ROMÂNIA ȘI RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA
  • 25-03-2024
  • 0 Comentarii
  • 191
  • 0


(La 85 de ani de la terminarea acestei confruntări)

Spania. Patria coridei și a dan­sului flamenco, dar și o țară cu o istorie fulminantă, care depășește atracția și statutul actual de țară a tradițiilor culturale și a turismului în masă, obiective înlesnite de plajele însorite de pe coasta mediteraneană. După ce, timp de secole, Spania a fost victima invaziilor arabe, în Secolul al XVI-lea ajunsese o mare putere colonială, jumătate de glob se afla sub dominația sa. După scufundarea
de către englezi a faimoasei Invincibila Armada (1588), puterea regatului spaniol se îndreaptă spre asfințit, în decursul Secolului al XIX-lea Spania a pierdut toate coloniile din America și Asia, ultimele dintre ele – Cuba, Puerto Rico și Filipine – în 1898, în favoarea SUA.
Războaiele care au măcinat imperiul colonial, lipsa unor reforme viabile, subdezvoltarea industriei, supra­dimensionarea armatei, controlul resurselor de o mînă de bogătași etc., au tensionat viața politică și socială de la începutul Secolului XX, culminînd cu dispariția monarhiei, în 1931. Toate aceste acumulări, pe fondul deteriorării vieții politice din Europa
anilor ʼ30, cu vic­toriile Fronturilor Populare din Spania și Franța, cu remilitarizarea Renaniei, au creat
premisele unui conflict în Peninsula Iberică, a cărui magnitudine a depășit orice imaginație, forma maximă pe care a luat-o acest conflict fiind cunoscută ca Războiul Civil din Spania.
În raport cu doctrina îmbrățișată și cu apartenența politică la o anume idee, formarea celor două tabere a avut loc aproape simultan, fiecare urmărindu-și propriul scop, în slujba căruia își mobilizau toate forțele, interne și externe. Astfel, în timp ce Frontul popular anunța ca iminentă izbucnirea unei revoluții populare de care Cominternul nu era străin, Falanga naționalistă își pregătea forțele pentru preluarea puterii și  instaurarea ordinii. În același timp o întîmplare tragică a aprins scînteia unui foc ce părea că arde mocnit, fără ca nimeni din cei implicați să știe cu exactitate data aprinderii vîlvătăii. După ce, la 12 iulie 1936, la Madrid, o grupare de extremă dreaptă îl asasinează pe locotenentul Jose Castillo de la Gărzile de Asalt, a doua zi, un simpatizant al stîngii, Luis Cuenca, l-a ucis pe Jose Calvo Sotelo, ca răzbunare, acesta fiind liderul opoziției conservatoare din Parlamentul de la Madrid.
Acesta a fost pretextul care a dus la un lung și distrugător război civil.
În urma acestui incident major – Calvo Sotelo fiind un susținător fidel al monarhiei și un critic virulent al unei politici neadecvate pentru poporul spaniol – cei care au speculat noua situație creată au fost generalii naționaliști, care deja erau avansați în pregătirea unei  revolte ce avea  să ducă la o lovitură de stat.
Situația devenind convenabilă, pe 17 iulie 1936 complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat, comunicînd sintagma adoptată anterior, cu un anunț codificat: „În toată Spania, cerul este senin”. Însă ceea ce trebuia să fie o lovitură de stat, cu rezolvări radicale, dar rapide, s-a transformat într-un sîngeros război de lungă durată (aproape trei ani).
Revoltele s-au propagat cu repeziciune în toată Spania. Forțele anarhiste au ocupat orașele, au incendiat biserici, au omorît preoți și călugări, au expropriat averile și au înființat primele cooperative. La rîndul lor, naționaliștii au răspuns prin violență, acuzîndu-i pe comuniști de asasinate în masă. Ulterior, prin implicarea în conflict a Germaniei și a Uniunii Sovietice, acesta s-a internaționalizat, desfășurarea lui de acum înainte, timp de trei ani, scriind o pagină neagră în Istoria Spaniei și, implicit, a Europei.
