Scriu aceste rînduri la cîteva ore de cînd ar fi trebuit să înceapă al Treilea Război Mondial! Da, miercuri, 15/16 februarie – conform celor mai titrate Servicii de spionaj din lume – Rusia trebuia să atace Ucraina. Aceasta ar fi primit ajutorul unor state care fac parte din structura NATO (specialiști militari, tehnică de luptă, armament și logistică și aducerea unor nave de război în Marea Negră și în Marea Mediterană); Rusia s-ar fi simțit amenințată de aceste țări și ar fi ripostat ca atare, implicînd Europa, Statele Unite și Canada într-un conflict armat internațional. Deocamdată, pînă la primele ore ale dimineții de miercuri, ,,Ghici ghicitoarea mea, cînd Rusia va ataca?”, a trecut dintr-o probabilitate de aproape 100% în folclor. Pentru cît timp? Pînă mîine, cînd analiștii NATO, în frunte cu cei de la Pentagon, vor alimenta din nou portofoliul agențiilor de știri cu date, ,,sigure”, dar, ,,sigure”, cînd, totuși, invazia bolșevică va avea loc!
Acest joc de-a șoarecele și pisica pe care ni-l livrează mai-marii Europei și ai NATO, la care Președinția și Guvernul României s-au prins cu mare frenezie, nu este un joc inofensiv, așa cum pare la o privire superficială. Cuprinzînd elemente de bază din structurile de apărare și de securitate ale statelor respective și beneficiind de o propagandă exacerbată, cu obiective palpabile, acest scenariu vizează realizarea următoarelor obiective:
1. Consolidarea stabilității angrenajului universal numit NATO, prin momirea unor țări care fac parte din sistem, cu încredințări de misiuni ,,importante” în cadrul asigurării și întăririi Flancului Estic al NATO;
2. Realizarea unui pol de atractivitate pentru țări care nu fac parte din Alianța Euro-Atlantică, prin ,,pomparea” către acestea de ajutoare fie pe plan economic, fie (mai mult ca sigur) pe plan militar, în special țările din proximitatea Rusiei;
3. Instalarea, în această parte a Europei, a certitudinii de scut pe care îl prezintă NATO pentru fiecare țară, în cazul atacării acesteia de vreun inamic (inamic subînțeles de toată lumea – Rusia), deși, ca inamic virtual, Rusia nu și-a expus în acest secol pretențiile belicoase față de unele dintre aceste țări;
4. Prilej pentru SUA de a-și păstra controlul asupra multor țări din NATO, în special prin menținerea, majorarea (sau amplasarea acolo unde nu există) de trupe americane – mod sigur care face ca America lui Biden să dețină supremația puterii militare în Europa, teritoriu în care are disponibilizați, în baze militare, peste 60.000 de militari;
5. Exercitarea de presiuni de natură economică, așa cum avem exemple în România, în situații grave, cînd ambasadorii SUA au intervenit nefiresc în probleme de ordin intern, privind problematica achizițiilor sau în cazuri în care România trebuia să se exprime franc împotriva unor încălcări grosolane ale normelor diplomatice de către unele firme americane sau persoane fizice;
6. Dezvoltarea comerțului american cu armament și tehnică de luptă, fenomen impus de marile trusturi de armament din SUA, chipurile, pentru dotarea forțelor armate ale statelor din NATO, deși, de multe ori, materialul militar achiziționat de la americani s-a dovedit a fi mai scump și de o calitate inferioară în raport cu același tip de armament din altă țară NATO (unde mai pui că, astfel cum a procedat generalul Nicolae Ciucă pe cînd îndeplinea funcția de ministru al Apărării, multe plăți le făceam în avans).
După ce am văzut țesătura ipocrită și imorală a scenariului cu  ,,iminentul” război declanșat de Rusia împotriva unei țări care nu face parte din Organizația Euro-Atlantică (Ucraina), unde vioara întîi este SUA, cu cea mai puternică armată din lume, acum, cînd am scăpat (deocamdată) de cataclismul unui război ticluit în laboratoarele Serviciilor Secrete, să respirăm ușor și liniștiți și să analizăm (pe coordonate noi sau mai vechi) starea de fapt a României în contextul acestui balamuc internațional, revenind la întrebarea fanion a degringoladei actuale: Ce căutăm noi aici?
Diversiunea americană
Cine cunoaște cît de cît istoria ultimului secol, cu repere care au schimbat harta Europei și a Lumii – precum: Primul Război Mondial; Revoluția bolșevică din 1917, din Rusia; apariția Nazismului și Fascismului și instalarea acestor sisteme politice în unele țări din Europa; cel de-al II-lea Război Mondial, cu împărțirea sferelor de influență din Europa și formarea celor două tabere care au pornit un altfel de război, Războiul Rece; dezmembrarea Uniunii Sovietice și ieșirea țărilor europene din  fostul Pact de la Varșovia și din sistemul socialist, vasal URSS; dărîmarea Zidului Berlinului și unificarea celor două Germanii – cunoaște rolul Statelor Unite ale Americii în majoritatea acestor transformări globale. Implicarea Americii în multe dintre problemele cheie ale bătrînului continent european i-au adus acesteia atît beneficii materiale, cît și morale, SUA devenind un fel de jandarm al popoarelor, luîndu-și rolul în serios și acționînd în consecință.
Plecînd de la acest statut de Stat ,,responsabil” cu pacea și democrația Lumii contemporane, Statele Unite ale Americii au adoptat măsuri în consecință, atingînd, de multe ori, cote aberante, puse sub semnul isteriei americane de a fi sigură de succes. În acest context multiplu social, deviația de la linia unui stat cu preocupări multinaționale la comportamentul considerat la limita paranoiei s-a făcut aproape pe nesimțite, cu sprijinul organelor represive și al Administrației de la Washington. Pentru atingerea obiectivelor propuse, sistemul american a pus în practică metoda diversiunii – denumire explicată (conform Dicționarului), astfel: ,,Încercarea de a schimba cursul unei acțiuni, de  a abate (creînd probleme false) intențiile sau preocupările cuiva: abatere, deviere.  2. (MILITAR) Acțiune realizată prin procedee specifice (distrugeri, sabotaje, propagandă) în scopul provocării de pierderi, întîrzierii acțiunilor de luptă sau influențării moralului inamicului”. După cum s-au manifestat SUA de-a lungul timpului, ,,ingredientele” enunțate mai sus se găsesc în toate acțiunile cu scop de diversiune, indiferent la ce anvergură politică, socială și militară s-au ridicat.
Un exemplu clasic de manipulare a propriului popor a fost sperietoarea cu comunismul, fluturată imediat ce Revoluția din 1917 a învins în Rusia Țaristă, Familia Romanovilor fiind condamnată la moarte. Deoarece în SUA luaseră amploare grevele muncitorești (bineînțeles, fără o legătură nemijlocită cu situația revoluționară din Rusia, ci din cauza condițiilor mizere în care lucrau și a salariilor indecente), autoritățile au introdus măsuri drastice, ajungînd ca aceste manifestări să fie considerate ca o crimă federală gravă, cu pedepse pe măsură: amenzi și pînă la 20 de ani de închisoare.
Cea mai gravă manipulare s-a petrecut atunci cînd, în timpul Războiului Rece, s-a trecut la investigarea organizată și demascarea comuniștilor care lucrau în cadrul Guvernului Federal sau în industria filmului de la Hollywood, Legea McCarthy distrugînd viețile multor americani bănuiți că sînt adepții ideologiei comuniste. Urmăriți de FBI, blamați și ostracizați, americanii au trăit sub impactul acestei diversiuni naționale menite să țină poporul american sub ascultare.
La nivelul începutului de Secol XXI, SUA nu se dezminte în problema diversiunii și a manipulării. Coordonatele geopolitice fiind altele decît cele de pe timpul existenței Uniunii Sovietice și a statelor acaparate de Statul sovietic, și sfera, specificul și amploarea acestei diversiuni au prins alt contur, punctul nodal constituindu-l atacarea și slăbirea forței militare și de persuasiune socială ale Rusiei, inamicul declarat al Americii (împreună cu China).
După 2014, an în care Rusia și-a recuperat Peninsula Crimeea de la Ucraina, caz de forță majoră care a prins statele occidentale, inclusiv SUA de peste Ocean, nepregătite, un pic paralizate de acțiunea fulgerătoare și solidă a Rusiei, Statele Unite ale Americii, în special după preluarea Administrației de la Casa Albă de către Președintele Joe Biden, și-au revenit din consternare și au plănuit stratagema (diversiunea) prin care să determine Rusia să intre în război cu NATO, știind că aceasta nu ar avea forța militară necesară confruntării cu armele și popoarele a 30 de state de pe două continente (aproape trei, privind Turcia care se întinde pe două continente). Pentru ducerea la îndeplinire a acestui plan diabolic, SUA a apelat la ce știe mai bine să facă – FBI și CIA, instrumente care, alături de Armată, prin specialiștii de la Pentagon, au creat cadrul propice atragerii Rusiei în capcana unui conflict armat cu Ucraina, conflict ce urma – în viziunea Administrației de la Washington – să fie generalizat la nivelul Alianței Euro-Atlantice, sau măcar la o bună parte a Statelor care fac parte din această Coaliție.
Sfidînd colosul de la Răsărit, SUA a concentrat trupe și armament în țările Europei, acelea care fac parte din NATO (și chiar în celelalte), în unele state membre ale Alianței, precum România, instalînd Baze Militare dotate cu rachete balistice, situație care îl îngrijorează pe Putin și fixează Țara noastră drept țintă a rachetelor rusești. Atacînd orgoliul rusesc și escaladînd amenințarea pe care Putin o simte din partea Alianței Euro-Atlantice, NATO, la comanda Pentagonului, a desfășurat ample manevre cu trupe multinaționale, pe uscat, pe apă și în aer, pe cît posibil în apropierea granițelor Rusiei și cu previzibil vector de atac, Rusia. În cazul în care Kremlinul a încercat să manifeste o oarecare îngrijorare pentru aceste manevre ,,cusute cu ață albă”, reprezentanții NATO s-au ofuscat, elaborînd comunicate care explicau aceste mișcări de trupe operate în cadrul unor exerciții comune. Punct. Cînd, însă, Rusia, folosind aceeași stratagemă de ordin miliatr, a deplasat unități militare de mai multe arme la granița cu Ucraina, dar – nota bene – pe teritoriul propriu, Joe Biden a aprins fitilul conflictului, cu acuzații grave la adresa lui Putin care desfășoară pregătiri de război!
Deocamdată, diversiunea americană a rămas în stand-by. Chiar dacă  spiritele s-au potolit (ori se prefac), Joe Biden și Pentagonul și-au realizat planul: Putin a fost demonizat, pus la colț și arătat cu degetul ca un vampir mondial; Ucraina a fost ,,salvată” de invazia ,,iminentă” a Rusiei; SUA au demonstrat încă o dată cine se află la pupitrul de la care se dirijează Planeta; statele din Flancul Estic al Alianței au fost cadorisite cu un număr de trupe americane și cu tehnică de luptă, forțe care nu au  termen și motive de retragere la bazele inițiale, rămînînd să perpetueze starea latentă a acestui conflict moșit în laboratoarele CIA și cele ale Pentagonului. Bineînțeles, din acest ,,război” care n-a mai avut loc au avut de cîștigat SUA. De ce poate fi considerată această ipoteză un plus pentru propaganda belicoasă (dar mascată) a Statelor Unite? Răspunsul îl aflăm apelînd la o reclamă ,,drăguță” de la TV, în care apar o ea nervoasă și un el meditînd nedumerit: ,,Cînd o doare pe ea capul, sigur greșește el cu ceva! Dac-o-ntreabă – de ce-o-ntreabă? Dacă n-o-ntreabă – de ce n-o-ntreabă?”. Aplicată la diversiunea americană cu atacarea Ucrainei de către armata rusă, parabola s-ar rezuma astfel: dacă Putin cădea în cursa întinsă de Biden și ataca Ucraina, urma oprobiul mondial care-l țintuia pe altarul ,,pedepsirii”; dacă nu atacă Ucraina, tot Putin are de suferit, fiind perceput ca un individ căruia i-a fost frică de riposta SUA pusă în fruntea NATO, adică: Dacă ar fi atacat Ucraina – de ce a atacat-o? Dacă nu a atacat-o – de ce nu a atacat-o?...
