Ce este Patria?
De-a lungul timpului, despre Patrie s-au spus atîtea vorbe frumoase, unele intrînd în conștiința publică. De exemplu: ,,Limba Română este Patria mea” (Nichita). Sau: ,,Patria este norodul, iară nu tagma jefuitorilor!” (Tudor Vladimirescu). Și Nenea Iancu își pusese un personaj să considere Patria familia cea mare, și familia, Patria cea mică. Dar, mai putem adăuga și altele.
● ,,Patria este locul unde ne facem armata și ne plătim impozitele”.
● ,,Patria este locul unde simțim nevoia să putem scrie în limba locului”.
● ,,Patria este locul unde simțim nevoia să ne întoarcem acasă de unde ne-a aruncat destinul”.
● ,,Patria este locul nostru de veci” (I.D. Sîrbu).
Nu putem încheia subiectul fără să reproducem cîteva versuri pentru elevii de altădată: ,,Ce-i Patria?/ E Dunărea albastră,/ Bărăganul, Munții Apuseni,/ E lupta de milenii,/ Lupta noastră,/ Români și neromâni, dar pămînteni...”. Urmau sondele, pădurile, uzinele și șantierele. Și se încheia: ,,Dar steluța cea de sus,/ Oare ce-o avea de spus?/ Socialismul, spune ea,/ Se clădește-n țara mea!”. Frumos, nimic de zis, mai ales astăzi, cînd s-a ales praful și de sonde, și de păduri... Iar cuvintele Patrie și Naționalism se scriu bășcălios, cu ghilimele, și se pronunță în șoaptă...
Ce diferenţe sînt între regele Ferdinand şi figurantul Iohannis
● ,,Diferențele dintre regele Ferdinand și figurantul Iohannis se văd și cu ochiul liber, cum scria nu demult, în cartea sa, un înțelept. În mai puțin de 2 ani, regele Fedinand a sfințit făurirea României Mari – Muntenia și Moldova, Basarabia și Bucovina, Transilvania, Banatul și Dobrogea. Nimeni, în 2000 de ani de istorie, nici măcar Mihai Viteazul, nu a făcut atît de multe pentru țara sa într-un timp atît de scurt. Un străin a făcut atît de multe pentru noi, în comparație cu românii, dezbinați, superficiali și nepăsători. Ce înseamnă să trăiești printre români, să respiri același aer, să bei aceeași apă și să n-ai curajul să urci Golgota. Neamțul Iohannis, un carcalete de om, a făcut și el ceva pentru români: i-a dat pe mîna străinilor” (Cristian Sima - ,,Marea spovedanie a brockerului fugar”, 2015)
● ,,Din cît l-a cunoscut o lume, Fănuș Neagu l-ar fi provocat pe Iohannis la o discuție eminamente filozofică. Mai dădea el, mai primea ăla, căci filozofia nu-i decît o ciocnire de idei. Și galeria de pe margine ar fi strigat:
- Ia-le tu pe toate, Androidule, că noi le trecem pe răboj!” (ibid.).
Doi oameni deştepţi
îşi dau cu părerea
● ,,Dacă pe politicianul român nu-l înjuri de mamă și nu-l umpli în scîrnă de sus pînă jos, al dacului, nu-l faci să-și aducă aminte din ce goapă de gunoi s-a ridicat” (Tudor Arghezi).
● ,,De cîte ori să vă spun că înjurătura și scatoalca după ceafă fac minuni, iar vorba bună n-ajută la nimic! Dar voi, nu și nu, că este ofensă adusă autorității, că n-ajută democrația și că drepturile omului...” (Fănuș). Două argumente pline de bun-simț și suficiente să le dăm dreptate multor emigranți români, care consideră România o capcană și nu s-ar mai întoarce decît cu trenul blindat, ca Lenin de la Zürich în 1917. Ia-i, Doamne, pe toți dihorii ăștia din fruntea țării și stinge-le neamul!
Amintiri care aşteaptă şi acum pe al vieţii noastre drum
● ,,Cînd în 1949 am propus într-o plenară ca Isus Christos să fie primit în partid, au rîs de mine că sînt nebun și sifilitic și au chemat salvarea. Nu vă grăbiți!, le-am spus tovarășilor. Isus Christos a fost evreu? A fost. A propovăduit egalitatea între oameni? Da! A avut talent organizatoric și a tras mulțimile după el? A!... Și în locul salvării a venit Securitatea...” (iarăși I.D. Sîrbu).
Amintiri
de la „Viaţa Românească“
Din dorința de a publica nume noi în revista sa, într-o zi, lui Garabet Ibrăileanu i-a venit o idee: Sadoveanu, Brătescu-Voinești, I.I. Mironescu și ceilalți colaboratori să publice cu pseudonime. Zis și făcut. Și așa Sadoveanu a publicat în foileton romanul ,,Oameni în lună”, pe care l-a semnat Silviu Ardeleanu. Era în 1923. Numai subiecte și predicate, verbe și adverbe, specifice scrierilor epice... Și nu s-a prins nimeni. Romanul s-a bucurat de succes și toți ieșenii întrebau: cine e acest Ardeleanu? Nici măcar Sadoveanu nu și-a mai recunoscut cartea.
Cum i s-a acordat
lui Arghezi Premiul de Stat
De îndată ce au luat puterea la 23 august 1944, bolșevicii au declanșat procesul de sovietizare a României. În cultură, această politică a însemnat atragerea scriitorilor de partea ideologiei marxiste. Mulți artiști n-au acceptat oferta și, în consecință, au ajuns la închisoare. Dar, alții, precum M. Sadoveanu, G. Călinescu, Cezar și Camil Petrescu sau Al. Rosetti, care trecuseră sau avuseseră doar simpatii în partidele istorice, au acceptat să servească ideologia comunistă.
În ceea ce-l privește, și el oportunist în atîtea împrejurări, Tudor Arghezi n-a acceptat înregimentarea în Frontul Național-Democrat sau în alte organizații controlate de comuniști. Mai mult, a adoptat o atitudine disprețuitoare față de noile realități politico-sociale și culturale. În mod firesc, au urmat represaliile. Mai întîi, i-au fost scoase la iveală articolele în care, în perioada interbelică și în timpul războiului, îl lăudase pe Carol al II-lea, îi simpatizase pe legionari și fusese de acord cu războiul hitlerist antisovietic. Apoi, în 1945 și 1947, M.R. Paraschivescu a primit ordin să-l atace în două articole calomniatoare. Iar în 1948, S. Toma publică în ,,Scînteia” articolul ,,Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care i se minimalizează înteaga creație poetică. În urma acestei acțiuni, cîțiva ani, lui Arghezi i-a fost interzis să mai publice un rînd. Retras în casa lui de la ,,Mărțișor”, ,,poetul descompunerii” va supraviețui numai cu ce îi ofereau grădina și livada. Însă, în 1951, Gheorghiu-Dej schimbă macazul și începe să atragă în partid și intelectuali. În mod firesc, și Arghezi va fi scos de la izolare. În 1953, după moartea lui Stalin, mareșalul Tito face o vizită istorică în România, interesîndu-se de poetul Arghezi, pe care îl aprecia foarte mult. De fapt, Tito habar n-avea de Arghezi, dar voise să-l muște pe Ghiță-Dej pentru greșeala de a-i îndepărta pe intelectuali de lîngă el. Prin urmare, chiar de-a doua zi, Arghezi începe să fie repus în drepturi: mașină la scară cu șofer; tratament medical în străinătate; reeditarea întregii opere; cont valutar la discreție; devine academician și parlamentar; este sărbătorit, cu mare pompă, la împlinirea vîrstelor de 75, 80 și 85 de ani; părăsește periferia ,,Mărțișorului” și se mută pe Bd. Aviatorilor 70.
În 1957, lui Arghezi i se conferă Ordinul RPR clasa I, Premiul de Stat pentru poezie. Referatul, prezentat mai jos și semnat de academicienii Tudor Vianu și D. Panaitescu-Perpessicius despre opera lui Arghezi, colegul lor de Academie, reprezintă o sinteză critică plină de elogii, în care analiza pertinentă se întîlnește cu bilanțul întregii creații argheziene. O primă observație: poetul este pus în imediata apropiere a Luceafărului. Și a doua, că accentul cade pe creațiile anilor 1955-1957, cînd Arghezi dă semne că s-a cumințit și a aderat la vremurile noi, care l-au primit cu brațele deschise.
,,Numele lui Tudor Arghezi e strîns legat de evoluția liricei noastre moderne. El reprezintă unul din momentele capitale ale acestei evoluții, egal în valoare și în intensitate, de pildă, cu momentul Eminescu sau cu momentul Coșbuc. Fiindcă, dacă nenumărate sînt numele și valorile lirismului nostru, puține sînt acelea care au marcat o răscruce revoluționară de unde perspectiva se desface largă și plină de consecințe. Tudor Arghezi e una din ele. Versul expresiv și armonia de cantilenă a stihului eminescian, completate cu ritmurile viguroase sau atmosfera ozonizată a plaiurilor năsăudene din poezia lui Coșbuc se întîlnesc reluate, topite și turnate din nou în nenumărate tipare ale poeziei lui Tudor Arghezi. Realistă și transfigurată, în același timp, poezia aceasta răsfrînge toate nuanțele spectrului sufletesc, de la cîntecul de leagăn cel mai suav la imprecația cea mai dură. Ea este, această poezie argheziană, atît de pururi prezentă și iradiază o atît de continuă forță magică, încît de miragiile ei beneficiază și proza sa, care, alături de pamfletul vitriolant, a realizat cele mai frumoase poeme în proză și cele mai pline de poezie romane din literatura noastră. «Icoane de lemn», «Ce-ai cu mine, vîntule?», «Cartea cu jucării», «Ochii Maicii Domnului», «Cimitirul Buna Vestire» stau mărturie acestei continue alternări de realism și transfigurare, atribuite ale marelui liric.
Ultimele lucrări ale lui Tudor Arghezi atestă inepuizabila tinereță creatoare a autorului «Cuvintelor potrivite». Traducerile din La Fontaine, traducerile din Krîlov «Cîntare Omului» și «1907», dimpreună cu «Pagini din trecut», în ordinea prozei, continuă linia acelorași mari daruri lirice, pe care întreaga operă literară a lui Tudor Arghezi le-a consacrat. Ceea ce, spre a ne opri la un singur exemplu, se vădește în chipul cel mai strălucit în poemul închinat răscoalei din 1907, de o vervă satirică și causticitate rar întîlnite în poezia românească de după Eminescu. Pentru aceste realizări ale ultimilor ani, ce vin să încununeze o carieră politică dintre cele mai generoase, propunem atenției juriului pentru Premiile de Stat numele lui Tudor Arghezi. Tudor VIANU, PERPESSICIUS”.
Să ne amintim de Radu Gyr (1905-1975)...
,,Ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mîine,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,
Pentru cîntecul tău ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrîşnită-n măsele,
Ci ca să aduni chiuind pe tăpșane
O claie de zări şi-o căciulă de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ţi ies dinainte,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”
PAUL SUDITU