Lupta extremelor politice
Consternată, Europa privea cu îngrijorare evenimentele inedite din Spania. Guvernul spaniol, format din Frontul Popular, cel care cîștigase alegerile din 1936, nici nu se instalase bine și se afla în război cu trupele staționate în Maroc. Deoarece republicanii au reacționat cu întîrziere, dînd posibilitatea naționaliștilor să înainteze, sprijiniți de Italia fascistă, din punct de vedere al atitudinii Spania s-a împărțit în două: Catalonia și centrul au rămas sub control guvernamental, în timp ce sudul și vestul au fost ocupate de naționaliști. Analizînd forțele care se confruntau, putem concluziona că, dincolo de lupta pentru putere, se vedea clar că acest război era și o confruntare între ideologii.
Din punct de vedere militar, cele două tabere s-au coagulat în jurul a două entități: Armata Populară Republicană și Armata Națională. Din prima coloană făceau parte, într-o alianță largă, centriștii (socialiști și liberali), pînă la anarhiști și comuniști, unii dintre aceștia optînd pentru o anumită autonomie, mergînd chiar pînă la radicalism, cerînd independența față de guvernul de la Madrid; cea de-a doua tabără, republicanii, se opuneau mișcării separatiste, manifestînd o vădită atitudine anticomunistă. Aici, cuvîntul eterogen era la el acasă, privind la acest amalgam de oameni și de orientări politice diverse: naționaliști, falangiști, carliști, monarhiști, catolici și o mare majoritate a conservatorilor și liberalilor monarhiști. Analiza în profunzime a componenței acestor două tabere – radicale în aplicarea propriilor principii – a descoperit și cazuri  bizare – grupări care au luptat pentru ambele tabere, ceea ce a complicat și mai mult analiza post război, mai ales că la orizont se profila declanșarea marii conflagrații mondiale la peste numai cîteva luni de la încheierea războiului civil din Spania.
Dureros a fost faptul că, în cadrul confruntării celor două tabere, astfel cum au fost ele creionate mai devreme, lupta militară a născut violențe și crime abjecte, adevărate orori care au escaladat orice limită a unei bătălii pentru putere. Aruncînd privirea pe statisticile vremii e greu să-ți imaginezi cum Biserica Romano-Catolică din Spania a devenit, pe loc, ținta predilectă a propagandei republicane – aceasta fiind percepută ca susținătoare a forțelor de dreapta și conservatoare, fapt pentru care crimele împotriva personalului acestui cult aproape că nu au cunoscut limite. La rîndul lor, naționaliștii îi pedepseau pe cei care aveau vederi politice de stînga sau pe cei care se împotriveau politicii de extremă dreaptă a Falangei Spaniei. Nu putem ști dacă cifrele sînt cele reale, dar în statisticile acestui funebru eveniment sînt consemnate (dincolo de pierderile din lupte propriu-zise), între 38.000 și 72.000 – victime ale republicanilor; 150.000 – 400.000 – victime în urma acțiunilor armatei lui Franco.
Internaționalizarea războiului
În războiul civil din Spania nu au luptat numai republicani și monarhiști, aici avînd loc prima confruntare ideologică dintre nazism și comunism. Starea de război – deși cu atitudini diametral opuse – a cuprins aproape întreaga Europă: francezi, englezi, irlandezi, germani, italieni, români, ruși au luat drumul Spaniei pentru progres și libertate, fie pentru apărarea civilizației și a lui Dumnezeu, așa cum motivau combatanții. Astfel, în toamna lui 1936, s-au înființat primele trei brigăzi internaționale care urmau să lupte pe teritoriul spaniol. De cealaltă parte, Germania a răspuns printr-una din cele mai pregătite formațiuni – Legiunea Condor, militari bine instruiți, trimiși sub masca de voluntariat și, chipurile, spre a-i instrui pe soldații lui Franco, totalul acestora ridicîndu-se la cifra de 19.000, cîți s-au perindat de-a lungul celor trei ani de război. Italia lui Mussolini a trimis, în total, 75.000 de militari.
De partea frontului dirijat de Franco nu s-a pus prea mare accent pe voluntariat, trupele regulate constituind sinteza tacticii trupelor naționaliste. În acest cadru se semnalează o prezență mai vizibilă, este vorba de 700 de irlandezi, care nici nu prea au făcut mulți purici pe front, fiind expediați de unde au venit, ca urmare a unui incident în care s-a tras asupra lor de către trupele naționaliste, în sprijinul cărora veniseră.
Pentru republicani principala sursă de armament a fost Uniunea Sovietică, aceasta, ignorînd embargoul instituit de Liga Națiunilor, a vîndut arme acestei tabere. Ca personal, sovieticii au trimis doar 700 de „voluntari”, în afara acestora avînd și un mic număr de consilieri militari. De fapt, preocuparea de seamă a lui Stalin era aceea de a da directive partidelor comuniste din întreaga lume să se mobilizeze și să organizeze faimoasele Brigăzi internaționale. În cei trei ani de război civil, în Spania aceste brigăzi internaționale ajungînd pînă la 35.000 de voluntari, au fost alcătuite din vreo 53 de naționalități – un adevărat Babilon, din aceștia 10.000 nu s-au mai întors în țările lor.
Cu toate statisticile publicate, atît numărul combatanților cît și cel al pierderilor este incert, cifrele variind de la o sursă la alta, bulversarea acestora datorîndu-se fluctuației masive de personal în ambele tabere, cu precădere în cea a republicanilor. Odată cu începerea ostilităților mulți spanioli au fugit în Franța, unde i-a prins declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, soarta acestora luînd o turnură nefericită, în situație de război și de oameni fără țară. Ca să concluzionăm pe acest subiect, pierderile totale, în război, se estimează a fi de pînă la 400.000 de combatanți.
Românii – ca parte a acestui război
În România, războiul civil din Spania a fost considerat ca o problemă internă a Spaniei (din punctul de veedere al Guvernului Gheorghe Tătărescu), Executivul de la București luînd decizia, de altfel, de a respecta acordul de neintervenție în problemele spaniole. Din punct de veedere politic, majoritatea opiniei publice de la noi a fost favorabilă taberei naționaliste. În schimb, Mișcarea legionară, aflată în plină ascensiune, de parcă abia aștepta acest moment, a exploatat războiul civil din Spania și, pe principiul ideatic al jertfei pentru Dumnezeu, un grup de legionari dintre lideri s-au oferit să plece voluntari în Spania. Totuși, din literatura de specialitate se crede că acest gest a fost și un răspuns la apelul generalului Franco lansat  către formațiunile naționaliste din întrega Europă, deși, pe termen lung, marja de încredere în astfel de  voluntari era minoră.
Fără a mai diseca mobilul acestei mobilizări, să trecem în revistă numele celor opt români curajoși, din Garda de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu: General Gheorghe Cantacuzino (Grănicerul), 70 de ani; Principele Alexandru Cantacuzino, 32 de ani; Ion Moța, 34 ani, de profesie avocat; Vasile Marin, 32 de ani, avocat; Nicolae Totu, 32 ani, de profesie avocat și inginer agricol; Gheorghe Clime, 47 de ani, inginer; Ion Dumitrescu Borșa, 39 de ani, preot ortodox; Bănică Dobre, 20 de ani, economist și publicist.
După întoarcerea în țară, majoritatea au sfîrșit în închisoarea de la Rîmnicu Sărat, din ordinul lui Carol al II-lea.
Aventura celor opt legionari a început în Spania, pe 24 noiembrie 1936, cînd au ajuns în zona controlată de forțele naționaliste unde, după mai multe vizite în diferite locuri și întîlniri cu mai multe personalități spaniole (Generalul Cantacuzino: „Vă prezint șapte tineri, toți, ofițeri ai armatei române (!). Toți, eroi. Au venit să lupte și să moară pentru Spania națională”), au ajuns la Toledo unde au fost încadrați ca ofițeri în Compania 21. Legionarii români au primit botezul focului în lupta de la Boadilla del Monte, luînd parte, apoi, la luptele de la Rozas, Coruna și apărarea Cerro de la Radio din Majadahonda.
13 ianuarie 1937 chiar a fost o zi cu ghinion. Luptînd pentru apărarea postului de radio, poziție în care se aflau și românii, aceasta este intens bombardată de inamic. La un moment dat un obuz cade exact pe poziția lor, o explozie le străpunge auzul și un val de pămînt se ridică spre cer, căzînd apoi peste luptători și acoperindu-i cu un nor de praf. Dar, pentru autenticitate, să dăm glas amintirilor prințului Alexandru Cantacuzino, din cartea sa Pentru Cristos – Amintiri de pe frontul din Spania: „Pe la ora trei, ocupam niște tranșee înaintate. Bombardamentul reîncepe. Ionel Moța ne strigă: «Dacă sîntem înconjurați, nu cade prizonier nimenea. Murim toți împreună!». Sînt ultimele cuvinte. Explozia obuzelor ne acoperă cu pămînt. O detunătură doborîtoare mă forțează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru și jumătate de mine, asupra unui corp întins cu fața spre pămînt. Îngenunchiu și îi ridic capul. E Ionel Moța. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranșeei. Mă întorc și urlu la Clime și părintele Dumitrescu, peste vuietul gloanțelor și al obuzelor: «Ionel și Marin sînt morți!». Peste haina cu stropi cu sînge închegat, ceasul lui Ionel Moța atîrnă de lanț, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă și sfîrtecată a lui Ionel Moța se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail... Desfac drapelul și îl întind peste trupurile lor”. După luptă (ofensiva republicanilor a eșuat), trupurile celor doi români au fost duse la Capela Spitalului Militar din Toledo, moment în care au primit onorurile militare și religioase.
La București, după ce a aflat trista veste, Corneliu Zelea Codreanu a ordonat delegației române să vină urgent în România, aducînd și pe cei doi morți, lucru care s-a petrecut în februarie 1937. Astfel că, la o lună și jumătate de la sosirea în Spania, fără a aduce un raport rezonabil în luptele de partea naționaliștilor, legionarii români s-au întors acasă, mai puțin cu doi în viață: Ion Moța și Vasile Marin.
Mitul Moța și Marin
Vestea morții celor doi legionari a fost preluată atît de presa editată de Garda de Fier, cît și de toată presa autohtonă de dreapta, moartea celor doi în apropierea Madridului a alimentat legenda luptei Legiunii împotriva bolșevismului. La București, înmormîntarea acestora s-a transformat într-un grandios spectacol de sunet și lumină – deviza principală fiind aceea că moartea celor doi legionari era un sacrificiu pentru apărarea creștinismului și a Europei Occidentale de pericolul bolșevic.
Pînă să ajungă în România, trenul care transporta trupurile celor doi a făcut o escală la Berlin, unde trupele fasciste italiene, spaniole și germane le-au dat onorul militar. La 11 februarie, cînd trenul a ajuns la București, a avut loc o primire festivă pe terenul din fața gării. A urmat ceremonia religioasă, la 13 februarie (chiar la o lună de la moartea lor).  Într-o procesiune care s-a vrut monumentală, cu o ceremonie religioasă oficiată de doi mitropoliți și de numeroși clerici, la care au luat parte și parlamentari aparținînd cercurilor politice de dreapta, printre care Octavian Goga și Mihail Manoilescu, 16.000 de oameni formau cortegiul funerar. Și, în cuvîntul slujbei, fețele bisericești n-au uitat să predice, reamintind că „ne rugăm pentru sufletele eroilor, Moța și Marin, care au căzut în lupta pentru Cruce și împotriva bolșevismului”.
În organizarea Legiunii funeraliile au fost ca o demonstrație de forță, mare parte din cei 16.000 de participanță fiind cuprinși în diverse organizații (Garda de Fier – cămășile verzi; Goga – Cuza – cămășile  albastre; Cruciații Focului – cămășile brune). Mani­festările inedite au rămas în amintirile românilor ca un adevărat mit: depunerea acestora într-un Mausoleu construit special; instituirea Apelului Morților – un ritual al Mișcării legionare prin care, la începutul evenimentelor oficiale, se strigau morții Legiunii; a fost compus un imn
închinat lui Moța și Marin. Participarea la funeralii a trimișilor diplomatici german și italian, a secretarului Legației por­tugheze și a reprezentantului Japoniei a vrut să demonstreze relațiile Mișcării cu Europa și
cu lumea largă.
Monumentul de la Majadahonda
Pe o colină a orașului spaniol Majadahonda, nu departe de Madrid, un monument ciudat atrage atenția trecătorilor, prin măreția acestuia, dar și prin simplitatea formei. Construit din piatră, avînd o parte centrală mai ridicată și cu o cruce în vîrf, și lateral două porticuri înalte, imaginînd două litere mari M, monumentul străjuiește parcă peste înălțimile din zonă. Dacă te apropii, citești două nume: ION MOȚA și VASILE MARIN, sub care scrie, în spaniolă: „Caidos por Dios, Espana y Roumania. 13.1.1937” (Au căzut pentru Dumnezeu, Spania și România. 13.1.1937). La baza soclului sînt înscrise două citate, considerate a fi ale celor doi care, traduse, spun așa: Ion Moța: „L-am iubit pe Christos și am murit fericit pentru el”; Vasile Marin: „Am făcut-o cu aceeași dragoste cu care aș fi făcut-o pentru țara mea”.
Care este istoricul acestui monument? Nu cunoaștem din ce motive, dar tocmai în anul 1970 a fost inaugurat (13 septembrie), în prezența comandantului de atunci al Mișcării Legionare, Horia Sima, construcția acestuia fiind cofinanțată de guvernul spaniol. Interesant este că, deși în Spania este în vigoare o lege care prevede, printre altele, demolarea tutu­-
ror monumentelor și sim­bolurilor franchiste, chiar și acest monument fiind propus pentru demolare, acesta mai rezistă și în prezent.
Românii în Brigăzile Internaționale
Cum era firesc, partidul comunist din România a dat ascultare indicațiilor Internaționalei Socialiste în ce privește înrolarea membrilor de partid sau a simpatizanților în unitățile militare de luptă în Spania. La nivel național au fost în jur de 500 de români care au ajuns clandestin în Spania, alăturîndu-se forțelor republicane. O parte dintre aceștia au folosit stratagema participării la Expoziția internațională de la Paris, costurile fiind suportate de Comintern.
Ajunși în Spania au fost încadrați în marile unități militare, românii formînd unități distincte, care purtau nume precum: Regimentul de artilerie „Ana Pauker”, Compania de pușcași „Grivița”, Bateria „Tudor Vladimirescu”, grupul de artileriști „Gheorghiu Dej”. De notat că voluntarii români au participat la toate luptele din timpul războiului civil din Spania. După terminarea ostilităților, mulți dintre supraviețuitori au murit prin lagărele din Spania, Franța și Germania. O parte din cei internați în Franța au evadat și s-au înrolat în Rezistența Franceză; unii s-au îndreptat către Uniunea Sovietică, însă nu au nimerit prea bine – anii 1937-1938, anii marii Terori dezlănțuite de Stalin, nu i-au ocolit nici pe românii care luptaseră în războiul din Spania. Cei care au supraviețuit și de data aceasta s-au întors în România după cel de-al II-lea Război Mondial, încadrați în cele două Divizii constituite pe teritoriul URSS, din prizonierii români.
Pentru că Istoria îi consemnează, iată numele unor conaționali de-ai noștri care au luptat în războiul civil din Spania, ulterior ajungînd politicieni de vîrf în România comunistă: Valter Roman, Petre Borilă, Constantin Doncea, Leonte Tismăneanu, Gheorghe Stoica, Carol Neuman, Nicolae Cristea, Gheorghe Vasilichi, Vida Gheza, Mihail Florescu, frații Burcă. Dintre românii care au luptat în războiul civil din Spania, în cadrul Brigăzilor internaționale de voluntari, aproximativ 400 au murit în lupte, fiind îngropați în gropi comune, pierdute în țara din Peninsula Iberică.
