În perioada interbelică, poetul a fost inițiat în francmasonerie, la fel ca și soția sa, Claudia Millian-Minulescu, care a devenit una dintre puținele femei legate de Marea Lojă de Adopţiune Steaua Orientului ce fusese fondată pe 1 martie 1922. Sînt consemnate numele a 24 de ,,surori” inițiate în mișcare, printre care prozatoarea Bucura Dumbravă, actrița Agepsina Macri-Eftimiu (soția scriitorului Victor Eftimiu), Zoe C. Pallade și Smaranda Maltopol, soția colonelului Mihail Maltopol.
Pe 11 aprilie 1944, chiar în ziua aniversării căsătoriei sale, și la aproape o săptămînă de la bombardamentele americane asupra Bucureștiului din 4 aprilie, Ion Minulescu, ajuns la vîrsta de 63 de ani, a murit la Spitalul Brâncovenesc.
Într-un articol omagial închinat lui Ion Minulescu, Tudor Vianu scria, în iulie 1944: ,,Cu Ion Minulescu a dispărut o figură foarte vie a mișcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem și dandy, purtător de steag al tendințelor de înnoire în lirica românească, după Macedonski, după Mircea Demetriade, Ștefan Petică și Iuliu Săvescu, înaintașii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din cîți l-au cunoscut, l-au auzit citindu-și versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere, sau numai l-au văzut trecînd înfă-­
șurat în marile lui șaluri colorate nu vor putea uita pe ar­tistul independent în persoana căruia s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile moder-­
nis­mului literar. Mono­logul lui exploziv făcut din verva paradoxală și cinică va lipsi de aici înainte acelora care se obișnuiseră să vadă în el un camarad sau un înaintaș. Formula lui literară și umană era aproape în întregime constituită curînd după 1900 cînd, în urma celor cîțiva ani de petrecere la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeții simboliști și de acei versificatori în același timp rafinați și populari, de tipul unui Jehan Rictus sau Aristide Bruant, care, în fiecare seară, risipeau spiritul lor scînteietor în renumitele taverne literare ale Metropolei, la Chat noir sau la Noctambule. Cînd Minulescu se înapoiază în țară și, după începuturi gazetărești în Capitală, acceptă un post administrativ la Constanța, literatura noastră era puternic stăpînită de semănătorism. Era o vreme de preocupări sociale și naționale, așa încît jocul lui literar și firea sa diletantă trebuiau neapărat să trezească rezerve. Revistele literare își țin la început ușile închise pentru el, și poetului îi plăcea să-și amintească, pînă în anii lui din urmă, de chipul cum a izbutit să-și introducă versurile în Viața literară a lui Ilarie Chendi și să-și cîștige admirația directorului, consimțind numai să-și transcrie bucățile în versuri regulate” (Revista Fundaţiilor Regale: revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală, 1 iulie 1944).
Iar Vladimir Streinu îl numea pe Minulescu, într-un articol scris la moartea acestuia, în 1944, un poet al ,,păcii și al vieții” și găsea apoi, dincolo de suprafața sonor modulată a versurilor, ,,un dramatism tainic, instinctual migrator către alte clime și latitudini, un fel de dorință de a înfrînge condiția comună de a exista (…) aspirația eternă a sufletului omenesc de a evada, de a-și sparge limitele”.
Este un fapt evident că, prin construcția sa simetrică, prin prezența refrenelor, prin solemnitatea dezinvoltă și locvacitatea neînfrînată, prin desfășurarea deductivă și logica sa narativă, poezia minulesciană este imediat inteligibilă și ușor memorabilă. Potrivit criticului literar Dan Culcer, ,,creația poetică a lui Minulescu a contribuit la introducerea în limbajul poetic românesc a locuțiunilor graiului citadin, la dezavuarea unui limbaj poetizant, degradare a eminescianismului, înlocuindu-l cu convenționalitatea rapid asimilată care îi este proprie și care nu-și mai poate păstra prospețimea pînă la noi, cu atît mai mult cu cît ritmul constant și dinamic al inovațiilor ce i-au urmat a erodat-o cu neîndurare. Azi ne apare viabil lirismul său melancolic și nostalgic, liniștitor, ce transpare prin fardul său comic, rareori grotesc…”.
Claudia Millian a trăit încă aproape douăzeci de ani după moartea soțului ei, pînă în 1961, transformînd apartamentul în care a locuit împreună cu fiica sa într-un mic muzeu care putea fi vizitat cu o programare prealabilă. Decizia de înființare a acestui muzeu a fost luată pe 17 decembrie 1947 de ministrul Artelor de la acea vreme, Ion Pas.
În 1991, fiica poetului, Mioara Minulescu, ajunsă la o vîrstă înaintată, a donat Muzeului Literaturii Române casa părinților și toate bunurile din locuință, inclusiv desenele mamei și manuscrisele tatălui, cu condiția ca acestea să fie păstrate ca si cum părinții săi ar locui încă acolo. Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian” se află în București, pe Bulevardul Gheorghe Marinescu nr. 19, în cartierul Cotroceni.
Sfîrșit
R.M.