SĂ NE AMINTIM sau SĂ MAI AFLĂM CÎTE CEVA (III)
  • 13-01-2025
  • 0 Comentarii
  • 127
  • 1

 

֍

Ce constituie, cu adevărat, spirit, spiritual, după Voltaire (1694-1778)? ,,Denumim spirit cînd o comparație originală, cînd o aluzie fină; aci folosirea cu dibăcie a unui cuvînt luat într-un sens și înțeles într-altul; dincolo, o legătură delicată între două idei puțin asemănătoare, o metaforă singulară; sau căutarea esenței unui lucru care nu se dezvăluie de la început; este arta de a îmbina două lucruri îndepărtate sau de a despărți două lucruri care par unite sau de a le opune unul altuia; metoda de a nu spune decît pe jumătate gîndul său pentru a fi ghicit”. (Dictionnaire philosofique, ESPRIT).

֍

Parafrazîndu-l pe un mare critic literar și psiholog, E. Lovinescu (1881-1943), eu pot să spun că, mai bine de patru decenii, mi-am privit imaginea în oglinda propriei conștiințe. Am dăruit epigramei cei mai frumoși ani ai maturității și ai senectuții. Nu mă consider învinsă, că n-am luptat cu nimeni. Cît timp am ignorat-o, nedreptatea n-a existat. Ca moldoveanul din ,,Miorița”, nu m-am simțit nedreptățită, nici persecutată. M-am împăcat cu Destinul. Miorița mea va fi posteritatea.

Principiul vieții mele de intelectual și scriitor a fost cel enunțat de Ioan Teodor în articolul din Revista România Mare (nr. 1771, 28.XI-2 XII.2024, p.1): ,,Un intelectual, prin definiția sa, e o persoană care se simte foarte bine singură, neavînd nevoie de un grup care s-o valideze, fiindcă știe exact cît valorează”.

֍

La plecarea lui Fănuș Neagu (2011)

O să-mi lipsești, înveșnicitule, acum cînd pîraiele nu mai duc la vale clipele spre marele ocean, ci amintiri. Amintiri care se-mbată de aburul metaforelor tale și de duhul vinului (alb, sec, vechi, destul, gratis) care învăluie notele grave le recviemului. Pe masa pusă-ntre milenii, stă Îngerul Blond și, alături, ard cruci de lumină. A-ncremenit și ziua-ntr-un ungher ca zborul unui fluture răpus. Rămasul bun al soarelui pe cer te duce unde mulți înaintea mea s-au dus. Vei fi o rădăcină a neamului care a lăsat deasupra atîția copaci încărcați de roade din care se vor îndestula multe suflete cu ochi de curcubeu. Iubirii i-ai fost gazdă și-ai semănat, din plin, sărut din dorul care te-a născut. La porțile luminii din sufletul meu va fi mereu o candelă aprinsă pentru tine. Ea va lumina, în Grădina Domnului, brazda înflorită a dorului, în care Fănuș Neagu și-a căutat un cuib în insomniile cuvîntului. Și-a transformat visele în stele, a aprins făclii purtate de curcubeie. Cu fiecare crizantemă s-a apropiat de grădina amurgului. Din raze de lună a-mpletit coroane deasupra munților peste care năvălesc norii cu ploi și grindină. Aburul cuvintelor l-au învăluit, l-au dus spre cascadă... Atunci și-a găsit cuibul, în Infinitul care l-a primit, învăluindu-l cu aripa tăcerii.

֍

Doina e o șoaptă și un vuiet, o șoaptă pe malul unui șuvoi de ape țîșnite din pămînt, așa cum dorul țîșnește din suflet. E izvorul dulce al pîraielor care brăzdează ființa românului, e glasul florilor mîngîiate de zefirul dimineții. E iubirea pentru cel iubit, e iubirea pentru tot și toate. E și glasul buciumului care sună cu jale, să stingă în inimă focul dorului care-a cuprins-o. vîlvătaia din inima cuprinsă de focul dorului.

