Succesul relativ rapid al poeziilor lui Minulescu este evocat și în interviul apărut în ,,Ilustrațiunea română”, în 1938, în care poetul e invitat să ofere propria explicație:
,,O oră cu poetul Ion Minulescu, acasă la el, înseamnă o călătorie retrospectivă în trei sferturi de veac. 30 de ani s-au împlinit de la apariţia Romanţelor pentru mai tîrziu, dar poetul respiră parcă eterna tinereţe a boemei pe care a trăit-o. A boemei Parisului de acum patru decenii şi a boemei bucureştene din care, azi, au mai rămas doar răzleţe imagini.
Te afli în casa poetului Ion Minulescu sub acoperămîntul împătimitului de frumuseţe. Nu voi enumera operele străine şi româneşti, glorii ale plasticei aninate în cadre pe pereţi, icoanele pe sticlă ale Făgăraşului, sfeşnice aduse de peste hotare cu flăcăruia amintirilor arzînd nevăzută pentru noi. Făptura lui populară, trecînd pe aria unei șansonete, fluierate distrat sub pălăria mare, fularul, veşnicul fular minulescian, trecînd strada ca o pasăre ciudată, te primeşte acasă cu aceeaşi dinamică, sufletească, umplîndu-ţi sertarele minţii cu atîtea amintiri, vorbe de duh şi săgetîndu-te cu zîmbetul de mare copil al poetului.
Cînd amintirile au tăcut pentru o clipă, am întrebat:
– Care este sentimentul pe care-l încercaţi la împlinirea acestor trei decenii de cînd a pornit ritmul Romanţelor pentru mai tîrziu?
– Parcă nici nu-mi vine să cred că de la apariţia primului meu volum de versuri, Romanţe pentru mai tîrziu, au trecut 30 de ani. Mă dă de gol, însă, versul «Era prin anul una mie şi nouă sute opt… îmi pare» din «Romanţa noului venit», cu care începe primul meu volum de versuri. Recunosc clar că oricît de tinere mi-ar părea romanţele mele pentru mai tîrziu, astăzi ele mă îmbătrînesc totuşi cu 30 de ani. Şi cînd mă gîndesc că în anul cînd apăruseră depăşisem un sfert de veac din viaţă… În schimb, mă mîngîi cu generozitatea aşa-ziselor spirite de elită, care, de cîte ori mă ascultă rostindu-mi versurile în public, mi-acordă parcă anume circumstanţe atenuante, graţie cărora mă simt mult mai tînăr decît sînt cu adevărat.
– Care este secretul acestui succes cu un ecou, care de altfel nu-şi află sfîrşit?
– Secretul acestui fericit fenomen intim constă probabil în modul cum înţeleg eu să-mi pun în valoare producţia poetică. Un magazin de pietre preţioase, dacă nu are şi o vitrină somptuoasă în care îşi expune marfa din interior, dă faliment. Aşa se întîmplă şi cu versurile noastre care, oricît de valoroase ar fi ele din punct de vedere artistic, citite numai prin volumele în care au fost publicate sau recitite pe la festivităţi culturale, de către autorii lor, pur şi simplu papagaliceşte, rămîn aceleaşi litere moarte sau, cel mult, rezonanţe fără ecou, şi atîta tot. Cînd le rostim însă, nuanţîndu-le după personalitatea ideilor din fraze, versurile noastre se animă parcă şi, căpătînd aripi ca şi zburătoarele pămîntului, în loc să se piardă în vînt fără nici o urmă, se rotesc agresive în jurul sufletului colectiv al auditorilor în somn, pînă ce pătrund în el ca într-un buzunar în care pînă atunci nu s-ar fi găsit nimic de preţ. Iată în ce constă așa-zisul secret profesional al versificatorilor cu valută forte. Un prieten căruia îi explicam odată mecanismul succesului în public, al unui versificator care posedă darul de a vorbi tot aşa de bine după cum ştie să îl scrie, întrebîndu-mă pe un ton de glumă «ce are a face scripca cu iepurele?» i-am răspuns: Adevărat… n-are nimic de a face scripca cu iepurele, mai ales cînd nu-ţi convine să vezi decît o scripca la dreapta şi un iepure la stînga. Dar cînd faci un efort de imaginaţie să vezi iepurele călare pe scripcă sau s-auzi scripca modulînd năzuinţele sufleteşti ale iepurelui poet, nu te mai gîndeşti la clasica laşitate a iepurelui, ci numai la sonoritatea unor armonii nebănuite pînă atunci.
– Atunci versul nu poate fi citit în intimitate cu glasul minţii? Versul trebuie oare numai spus şi turnat în auz ca sunetul apelor?
– Dacă mi se permite să mai adaug ceva, pe înţelesul tuturor nedumeriţilor asupra soartei versurilor fără succes sau a celor de o valoare dubioasă, dar pline de răsunet în marele public, voi afirma că de cele mai multe ori cioclul unor anume versuri este chiar autorul lor care, neştiind cum să le însufleţească după ce le-a creat din lut, lasă această sarcină delicată pe seama editorilor lipsiţi şi de suflet, şi de simţul frumosului. Aceştia, în loc să le aşeze acolo de unde ar trebui să privească omenirea, adică în vîrful unei cruci de biserică, pe culmea unui munte cît mai aproape de cer, se grăbesc să le înmormînteze cu dricuri de clasa I în cimitirele depozitelor de volume cu filele netăiate încă, dar pe coperte cu banderole pompoase - «Ultima noutate literară» sau «Marele succes literar al anului în curs». Iată се-aş fi avut de spus despre Romanţele pentru mai tîrziu după treizeci de ani de la apariţia lor, cînd, recunoască orice om de bună credinţă, deşi s-au epuizat în trei ediţii consecutive şi, actualmente, nu se mai găsesc pe piaţă, ele continuă să trăiască, iartă-mi-se lipsa de modestie, ca şi cum ar fi fost intitulate «Romanţe pentru totdeauna», în ciuda celor cîţiva confraţi ai mei care au avut norocul să fie tipăriţi şi în «ediţii definitive»” (O oră cu Ion Minulescu, 1938).
(va urma)
R.M.