Mă rog pentru cei din spitale:

Dă-le, Doamne, puterile Tale!

Ia-le, Tu, boala cu mîna

Fă-le uşoare ca fulgul ziua şi săptămîna.

Atunci cînd li se ia sînge

Inima mea, fără voia ei, plînge.

Îmi amintesc de iubita mea mamă

Cînd oftam din rărunchi:  „Doamne, ia-mă!“

În pijamaua ei de diftină

Mama părea o martiră creştină.

Nu-i mai nimereau infirmierele vena

Era albă ca marmura din Atena.

Mă privea cu ochii speriaţi, ca doi porumbei:

„Ce-au cu mine aceste femei?“

Iar eu încercam tărie să-i dau:

„Fii pe pace, mîine acasă te iau“...

Şi-am luat-o-n sicriu din spital

Măcelărită mai rău ca un animal.

Eu ştiu ce înseamnă acolo să zaci

Pîndind cîte-un semn de la vraci.

Afară, pe hol, sau în curte stau rude

N-au cum să te-ajute, sînt reguli prea crude.

Din îngrozitor de puţinii lor bani

Încearcă să dea un bacşiş la baştani.

Uzină a vieţii, dar, vai, şi a morţii!

Acesta-i spitalul: un bîlci de proporţii!

Ruletă rusească, în roşu şi negru

Ca hăul sălbatic din Muntenegru.

Mîncare puţină, fără sare, de post

Ce gust de săpun are ceaiul cel prost!

Zăduf este vara şi iarna îngheţi

Lumînarea proiectează un film pe pereţi.

E filmul de groază al celor ce mor

Cu preţul acesta fiecare-i dator.

Mă rog, zi de zi, pentru cei din spitale

Acolo e iad, disperare şi jale.

Acolo ne naştem din nou, sau murim

Ne ducem acasă, sau la ţintirim.

Ajută-i, Tu, Doamne, pe cei internaţi

Mai dă-le o şansă să fie salvaţi.

Să-nceapă o viaţă frumoasă şi nouă

Precum curcubeul în soare, cînd plouă.

* * *

Mă rog şi pentru cei care stau după gratii

Inocenţi, criminali sau simple pramatii.

Pe toţi îi privesc ca pe fraţi întru Domnul

Iar gîndul la ei îmi ia somnul.

Eu ştiu că de temniţă grea au avut parte

Chiar şi Isus şi Napoleon Bonaparte.

Amîndoi în celulă au pătimit

Ce-o fi fost în sufletul lor neprihănit?

Doi Împăraţi ridicaţi din popor

Unul etern, celălalt muritor.

Poate că aşa este scris:

Mai întîi să fii umilit şi proscris.

Ţi se ia libertatea totală

Eşti redus la un număr, ce mare scofală?

Nu mai ai deloc demnitate

Pînă şi un păianjen te poate bate.

Ţi se refuză orice bucurie

Eşti trist şi murdar, ai privirea pustie.

Totul pentru o iluzorie reeducare

Dar cei mai mulţi ies mai răi din închisoare.

Fiecare temniţă-i o Sodoma

Mizeria umană îşi plimbă fantoma.

Şi totuşi, mai există puritate morală

Iar puşcăria poate fi cea mai nobilă şcoală.

Martirii ce-au vărsat lacrimi fierbinţi

Au îmbogăţit galeria de sfinţi.

Preoţi, artişti, politicieni, magistraţi

Legionari crucificaţi.

Oh, Doamne, ce rău îşi pot face

Oamenii, pe timp de război sau de pace!

Fii bun cu copiii acestui pămînt

Botează-i cu Duhul Tău Sfînt.

Învaţă-i, pe toţi, în genunchi să se roage

Pune-le Evanghelia în desage.

Fereşte-i de izolare, bătăi şi viol

Să nu se mai toarne pentru o ţigară şi-un pol.

Ei ştiu că afară-i dezmăţul în toi

Şi-n libertate zburdă marii ciocoi.

Apocalipsa o atrag cei de-afară

Nu cei din colonia penitenciară.

Mafioţii care ţara au ruinat-o

Fac pe experţii U.E. şi N.A.T.O.

Ce nedreptate barbară:

Unii fură o pîîne, alţii fură o ţară.

Şi atunci, unde-i morala?

De ce umilinţa, mizeria, boala?

În fiecare trăieşte un Raskolnikov păcătos

Spovedania este un leac glorios.

Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!

Nimic nu s-a schimbat pe vatra  Daciei Romane.

A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpînul yankeu

Nu-i este mai bine poporului meu.

Mă rog pentru voi, în vremuri infernale

Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale.

Lipsa de învăţătură şi sărăcia

V-au făcut să înfundaţi puşcăria.

Mulţi aţi greşit luînd pe alţii de piept

Dar marii bandiţi fac pe zmeii, şi asta nu-i drept.

Eu jur cu Marea, cu Munţii şi Cerul

Că, în curînd, se va face transferul:

Trădătorii de Ţară şi Neam la vorbitor

Iar voi la familia ce v-aşteaptă cu dor.

Iată de ce mă rog la Dumnezeu

Să facă dreptate poporului meu.

Suferinţa s-o curme El din rădăcină

Aşa cum spune Imnul: „Căci oastea e creştină“.

CORNELIU VADIM TUDOR