֍

Lucian Blaga (1895-1961), care vorbea rar, spune: ,,Păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, ca un excelent mijloc de verificare a bărbăției, a forței unui om de cultură, a rezistenței sale spirituale. Lecturile, ca și influențele sînt un instrument de selecție. Cei care nu au destulă vitalitate au o foarte aproximativă forță de creație, sucombă influențelor [subl. în text], lecturilor, culturilor străine, în general. Ceilalți – și mă gîndesc la un Cantemir, Hașdeu, la un Eminescu – ies din această probă de foc întăriți și personalitatea lor se rotunjește biruitoare” (Convorbiri cu Lucian Blaga, în Almanah Luceafărul, 1989, p. 85).

֍

Despre calitatea sa de umorist, Pierre Daninos (născut la Paris în 1913), scriitorul moralist care, cu bunăvoință, îi ironiza pe francezii de rînd și pe cei de condiție medie, cu un ascuțit simț de observator social, a spus că pe această lungime de undă s-a plasat mai tîrziu, mai întîi cu Sonia, apoi cu Carnetele maiorului Thompson. ,,Oricum, dacă orice scriitor demn de acest nume – spunea el – după părerea lui Mallarmé, termină prin a fi umorist, nu poate începe așa”. E drept, cu umorul te naști, dar ,,nu te naști cu acei ochelari cu sticle speciale care sînt ochii umoristului. /.../ E vorba de o facultate de observație care se ascute cu timpul, ca și de o facultate de expresie care se îmbunătățește cu vîrsta” (Cf. Interviu realizat de Paul B. Marian, în exclusivitate pentru Almanahul literar, anul ’80, p. 216).

֍

Am notat un cîntec pe care ni-l cînta mama, care, la rîndul ei, îl știa de la tatăl său – Anton Chirițoiu, cîntăreț de strană și dascăl de școală, cu studii făcute la Vălenii de Munte. E un cîntec în care sergentul Dan merge la războiul balcanic din 1913 și se întoarce după cîțiva ani.

 

Dan căpitan

De unde vii tu, oare,

Mîndre căpitane?

Vin din bătălie

Din Munții Balcani

 

N-ai văzut tu, oare,

Mîndre căpitane,

Un sergent ce poartă

Numele de Dan?

 

L-am văzut, drăguțo,

Chiar el m-a servit

Și în bătălie

Cu cinste-a murit...

 

– De ce-ntrebi, drăguțo,

De sergentul Dan?

– Sînt a lui mireasă,

Dom’le căpitan

– O, scumpă Marioară,

Uită-l pe-al tău Dan,

Iubește-mă pe mine

Că eu sînt căpitan!

 

Fii a mea mireasă

Și căpităneasă!

– Chiar doamnă-mpărăteasă

Să știu c-aș deveni,

Altuia mireasă

Nicicînd eu nu voi fi!

 

Că dacă de-al meu Dan

Noroc nu am avut,

Mai bine-n mînăstire

Cu Domnul mă-mpreun!

 

– Hai, ridică-ți ochii

La Domn căpitan

Și-l vei recunoaște

Pe sergentul Dan!

 

O variantă aproape identică am găsit-o în volumașul LIRA LIBERTĂȚII, Colecție de cîntece naționale, imnuri și marșuri eroice, doine, hore, cîntece populare și școlare, Culese de Nicolae Jugănaru, Lugoj, A. ALSPITZ, Str. Princ. Carol (f.a.). Pe carte e o semnătură cu data de 13.6.945 [p. 73-74].

֍

Redăm interviul acordat omului de Radio Gh. Verman, transmis la emisiunea ,,Viața Satului”, în 13 ianuarie 2008.

Gh.V.: Doamnă Elis Râpeanu, ce puteți să le spuneți sătenilor noștri, la început de an?

Elis: Îi salut pe toți ascultătorii acestei emisiuni de tradiție, atît de îndrăgită și ascultată, și le doresc sănătate, un 2008 mai bun, cu lumină și pace în suflet.

Gh.V.: Știu că sunteți autoarea mai multor cărți, de genuri diferite, care se citesc, sînt interesante...

Elis: De curînd, a ieșit de sub tipar a XX-a carte a mea, intitulată ,,LUMNĂ DIN LUMINĂ. Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga”. Poate că unii se întreabă ce rost ar avea evocarea unei mari personalități a vieții universitare la ,,Viața Satului”, mai ales că ea se trage din intelectualitatea bucureșteană. Simplificînd lucrurile, subliniem că această mare Profesoară, acest spirit renascentist al vremii sale, care s-a stins în 2006, la vîrsta de 80 de ani, e legată structural de tot ce e românesc, de valorile culturii noastre care includ, în primul rînd, satul cu tradițiile lui, istoria și tot ce e românesc, făurite, în primul rînd, de țărani – cuvînt care vine de la țară și țărînă. În al doilea rînd, a fost un om profund credincios care, treaptă cu treaptă, s-a apropiat de Dumnezeu, demonstrînd că știința, cultura înaltă nu-l îndepărtează pe om de credință, ci, cu toate îndoielile, îl apropie tot mai mult. Timp de 30 de ani și-a trăit verile la Văratec, la Maica Benedicta și, după plecarea acesteia în S.U.A., la Așezămîntul Maicii Alexandra (adică a Principesei Ileana), la Maica Eufrosina Jescu, cea care i-a stat alături pînă în ultima clipă. Pînă la urmă, s-a călugărit și, în amintirea Maicii Benedicta (în traducere, Binecuvîntata), a luat același nume ca monahie.

La sfîrșitul lui aprilie 2006, a fost internată la Spitalul de Urgență din Iași, a fost operată la stomac, dar inima n-a mai rezistat. A lăsat scris, ca ultimă dorință, ca, în funcție de locul unde va deceda, să fie înmormîntată la Mînăstirea Cernica, unde odihnește Părintele Galaction, sau la Mînăstirea Putna. A fost înmormîntată, în haină monahală, la Putna, pe 7 mai 2006, în cimitirul din apropierea Bisericii unde, din mormînt, ne veghează Ștefan cel Mare.

Maica Benedicta a iubit satul românesc și a considerat că o țară fără tradiții își pierde identitatea.

֍

Eu cred că religia nu e o opțiune, ci o moștenire din părinți și din părinții părinților noștri. E un dat cu care ne naștem. Și cei care vor să schimbe, să ,,adapteze” ceva etc., greșesc. Dacă ar fi o opțiune, ar însemna să acceptăm, în alegerea noastră, și alte aspecte - ,,noi” sau ,,vechi”, de la forme de ritual pînă la interese de viață, diferite de cele ale credinței moștenite. Or, religia noastră, a creștinilor ortodocși, înseamnă credința în Dumnezeu, în fiul Său Isus, în Maria Fecioara, precum și felul în care se practică în Sfînta Biserică și în rugăciuni, în viața de toate zilele. Care ar fi garanția, pentru mine, că, trecînd la alt fel de gîndire și manifestare a credinței mele, sentimentul e mai adevărat și mai profund? Ce poate fi trăit cu toată ființa decît ceea ce s-a inoculat în conștiința, în gîndirea, în sufletul meu, în țesătura ființei mele odată cu nașterea, creșterea, încă din copilărie, ca urmașă de dascăli de Biserică și de Preoți? Nu pot să-mi dezrădăcinez eul, nu mă preocupă aspecte colaterale, ci păstrez, simt credința ortodoxă strămoșească, aceasta fiind un dat, fără să mă îndoiesc. Îmi asigură stabilitate și echilibru.

(va urma)

ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite