Să ne aducem aminte de Mihai Eminescu
  • 15-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 444
  • 1

Iată că scriu din nou despre Mihai Eminescu. A cîta oară? Nu contează - nici numărul de scrieri și nici în ce spații tipografice au apărut... Cei care îmi cunosc activitatea literară știu despre ce vorbesc. Scriu și-acum cu aceeași pasiune și același respect pentru memoria poetului meu preferat, pentru profunzimea poeziei sale meditative. Și o fac de pe poziția omului care întreaga viață a trăit printre cărți, și din dorința de a da o lecție tinerilor, care, din păcate, nu prea mai pun preț pe carte și lectură. Nu întîmplător am ales să mă adresez, prin rîndurile acestea, tinerei generații, ci plecînd de la premisa că, în urma sondajelor făcute, România se situează pe primul loc la numărul de analfabeți funcțional în rîndul țărilor europene și pe ultimul loc după numărul de cititori. Iar dacă astăzi scriu din nou despre Eminescu, în vremurile acestea de pandemie, o fac din respect pentru geniul celui care a creat pagini memorabile de literatură, născute din suferință și neîmpliniri, pentru țara și poporul său. Și scriu gîndindu-mă la toți acei oameni care au văzut în Eminescu stindardul poeziei noastre naționale și care, an de an, de ziua sa de naștere și a celei în care el a plecat la cele veșnice, îl omagiază cum știu ei mai frumos. Și sînt scriitori, artiști, profesori, bibliotecari și oameni de rînd care, prin glasul și gestul lor, îl fac parcă mai frumos și mai actual pe marele nostru poet... De fapt, Eminescu este îngerul întruchipat din cuvintele dospite în parfumul florilor de tei.

Regret acum, la vîrsta senectuții, că în copilărie nu am avut bucuria unei biblioteci în casa părinților, să citesc oricînd ceea ce doream. Așa au fost vremurile: nici de criticat, nici de lăudat; le-am trăit ca atare, iar rîndurile acestea doresc să fie o lecție de viață pentru toți cei care iubesc creația eminesciană. În acest sens, îmi aduc aminte cu bucurie de anii de liceu, cînd am învățat despre Mihai Eminescu de la profesorii de limba română și de la bibliotecara școlii, o veritabilă enciclopedie, care gestiona, cu darul intelectualului născut pentru carte, o bibliotecă frumoasă, ca o academie. Cînd ne vorbea despre Eminescu, avea ochii plini de lacrimi. Iar cînd ne citea ,,Mai am un singur dor”, sau cînta romanța ,,Pe lîngă plopii fără soț”, pe versurile marelui poet, simțeam o mare emoție și o nespusă bucurie, încît îmi doream ca acel spectacol să nu se mai termine. Avea talent actoricesc, deși era o femeie în vîrstă și care nu cred că jucase vreodată pe scena unui teatru. La vremea aceea, drumul spre bibiotecă era viața noastră, și nu era doar un simplu drum, ci unul al florilor și al iubirii de carte. Astăzi, toate acestea au devenit povești rămase sub colbul timpului, de care însă îmi voi aduce aminte întotdeauna cu plăcere. Ele îmi amintesc de tinerețea pe care am petrecut-o printre rafturile cu cărți, acele comori ale cunoașterii care au avut un rol esențial în formarea mea ca om, în primul rînd, și apoi, ca scriitor.

Azi, gîndindu-mă la Mihai Eminescu, mă gîndesc de fapt la toți românii, la întreaga națiune din acest colț de lume, la cei care răspund de educația tinerei generații, la dascăli, în mod special. Ei au datoria ca, indiferent de situația grea cu care ne confruntăm, să facă tot ce le stă în putință ca, în toate mediile sociale, cartea să aibă prioritate, pentru că ea este puntea de legătură dintre minte, inimă și suflet.

Odată cu trecerea vremii, încă de tînăr, descoperind și căpătînd mai mult gustul lecturii, am ales să-mi fac biblioteca mea, achiziționînd, din banii mei, carte cu carte, fie de la librării, fie de la anticariat... astăzi, ea însumînd mii de volume, din care nu lipsește opera lui Mihai Eminescu, locul său fiind pe primul raft, cel mai la îndemînă. Așa am văzut în biblioteca liceului... În opinia mea, a avea propria bibliotecă e un exemplu demn de urmat de către toți românii, căci lectura întremează sănătatea minții.

Și, revenind la Eminescu, nu voi înceta a spune că el este fibra purității și a spiritului neamului nostru, pe care l-a cîntat cu geniul său, întru nemurirea acestor mirifice plaiuri românești.


ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite