Românii, umiliţi şi exploataţi de toate scursurile lumii (1)
  • 16-06-2020
  • 0 Comentarii
  • 751
  • 6

Partidul România Mare a fost unul dintre iniţiatorii Comisiei Anticorupţie. Şi asta nu pentru că ne-am fi pus ceva speranţe în ea, ci tocmai pentru a epuiza toate mijloacele posibile şi de a dovedi populaţiei că, în pofida celor mai bune intenţii, Parlamentul României nu are aproape nici o putere. La ora actuală ne aflăm într-un unghi mort, din foarte multe puncte de vedere: nu putem demasca jaful şi tîlhăria la scară naţională, că imediat sar cu gura unii şi alţii, ajutaţi şi de o presă mercenară, care ne dau peste mînă, care timorează Poliţia şi ne ameninţă cu judecata străinătăţii. Iar străinătatea, ca un bun samaritean, tocmai îşi rezolvase toate problemele la ea acasă – şi şomajul, şi criminalitatea, şi prostituţia, şi propria corupţie la nivel înalt –, aşa că imediat s-a ocupat şi de noi, punîndu-ne la colţul încăperii, pe coji de nucă, aşa îl punea Stalin pe tînărul Hruşciov, care nu jucase kazaciokul prea convingător.

Fac această introducere pentru a ne freca bine la ochi, cu toţii, pentru a risipi vălul de ceaţă şi de patimi mai vechi şi mai noi, şi a ne convinge că noi, parlamentarii acestei Ţări, riscăm să devenim nişte ţinte vii, de batjocură, ale adevăraţilor rechini. Noi ne ciondănim aici între noi, practic de 9 luni, iar în vremea asta monstrul jafului s-a şi născut, creşte într-o zi cît alţii într-un an şi rîde păcătosul de noi, frecîndu-şi palmele jilave.

Mă uit uneori la unii dintre colegii mei, mai cu seamă la cei mai în vîrstă, şi constat cu tristeţe şi cu un val de duioşie în inimă că sînt săraci lipiţi pămîntului, au aceleaşi costume de haine şi aceeaşi pereche de pantofi pe care, probabil, nu le-au mai schimbat de ani de zile, pentru că nu le dă mîna, iar dacă i-a fericit Dumnezeu şi cu nepoţei, le vine foarte greu să le cumpere o păpuşă, fiindcă, vai, am uitat să vă spun că privatizaţii noştri au sărit binişor preţul unei păpuşi peste 25.000 de lei! Vă rog să mă credeţi că, sociolog şi ziarist fiind, am un ochi ceva mai bine format în a observa permanenta strîmtorare a multora dintre colegii noştri parlamentari, care nu au toţi şansa să conducă reviste productive sau firme româno-străine, şi trăiesc, efectiv, de la o leafă la alta.

În acest registru pur colegial vin astăzi şi vă întreb, domnilor senatori şi deputaţi, atît din Opoziţie cît şi din coaliţia aşa-zis guvernamentală: de ce vă certaţi, fraţilor? Cine v-a învrăjbit aşa? Putem oare să continuăm în felul acesta, în atmosfera asta irespirabilă, în care o singură scînteie poate să aprindă butoiul cu pulbere? La începutul lunii iunie publicam un editorial în revista partidului nostru, „Politica”, intitulat „Lunga vară fierbinte”. Nici nu-mi dădeam seama cît de actuală va fi formularea asta, din foarte multe puncte de vedere. Pe mine, cel puţin, Dumnezeu m-a încercat în acest august funerar cu o pierdere grea, ireparabilă, prin trecerea în veşnicie a iubitului meu părinte. Şi astfel am trăit momente de supunere şi umilinţă, fiindcă în faţa brazdei de pămînt negru nu mai eram nimic – nici ziarist, nici senator, nici şef de partid, ci, aşa după cum scrie pe urnele sinucigaşilor din Toledo, „Hic jacet cinis, pulvis et nihil” – „Aici se află cenuşă, pulbere şi nimic”. Parafrazîndu-i pe Marx şi Engels, cu dubla lor alienare, Eugen Ionescu al nostru – pe care l-am considerat întotdeauna cel mai mare dramaturg al lumii după Shakespeare – a scris o frază memorabilă: „O să murim cu toţii, asta e singura alienare serioasă!”. Şi tot o încercare grea, pe care nutresc speranţa că Cel de Sus o va resorbi cu milostivenie, este suferinţa marelui nostru scriitor Eugen Barbu, care zace acum pe un pat de spital, pe jumătate paralizat, în urma unei puternice hemoragii cerebrale. De ce spun toate astea acum? L-am auzit pe dl. Adrian Năstase afirmînd că, în conformitate cu Regulamentul, un vorbitor care se îndepărtează de la tematica ordinii de zi poate fi întrerupt. Asta cam aşa e, desigur, nu putem vorbi cîte în lună şi-n stele, dar vreau să vă spun că mai importantă decît orice ordine de zi este condiţia noastră de oameni şi parlamentari – adică cine sîntem, ce vrem să facem pentru Ţara aceasta, cum ne percepe populaţia?! Spre dezamăgirea unora, eu, unul, nu voi polemiza astăzi cu nimeni. Cine a urcat astăzi Dealul Mitropoliei în speranţa că va asista la un bîlci al deşertăciunilor, sau la un turnir, se poate duce liniştit acasă, mai ales că peste puţin timp se va transmite un meci la televizor. Inima mea este încă în doliu şi vreau să scutesc populaţia de un scandal ce poate degenera în ridicol. Dacă cineva îşi va imagina că se va termina vreodată cu corupţia nu numai în România, ci în întreaga lume, se înşală amarnic. Am auzit unele voci care spuneau că flagelul corupţiei se datorează comunismului şi vechilor structuri. Nimic mai fals, domnilor. Desigur, comunismul a avut proprii săi jefuitori, pe vremea cînd se cumpărau cu bonuri de mînă, prin anii ’50, pentru sume de 200-300 de lei, tablouri de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman şi Ştefan Luchian. Dar vă aduc aminte că, în condiţiile strîngerii şurubului prin anii ’80, jefuitorii de profesie au simţit în ceafă răsuflarea fierbinte a mai multor organisme, de care se fereau, şi mă refer la serviciul de cadre al C.C. al P.C.R., la Securitate, la Miliţie, la alte forme de supraveghere reciprocă, ai căror exponenţi furau şi ei, dar nu neapărat toţi, şi, în orice caz, frica păzea pepenii. Pe cînd astăzi, hoţii, adevăraţii hoţi, nu se mai tem de nimeni şi de nimic. Nu spun asta din nostalgie faţă de trecut, pentru că în trecut eu nu puteam vorbi de la acest microfon; o spun în speranţa că societatea românească îşi va crea foarte repede anticorpii. Iată de ce cred că noi, inclusiv eu, folosim în mod eronat comparaţia cu Mafia – în realitate, Mafia italiană sau cea americană tot mai păstrează nişte aparenţe, pe cînd la noi, vorba aia, de vreme ce codrul e frate cu românul, fură flăcăii ca-n codru! Rădăcinile corupţiei şi ale jafului nu trebuie căutate în comunism, pentru că noi am avut corupţie şi jaf şi pe timpul Evului Mediu, şi pe timpul fanarioţilor, şi pe timpul războiului ruso-turc de la 1806-1812, cînd un boierea Manolache Lahovary pierdea la cărţi în faţa intendentului de provizii al armatei ruse, temutul bandit Cavenga, suma fabuloasă de 7.000 de galbeni. Şi cum au fost oare cedate austriecilor Bucovina, iar ruşilor Basarabia, de către turci, decît tot prin mită, tot prin săbii aurite cu pietre preţioase, tot prin pungi grele de mahmudele şi ducaţi de aur? De asemenea, jaful şi corupţia se întîlnesc în toate Ţările, dintre care unele extrem de civilizate, cum ar fi Italia, Japonia, Germania, Anglia. Ele ce comunism au avut? N-au avut şi, mai mult ca sigur, nici n-or să aibă. Nu îmi propun o istorie a corupţiei, dar dacă luăm corupţia ca pe un flagel, ca pe-o boală, atunci trebuie să vedem: care sînt germenii ei, etiologic, ce climat o favorizează şi ce antidot există? Raportul preliminar al Comisiei Anticorupţie a avut la bază dezvăluirile d-lui general Gheorghe Florică. La vremea respectivă, dl. Florică îmi transmitea prin bunul meu amic, scriitorul Dinu Săraru, că el n-a furat nici măcar o nucă în viaţa lui! Măi, să fie, mi-am zis, ce om cinstit, să aibă el posibilitatea să fure o nucă şi totuşi să se abţină! (Rîsete în sală) De fapt, aşa după cum s-a dovedit cu acte în regulă prezente la Administraţia Financiară, dl. Florică nu luase nici o nucă, desigur, dar îşi cumpărase pe preţuri fictive, de nimic, nu mai puţin de 3 maşini într-un singur an: un Renault gri-metalizat, cumpărat de la un musulman pe nume Iusmen Iusmen, cu suma de batjocură de 60.000 de lei, apoi un Citroën 2.500 Diesel, cumpărat, tot pe daiboji, de la cetăţeanul olandez Mark Albert, şi, în sfîrşit, un ARO Diesel, pe numele soţiei! Ca să nu mai vorbim de firma arabă în care a intrat copilul generalului Florică, şi ca să nu mai pomenim de amestecul, nepermis pentru un general român, în toată afacerea aceea scandaloasă cu arabii care traficau nu mai puţin de 20 de milioane de pachete de ţigări.

Stimaţi colegi, acestea sînt fapte reale, certificate prin actele prezente în seifurile mai multor instituţii, nu e vorba de calomnii de presă sau de răzbunarea cuiva, care, vezi Doamne, a fost demascat de dl. Florică şi acum i-a fabricat la repezeală un dosar. Pot oare unii reprezentanţi ai Opoziţiei să facă un sfînt din acest personaj dubios, care, într-un singur an, 1992, a cîştigat mai mult decît au în casieriile lor, de bună seamă sărăcăcioase, cele mai multe dintre partidele României? Poate fi un astfel de personaj portdrapelul luptei împotriva corupţiei? Poate el lansa acuzaţii împotriva unor miniştri şi personalităţi publice, fără a produce cea mai mică dovadă? Dl. general Florică s-a lăudat încă de atunci, şi văd că azi îşi repetă afirmaţiile, că ar deţine valize întregi de documente, benzi, casete şi alte mărturii zdrobitoare. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, d-le Florică, aduceţi-le odată, multiplicaţi-le, daţi-le la ce publicaţii doriţi, numai terminaţi odată cu insinuările, cu acuzaţiile, cu ameninţările! S-a mai afirmat, de la acest microfon, că Parchetul General a comis un abuz atunci cînd a urgentat cercetarea miniştrilor Florin Georgescu, George Ioan Dănescu şi a altor opt personalităţi, pe care le-a găsit nevinovate. Domnilor, dar gîndiţi-vă ce scandal se declanşa dacă aceşti oameni NU ar fi fost cercetaţi imediat, s-ar fi lansat acuzaţia de muşamalizare. Şi atunci, ce mai rămîne din faimoasa listă a generalului Florică? Dacă o scuturi bine, probabil că nu mai rămîne decît Triţă Făniţă, cu acuzarea căruia sînt perfect de acord, eu fiind primul care l-a criticat în presă, încă din 1991.

În ceea ce îl priveşte, Partidul România Mare nu ia partea nimănui. Nici a Preşedinţiei – pe care am criticat-o de cîte ori am considerat că a greşit – nici a Guvernului – criticat serios de noi, în mai multe rînduri – cu atît mai puţin a unor personaje şi societăţi comerciale. Dar partea adevărului o luăm, asta da, nu ne poate împiedica nimeni. În punctul de vedere divergent, semnat de cei 6 reprezentanţi ai Opoziţiei, se află o serie de trăsnăi fără precedent în viaţa politică românească, dintre care una depăşeşte prin iresponsabilitate orice imaginaţie. Citez: „Reţine atenţia că toate actele de corupţie, sau numai unele tentative, au primit justificările de la guvern şi de la partidele P.D.S.R., P.S.M., P.R.M., P.U.N.R., aspect ce lămureşte pe deplin implicarea acestor factori – atenţie! – în corupţia generalizată”. Domnilor Ioan Mureşan, Vilău, Potcoavă, Ghişe, Nestor şi Koszokár Gábor, cum aţi putut emite o asemenea calomnie, cum aţi putut s-o gîndiţi, cum aţi putut s-o semnaţi, nu v-a tremurat oare mîna? Nu sîntem avocaţii Guvernului, nici ai altor partide, aşa că vom vorbi numai în numele nostru: îi somăm pe cei 6 inchizitori să producă o dovadă, o singură dovadă a acuzaţiei că Partidul România Mare ar fi implicat în, repet, „corupţia generalizată”. Avem noi societăţi comerciale? Am primit noi bani sau cadouri de la cineva? Noi nu avem sediu nici măcar acum, de pildă, în timp ce F.S.N.-ul, care a condus Ţara aproape 2 ani şi care ne judecă pe noi, are numai în Bucureşti, ca sedii centrale, în afară de cele de sector, 3 palate însumînd 120 de camere, 2 hectare de grădini şi parcuri, printre care şi Palatul fostei metrese a lui Carol al II-lea, Elena Lupescu, unde doarme acum, cu toată familia, o distinsă doamnă deputat de la F.S.N., Rada Istrate! Să nu mai vorbim de cele 27 de milioane de lei pe care unul dintre cei 6 opozanţi i-a depus ca acţionar la tipografia ziarului „Azi”, pe care vrea s-o cumpere iute, la nebăgare de seamă, împreună cu alţi fruntaşi fesenişti! Dar, nu doresc să polemizez cu nimeni, deşi un demon scormonitor mă îndeamnă să dau citire şi unei note confidenţiale referitoare la mormanele de dolari negri prin care s-a făcut o afacere despre care pomenesc toate rapoartele.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(31 august 1993; discurs rostit în plenul Camerelor Reunite ale Parlamentului, transmis, în direct, de Radio România)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite