Am auzit în viața mea pe unii oameni spunînd că nu sînt credincioși, unii argumentîndu-și poziția, în timp ce alții nu ofereau nici o explicație, poate aveau motivele lor și nu doreau să le exprime public. Unde mergem, în stînga și în dreapta, întîlnim oameni care strigă din adîncul inimii că Dumnezeu e totul pentru ei și că nu pot trăi fără El. Frumos ar fi, dacă lucrurile ar sta așa! Din păcate, de multe ori, faptele lor rușinoase, care contravin legilor creștine, îi dau de gol, fiind evident că, în realitate, lucrurile nu stau deloc așa cum pretind ei. Altfel, nu se explică numărul mare de avorturi, incesturi, crime și alte nebunii care nu au nimic de-a face cu lumea creștină și cu Dumnezeu. Și ei, totuși, își clamează credința ca de la o tribună, oriunde, în mașini, în tren, în tramvai, în piețe, că nu știi ce să mai crezi, în ce lume trăiești, în nici un caz în cea a oastei lui Dumnezeu. Te sperii auzind fel și fel de indivizi închinători la icoane, cum se roagă smerit, spre a-l mulțumi pe slujitorul Domnului, care poposește în curtea bisericii cu automobilul său cu mulți cai putere, sau merge la împărtășania vreunui bolnav și nu știe cum să facă să se ferească de ochii familiei aflate în suferință. Și toți aceștia se mîndresc cu credința lor, pe care zic ei că o au de la strămoși... Doar că, în timp ce strămoșii lor chiar au trăit în evlavie, astăzi, unii credincioși trăiesc rugăciunea în falsitate și minciună, nu mai vorbim de alte vicii, care nu au nimic comun cu moralitatea creștină. Să nu fim înțeleși greșit, ne referim aici la acei credincioși care zic că sînt cu Dumnezeu, dar care, prin faptele lor reprobabile, demonstrează că sînt doar niște farisei. E vorba aici de omul zilelor noastre, de tot ce se petrece sub ochii noștri și ai duhovnicului, dar toată lumea se face că nu vede... Că biserica a ajuns fabrică de bani pentru unii, e o altă poveste, și nu e rolul nostru s-o lămurim aici. Așa sînt orînduite lucrurile pe lumea asta, unii oameni încercă să le limpezească, însă vin alții, cu alte păreri, și le încurcă de nu le mai dai de capăt. Asta este viața, fiecare cu darul lui, unii știu numai să ia, alții numai să dea. Chiar dacă se zice că toți sîntem egali în fața morții, și nu negăm acest lucru, în realitate, unii mor cu burta prea plină, ghiftuiți cu de toate, după un trai îndestulat, iar alții, lihniți de foame, cu burta lipită de spinare, după o viață plină de nevoi și lipsuri. Pocăința își are și ea rostul ei, nimeni nu contestă faptul că ea contează în viața omului, dar după cum se precipită lucrurile, tare mă tem că, într-o bună zi, slujitorii Domnului nu vor mai avea cui să țină slujba, duminica, la biserică... Sînt destule lăcașuri de cult cu lacătele puse, mai ales în mediul rural, unde satele s-au depopulat masiv, dar nici la oraș situația nu e mai brează... Tinerii au alte preocupări decît să vină la biserică, pentru ei, să asiste la slujbă înseamnă timp pierdut... Uită, însă, că, odată cu trecerea anilor, tinerețea se duce, iar ei vor fi schimbul de mîine al părinților și bunicilor lor care, acum, se află pe ultimul drum al trecerii lor pe pămînt. Totul e bine și frumos pînă te paște vreun necaz – iar cînd încep să te roadă remușcările, dai fuga la biserică, să te rogi Mîntuitorului pentru iertarea păcatelor. E prea tîrziu însă, cum se zice în Biblie: Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu o lumînare, cu un parastas sau cu o liturghie, ci cu dragostea nemăsurată față de El, de cînd te naști și pînă mori. Mulți dintre noi uităm că am venit pe această lume ca într-o gară a călătoriei sufletului nostru și că, odată sosit trenul despărțirii de trup, singur se va urca în el și își va urma drumul, dînd socoteală la judecata Domnului pentru faptele pe care le-a făcut. Din păcate, în zilele noastre, omul modern își conduce pașii în viață după principiul ,,o viață am și trebuie să mi-o trăiesc după bunul-plac”. În fața lui Dumnezeu, nu merge... Fiindcă, pornind de la acest principiu, se dă frîu liber preacurviei, în primul rînd, iar de întunericul din lumea de dincolo de moarte nu te mai poate scăpa nimeni, cum ar zice poetul Liviu Zanfirescu, care scrie la nouă cișmele de apă argintie poeme cu tentă socială, să dea spinii năvală pe șira spinării politicii românești: ,,Cînd omul și-o face cu mîna lui, își merită soarta. Cu divinitatea și curentul electric nu e de glumit”. Subscriem la aceste generoase opinii, care vin din partea unui om modest, ce și-a trăit toată viața sub jurămînt militar, și nu de la vreun latifundiar, adăugînd că, fără Biserică și Dumnezeu, viața noastră s-ar afla într-o nebuloasă de nedescris și într-un zbucium sufletesc permanent, pentru că îi lipsește legătura dintre rugăciune și omniprezentul nostru Părinte Ceresc, bunul Dumnezeu.
Dacă ființa umană își va urma cursul după principiul ,,Dumnezeu e cu noi!”, în orice moment, sufletul nostru se va transforma, dintr-o frunză de brusture ofilită, în floarea bucuriei depline pentru tine și cei dragi ție, care vibrează, la nivel de emoție, întru toate legile sfintei cruci și ale lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, între tine, omule, și Dumnezeu, trebuie să existe o legătură puternică, în stare să te conecteze la lumina Lui, prin participarea la slujbele religioase, în biserică, locul de mîntuire a păcatelor și de protecție a demersurilor tale în această viață pămînteană, pregătindu-te pentru momentul plecării pe ultimul drum, către odihna cea veșnică.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”