții părinților noștri. E un dat cu care ne naștem. Și cei care vor
să schimbe, să ,,adapteze” ceva etc., greșesc. Dacă ar fi o opțiune, ar
însemna să acceptăm, în alegerea noastră, și alte aspecte - ,,noi” sau
,,vechi”, de la forme de ritual pînă la interese de viață, diferite de
cele ale credinței moștenite. Or, religia noastră, a creștinilor
ortodocși, înseamnă credința în Dumnezeu, în fiul Său Isus, în Maria
Fecioara, precum și felul în care se practică în Sfînta Biserică și în
rugăciuni, în viața de toate zilele. Care ar fi garanția, pentru mine,
că, trecînd la alt fel de gîndire și manifestare a credinței mele,
sentimentul e mai adevărat și mai profund? Ce poate fi trăit cu toată
ființa decît ceea ce s-a inoculat în conștiința, în gîndirea, în
sufletul meu, în țesătura ființei mele odată cu nașterea, creșterea,
încă din copilărie, ca urmașă de dascăli de Biserică și de Preoți? Nu
pot să-mi dezrădăcinez eul, nu mă preocupă aspecte colaterale, ci
păstrez, simt credința ortodoxă strămoșească, aceasta fiind un dat, fără
să mă îndoiesc. Îmi asigură stabilitate și echilibru.
(va urma)
ELIS RÂPEANU
3.0 C