Pe viitor nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche, pentru că scenariul va continua să funcționeze, modificat în raport cu noile coordonate în care Washingtonul trasează noi frontiere geopolitice în Europa. America se mai află, încă, sub balsamul nostalgiei deceniilor trecute, cînd marile diversiuni americane au fost realizate cap-coadă – mă refer, aici, la  Panama, Irak, Serbia, Afganistan – țări în care, în urma intervențiilor armate ale Pentagonului, președinții acestora au fost capturați sau condamnați (Manuel Noriega și Slobodan Miloșevici au decedat în detenție, Muammar Gaddafi a fost ucis cu bestialitate, iar Saddam Hussein a fost spînzurat!). Să nu mai vorbim de dezastrul produs în țările respective, situație deplorabilă care persistă și în zilele noastre, aceste patru țări nemaicunoscînd liniștea și pacea (adusă de americani!) de atîtea decenii. Și, încă o metodă ,,stil american”, practicată fără nici o perdea în multe situații asemănătoare: zeci de ani, pînă în 1989, cînd a fost înlăturat de la putere, Noriega a lucrat mînă-n mînă cu CIA – acesta constituind o sursă de informații pentru Agenție și unul din canalele de export ilicit de armament american și de fonduri destinate sprijinirii de către SUA a forțelor contra insurgenților în America Centrală și de Sud! Să mai discutăm de onoare, decență, demnitate? Acestea sînt ,,produse comerciale” pe care SUA scuipă cu satisfacție, bifînd încă o victimă pe frontul ,,democrației” de peste ocean!
România – în contextul conflictului
 ruso-ucrainean
Subiectul, născut în focul angrenajului care a pus Europa pe jar – ,,iminenta” invazie rusească asupra Ucrainei – nu putea să nu fie axat și pe România, ca parte integrantă din Alianța Euro-Atlantică, cea care a luat într-un fel de custodie Ucraina – și, mai ales, a faptului că Țara noastră (prin Președintele Klaus Iohannis și prin Guvernul de la București) a făcut tot posibilul să iasă în față luînd caimacul altor țări din zonă în ce privește atașamentul nostru față de NATO – gata oricînd să ne luptăm cu Ursul de la Răsărit. De la începutul conflictului, putem spune că, în avans la acesta, guvernanții noștri s-au inflamat în mod nejustificat, vrînd (mai mult ca sigur) să le facă pe plac americanilor, de cînd Joe Biden a pus pe capul de Președinte al lui Klaus Iohannis o șepcuță americană. Isteria care s-a cuibărit în mințile oamenilor politici din România – alimentată de propaganda CIA prin răspîndirea unor știri care dădeau ca ,,sigură” data de 16 februarie, ca zi a dezlănțuirii conflictului armat dintre Rusia și Ucraina, conflict ce s-ar putea internaționaliza – s-a propagat și în rîndul mass-media și la o bună parte a populației.
Ajungînd la acest punct simt nevoia, gîndindu-mă la Istoria acestei Țări, să deschid o paranteză de analiză socio-politică, în care să reliefez un fel de anomie a societății românești în aprecierea diferitelor etape din trecutul (mai îndepărtat sau mai apropiat) al României, acțiune generatoare de atitudini diametral opuse față de trăiri și fenomene istorice identice sau aproape identice. La ce mă refer? La o moștenire a trecutului nostru închis între frontiere artificiale, care a dus la formarea unor sentimente și resentimente bazate pe acumularea unor date istorice judecate în parametri contradictorii. Concret:  Țările Române s-au aflat, sute de ani, sub stăpînirea altor nații (că se chemau Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, Ungaria, nu are importanță ordinea), toate aceste puteri ne-au spoliat de averea națională și ne-au redus la o națiune lipsită de orice drepturi politice, sociale și economice în raport cu alte popoare aparținînd aceleiași entități statale. Am uitat de turci și de răpirea fecioarelor și înrolarea băieților noștri în armata turcă, de spahii, de peșcheșul în saci de aur, care luau drumul Stambulului. Am uitat de Gheorghe Doja, de Horia, Cloșca și Crișan, de Avram Iancu! Am uitat de Ip și Trăsnea și de alte atrocități pe care horthyștii le-au săvîrșit împotriva românilor din Transilvania!
Ce ținem minte, în prim-plan? Data de 26 iunie 1940, data ultimimatumului sovietic prin care ni se cerea cedarea Basarabiei și a părții de Nord a Bucovinei! Mergînd pe firul Istoriei ajungem prin 1775 și 1812, cînd Poarta Otomană cedează Imperiului Habsburgic Nord-Vestul Moldovei (Bucovina), iar, prin Pacea ruso-turcă de la București, ținutul dintre Prut și Nistru (Basarabia) revine Rusiei Țariste pînă în 1918, după care Istoria s-a scris și cu ajutorul (sau indiferența) Statului Român. Privitor la ultima aserțiune, nu este locul în acest material cînd am putea discuta despre  ratarea unei ocazii unice, ca Moldova să revină la Patria-Mamă, după 1990. Poate altă dată vom avea timp să trecem prin filtrul Istoriei ultimului mileniu întreaga epopee a unor ținuturi românești ca făcînd parte, astăzi, din Statele vecine.
Acum, plecînd de la resentimentele create de aceste încălcări ale unor drepturi naturale ale românilor, să fi izvorît acest atașament al guvernanților români (și al unei părți a populației) față de SUA, din Forțele ei Armate, precum și din Alianța Euro-Atlantică? Pentru că populația nu face proba practică a acestui atașament decît (Doamne ferește!) cînd va fi mobilizată la război, poziția guvernanților o cunoaștem, despre care am mai scris. Tonul ,,cîntecului” l-a dat însuși Președintele Klaus Iohannis care, mînat de ambiții de mărire pe plan internațional, visîndu-se în fruntea colosului politic-militar NATO, a speculat slugărnicia parlamentarilor și indiferența acestora la consecințele tîrîrii României într-un război împotriva Rusiei, a obținut tot ceea ce a vrut (la comanda cui?): alocarea a 2% din PIB pentru Armată; mărirea numărului de militari români trimiși să lupte în afara Țării pentru interese americane (numai în Afganistan au fost dislocați 32.000 de militari, dintre care 27 s-au întors în coșciuge, iar peste 200 au fost răniți); achiziționarea de armament și tehnică de luptă la mîna a doua; mărirea numărului de trupe străine pe teritoriul României, în timp ce alte state (Polonia, Ungaria, Bulgaria) au refuzat acest ”ajutor”.
Săptămînile din urmă în care a fiert cazanul războiului ruso-ucrainean, cînd mulți conducători de Stat și de Guvern din țările NATO, alertați de adîncirea crizei politice și militare din Europa, au adoptat măsuri pragmatice, unii dintre ei făcînd chiar o vizită la Moscova, lui Vladimir Putin, sau în Ucraina, pentru detensionarea conflictului, domnul Klaus Iohannis inspectează de zor Bazele Militare Americane din România și unități militare românești, se deplasează la Baza Militară de la Mihail Kogălniceanu unde, lîngă secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, și alte oficialități, salută întărirea acestei baze cu încă 1.000 de militari americani, după care acordă interviuri televizate din care românii pot vedea grija părintească a Președintelui pentru a nu ne lăsa singuri în fața Răsăritului. Între această agitație permanentă, pusă sub semnul pregătirilor de război, și unele declarații atît ale Președintelui Klaus Iohannis, ale ministrului Apărării, Vasile Dîncu, cît și ale lui Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, au apărut atîtea neconcordanțe încît nu mai știi în ce stare se află România: dacă sîntem în război (cu cine?), să știm și noi, iar dacă este pace, de ce au înnebunit toți conducătorii și fac pregătiri de război?
Pentru că este un multiplu nonsens între ceea ce întreprind și ceea ce spun acești lideri care ne conduc, românul e derutat complet și, dacă nu are capabilitatea de a se desprinde de această realitate nocivă, e chiar zăpăcit. Suprapuneți, imaginar, peste vorbele lui Iohannis și ale lui Dîncu pregătirea și manevrele militare din teren, să vedeți ce iese. Președintele Klaus Iohannis: ,,(...) nu este cazul ca vreun cetățean al României să se teamă”; Vasile Dîncu: ,,Aș vrea să precizez ca populația să știe foarte bine: evident, nu este cazul ca România să intre în război, așa cum uneori vedem în fake-newsuri”, și unele titluri din ,,Observatorul Militar”: ,,Întrevedere între șeful Statului Major al Apărării, generalul Daniel Petrescu și Comandantul Suprem al Forțelor Aliate în Europa, generalul Tod D.Wolters”, ,,Grupul de luptă al NATO în România, la capabilitatea inițială”, ,,Convorbire telefonică între ministrul Dîncu și secretarul apărării al SUA, Lloyd J. Austin III”, ,,NATO, demonstrație de apărare aliată în Baza 57 Aeriană Mihail Kogălniceanu”, ,,România, la consultări în format restrîns între aliați transatlantici”, ,,Instrucția rachetiștilor navali” etc., etc.
Comparîndu-le, dilema se adîncește și mai mult și neîncrederea Poporului în cei care se contrazic între vorbe și fapte se năruie pînă ajungem să ne adresăm întrebarea: noi ce căutăm în acest film?
(va urma ultimul episod)
GEO CIOLCAN