Portret de voluntar în războiul civil din Spania
Valter Roman (numele real Ernest Neulander, tatăl fostului premier Petre Roman – 1913-1983). Originar dintr-o familie evreiască înstărită din Oradea, Valter Roman a aderat la mișcarea comunistă la începutul anilor ʼ30. Începute la București, și-a finalizat studiile la Universitatea Tehnică germană din Brno, obținînd diploma de inginer. Pătruns de ideologia comunismului internațional, în 1936 s-a înrolat voluntar în războiul civil din Spania, de partea forțelor republicane. Pe front a fost numit comandantul unui batalion de artilerie din Brigada a XI-a „Venceremos”, în curînd fiind cunoscut în rîndul luptătorilor.
Rănit în cursul luptelor și dezamăgit de înfrîngerea republicanilor de partea cărora luptase, s-a refugiat în Franța, după care a emigrat în Uniunea Sovietică, ajungînd director al postului de radio România Liberă. În timpul desfășurării celui de-al II-lea Război Mondial, alături de alți militanți comuniști (Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica și alții aflați în URSS), au înființat Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu” formată din prizonierii români căzuți în luptele cu Armata Roșie a lui Stalin, mare unitate care a luptat alături de trupele sovietice pînă la terminarea războiului.
După 23 august 1944, este încadrat în Ministerul Forțelor Armate, fiind avansat la gradul de general și numit în funcția de șef al Marelui Stat Major. Victimă a epurării staliniste, este tras pe linie moartă, fiind numit de partid director al Editurii Politice (Humanitas de astăzi), din 1954 și pînă la moartea sa, în 1983.
În sinteză, războiul civil din Spania s-a desfășurat în limita următoarelor borne temporale:
- 15 februarie 1936. În urma  alegerilor, Frontul Popular condus de Manuel Azana  cîștigă majoritatea locurilor în Parlamentul spaniol, iar la 3 mai Azana este ales președinte al Republicii;
- 17 iulie 1936. Moartea politicianului Jose Calvo Sotelo declanșează acțiunile militare. Seara, în Maroc, Legiunea ocupă Melilla, Ceuta și Tetouan. În următoarea noapte, militarii declară starea de război în Baleare, în Pamplona, Valladolid, Salamanca, Ovidio, Toledo, Albacete;
- 19 iulie 1936. Franco părăsește insulele Canare, preia conducerea trupelor din Maroc și trimite dincolo de strîmtoare trupe care ocupă Cadizul;
- 6 noiembrie 1936. Forțele naționaliste ajung la Madrid, însă sînt întîmpinate de rezistența îndîrjită a Brigăzilor Internaționale;
- 26 aprilie 1937. Orașul Guernica, aflat sub control republican, este bombardat timp de trei ore de avioanele Legiunii Condor, secondat de avioane italiene. Sute de civili sînt uciși în urma raidului;
- 19 iunie 1937. Asediat, orașul Bilbao cade în mîinile naționaliștilor. Cu toate acestea, Barcelona și Madridul rămîn în afara controlului acestora;
- 26 ianuarie 1939. Barcelona este cucerită de naționaliști, iar ca urmare, 400.000 de refugiați trec în Franța;
- 28 martie 1939. Franco ocupă Madridul. Guvernul republican pleacă în exil în Franța.
De notat că Franco a condus Spania, ca dictator, pînă la moarte, în 1975. În 1947 s-a proclamat șef al statului pe viață. Franco a fost șeful partidului fascist „Falanga Spaniolă” (denumit, din 1958, „Mișcarea națională”).
* * *
Astăzi, după 85 de ani de la aceste evenimente, în condițiile dezvoltării societății actuale, poate că ne este mai greu, dacă nu imposibil, să înțelegem raționamentul acestor români care s-au dus să lupte într-o țară străină, pentru o cauză care (conform gîndirii noastre) nu era a lor, o parte din ei găsindu-și sfîrșitul prematur. Indiferent de ce parte au luptat, jertfa lor rămîne înscrisă în Istoria Europei interbelice, și tot Istoria este aceea care îi poate judeca dacă au făcut bine sau rău acceptînd această aventură.
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite