Războiul de la graniță

Nu mai sînt multe luni pînă cînd vom consemna împlinirea a trei ani de la declanșarea războiului ruso-ucrainean – un conflict militar nedorit de multă lume (dar, dorit de unii oameni cu responsabilități politice, administrative și comerciale) – care își desfășoară acțiunile distructive uneori chiar la granița de Est a României. De aproape trei ani de zile, fără a fi parte beligerantă din acest război, România a trăit și trăiește într-un ritm accelerat de antrenare în acest conflict armat, cu implicații profunde (și nesănătoase) pe toate palierele vieții noastre cotidiene. De 32 de luni – deși orientarea Statului Român în raport cu acest război putea fi  diferită – datorită unui exces de zel din partea clasei politice românești, comportament coborît pe scara Istoriei pînă la ultima treaptă de obediență față de indivizi, entități (militare și civile) și state, poporul român este angrenat (fără voia lui) într-o confruntre militară, cu un final intuit de mulți analiști politico-militari din Occident, conflict plătit, pe nedrept, de românii de rînd cu multe miliarde de euro, la care se adugă suferințe și înjosiri la nivel național, frustrări și sentimentul că iarăși sîntem trădați tocmai de cei pe care i-am ales să ne conducă.

Nu este niciun secret pentru careva dintre noi faptul, regretabil, că, în fruntea „predării”  României în mîinile SUA (prin intermediul NATO), în ceea ce privește sacrificarea României în numele unei așa-zise solidarități cu poporul ucrainean, în vederea con­turării himerei victoriei Ucrainei – s-a situat președintele Klaus Iohannis, secondat de Guvernul PSD-PNL și de un Parlament în amorțire, complice la executarea ordinelor date de șeful Statului, fără a discerne necesitatea stringentă a multor legi care au anexat Economia și Armata Țării la ambiția diabolică a președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, de a se înscrie în Istoria Europei Secolului XXI ca unic și viteaz salvator al bătrînului Continent de o invazie iminentă a ciumatului Putin, în fruntea Diviziilor rusești. Recitind rîndurile de mai sus mi-am dat seama că am omis în acel triunghi de abandon de Țară încă un organism – formînd acum un patrulater – este vorba despre CSAT, un Consiliu format din oameni cu responsabilități primordiale în pregătirea Armatei și a Țării pentru apărare, dar care și-au terfelit titlurile și uniforma acceptînd, ca niște dobitoace în jug, porunca și biciul plugarului (stăpînului).

Într-o perioadă de pace relativă în Europa, pe cînd se încerca vindecarea rănilor pricinuite de conflictul din fosta Iugoslavie, acolo unde virusul revoltei este mereu prezent, declanșarea războiului dintre Rusia și Ucraina – țări cumva sub același statut ca și cele Iugoslave, conflict militar și politic cu pretenții teritoriale din partea Rusiei, viața în România s-a dat peste cap, cei enunțați mai sus ca responsabili, printr-un set de măsuri arbitrare și pripite, au bulversat întreaga societate românească, punîndu-ne pe picior de război cu o țară ca Rusia, deși datele problemei care se cerea rezolvată erau centrate pe disputa bilaterală dintre  Rusia și Ucraina.

Implicarea și a altor țări în acest conflict, între care România a vrut să ia caimacul, nu numai că n-a dus la sistarea ostilităților, dar a generat conflictul la nivel european, zdruncinînd din temelii pacea și liniștea instaurată după cel de-al II-lea Război Mondial, precum și după perioada Războiului Rece care a urmat.

Dînd uitării prea repede pierderile umane din ultima conflagrație mondială (50 de milioane de oameni), la care se adaugă distrugeri materiale greu de precizat, la ațîțarea venită din partea SUA (cu un președinte, Biden, cu multe dovezi și manifestări de om depășit), sub stindardul NATO, într-un instrument de „pacificare” forțată, în lume, state membre NATO au căzut în capcana Washingtonului, punîndu-și țările și armatele în slujba SUA, de jandarm mondial, cu urmări previzibile pentru stabilitatea actualelor frontiere și a statutului unor țări mici din Europa. Pentru că, în acest context, agravat pe zi ce trece, ne interesează, în primul rînd, situația și implicarea României, cu mici trimiteri la diferite țări din zonă, voi demonstra pericolul în care se  află țara noastră, împinsă într-un război care nu este al nostru, de umorile conducătorilor americani, cu mîinile decidenților politici români, iresponsabili și lipsiți de pic de sentiment național.

Citiți și judecați fiecare cu capul propriu și, în raport cu înțelegerea gravității situației, veți ști mai bine pe cine să puneți ștampila pe buletinele de vot la alegerile care se apropie.

Cine pierde? Cine cîștigă?

Cine pierde? În primul rînd Ucraina, evident. Militari: 80.000 (conform The Wall Street Journal); de două ori mai mulți răniți; zeci de mii de civili; construcții, locuințe, infrastructură (greu de apreciat în momentul de față); polulație plecată: conform unui Raport al ONU, „Populația Ucrainei a scăzut cu peste 10 milioane de oameni de la începutul războiului”, a declarat directorul regional al Fondului Națiunilor Unite pentru Populație pentru Europa de Est și Asia Centrală, Florence Bauer. Exodul masiv al populației și scăderea masivă a natalității sînt doi factori principali ai acestui nedorit fenomen, generat tocmai de acest conflict sîngeros între două popoare „surori”. Referitor la fuga din țară a ucrainenilor, în detrimentul sporirii trupelor de pe front, presa occidentală semnalează fapte care demonstrează, pe de o parte, indiferența unei părți a populației ucrainene față de angajarea directă în a-și apăra țara, pe de altă parte, acțiunea echipelor speciale de recrutare care saltă ucrainenii de pe străzi, chiar dacă aceștia sînt scutiți de armată. În aceste condiții speciale, lîngă refuzul tinerilor ucraineni de a se înrola pe front ( unde sînt trimiși, în special, ucrainenii de etnie rusă, română și alte naționalități), se adaugă corupția din sistemul de recrutare  - caz emblematic fiind arestarea fostului șef al recrutării din Odessa, Ievhen Borisov, pentru că ar fi luat mită peste 5 milioane de dolari ca să scape de la recrutare tineri apți de armată.

De fapt noi nici nu avem nevoie de asemenea statistici cînd vedem, în București și în principalele orașe din țară (litoralul, în special), tineri ucraineni sănătoși și bine dezvoltați, care circulă în mașini de lux și primesc bani necesari traiului zilnic de la „milostivul” Stat Român. Și nu sînt puțini – conform MAI, în acest moment aproximativ 180.000 de cetățeni ucraineni beneficiază de protecția temporară în România, de la începutul războiului. Aceleași surse declară că în aceeași perioadă aproape 20.000 de cetățeni ucraineni au intrat ilegal în România, unii dintre aceștia (așa cum a dezvăluit presa) fiind prinși rătăcind prin munții din nordul țării, cei mai puțin norocoși găsindu-și sfîrșitul în încercarea de a fugi de război.

Cu tot ajutorul primit, numai luna trecută, la întîlnirea dintre Zelenski și Biden, de la Casa Albă, președintele american a anunțat încă un ajutor în valoare de aproape 8 miliarde de dolari, și cu tot avîntul european de a „ne salva” din ghearele lui Putin, din cauze care țin de purtarea unui război cu multe necunoscute, Ucraina suferă masiv, la ora de față 20% din teritoriul Ucrainei este controlat de Rusia (Crimeea, 80% din Donbass – o zonă de cărbune și oțel care cuprinde regiunile Donețk și Lugansk – și peste 70% din regiunile Zaporojie și Herson). La zi, situația din Ucraina este destul de critică. Însă ceea ce văd analiștii străini nu vede propriul președinte: Ucraina se prăbușește, iar Zelenski stă călare pe avion, participînd la zeci de întîlniri în care se vaită că este o victimă neajutorată. Trebuie să-i spună un analist militar, precum Jennifer Kavanagh de la Defense Priorities, că „Ucraina pierde teritoriu în cel mai rapid ritm de la începutul războiului, iar principala problemă este  deficitul de trupe, nu lipsa de arme”. Pierderile enorme, moralul scăzut al trupelor și dezertările de pe front, și un Zelenski care privește cu încăpățînare cum i se distruge frumusețea de țară, fără a accepta să ia loc la masa tratativelor – iată un spectacol pentru care România și-a asumat un rol de actor de dramă.

Implicarea SUA în menținerea focarului de război din Ucraina, atît prin suplimentarea trupelor  Armatei SUA în bazele militare din țările de la flancul estic al NATO, cît și prin pomparea de miliarde de dolari pentru înarmarea Ucrainei, conform opiniilor unor specialiști în materie de peste Ocean, netezește calea spre cel de-al III-lea Război Mondial. Analizînd situația actuală, înaintea alegerilor prezidențiale din SUA, George Beebe, directorul Programului Grand Strategy al Quincy Institute, aprecia că: „Indiferent cine va cîștiga, următorul președinte american se va confrunta cu realități dure în Ucraina, care vor cere o schimbare față de politicile actuale ale lui Biden. Rușii sînt mult mai numeroși decît ucrainenii și produc mult mai mult material militar decît Ucraina și decît susținătorii săi occidentali”.

Cînd scriu aceste rînduri, după cîștigarea unui nou mandat de președinte la Casa Albă de către Donald Trump, s-ar putea ca observația de mai sus să devină o certitudine. Astfel, chiar înainte de alegerile din SUA s-au 

putut constata cele două opinii diametral opuse, ale celor doi candidați: Kamala Harris, „războinică” molipsită de politica răvășitoare a lui Biden, declara că va păstra linia acestei politici, pentru „a rămîne puternică alături de Ucraina și de aliații noștri din NATO”. Bine că poporul american, sătul să-i moară tineretul pe pămînt străin, n-a vrut-o în Salonul Oval, preferîndu-l pe Trump, la care, după cum știm, unul dintre sloganurile din campania sa electorală a fost acela în care promitea că va aduce toate forțele beligerante la masa negocierilor, urmînd să pună capăt războiului într-o singură zi. Nemulțumit și de aruncarea dolarilor americani pentru întreținerea acestui conflict, Trump a criticat dur continuarea ajutorului SUA pentru războiul din Ucraina, cadrul în care bugetul american a vărsat în punga lui Zelenski, de la începutul războiului, 175 de miliarde de dolari.

Vorbind de cine pierde – direct sau colateral – putem numi întregul eșafodaj construit din statele membre NATO, care participă (economic, militar etc.) la acest război, fiindcă orice alocare de la Bugetul de Stat în sprijinul campaniei lui Zelenski, se constituie într-o reducere a cheltuielilor pentru nevoile stringente ale propriului popor. Dacă ne referim la țara noastră (am mai scris despre acest subiect), nu atît pierderile de natură materială ne îngrijorează, deși nici acestea nu sînt de neglijat, ci implicarea directă în războiul de pe teritoriul altui stat, proces decis de președintele Iohannis, împreună cu acoliții săi, cu consecințe directe și de neoprit asupra întregului popor. Dar, despre acest subiect, într-un capitol special din acest articol.

Cine cîștigă? Dacă la pierderi lista este destul de lungă, la cîștigători, ținînd cont că, la început de Mileniu III, războiul este considerat (și) ca o afacere, unicii cîștigători reali sînt producătorii de material militar. Într-adevăr, astfel cum a fost de la început, orice conflict militar se desfășoară pe două paliere principale: forța umană și înzestrarea tehnică și materială. Așa se face că, de la luptele cu praștia și cu sulița, și pînă la cele de azi, cu un pachet de arme sofisticate (drone, avioane, rachete, tancuri, submarine, portavioane, sateliți, laser, arma nucleară etc.), războaiele – fie pe plan local, fie la nivel global, au avut și au nevoie de armament și tehnică de luptă, fiecărei etape revenindu-i un nou produs militar, generat de dezvoltarea științei, în general, și a cercetării militare, în special.

Întorcîndu-ne la starea actuală a înarmărilor de pe Glob, cele care alimentează multiplele conflicte armate de pe mai multe continente, trebuie să recunoaștem interdependența dintre decizia politică a declanșării unui astfel de conflict militar și graba cu care industria de armament răspunde (chiar în mod anticipat) acestei „comenzi”.  Desigur, cheltuirea unor sume imense pentru producerea de armament, tehnică militară, echipament auxiliar și de înzestrare, într-un anumit timp fizic, în afara cîștigurilor concernelor militare, produce sistemice perturbări monetare pe piața financiară, factor neglijat complet de către rechinii din așa-numita industrie a morții. Concret, luînd etalon Statele Unite ale Americii, țara cu cea mai puternică bază de fabricare a acestui material de război, constatăm dominarea corporațiilor militare, Statul american cheltuind sute de miliarde de dolari pentru a-și promova interesele, în prim-plan situîndu-se exportul de armament și tehnică de luptă – un proces perpetuu din care au de cîștigat atît Statul, cît și producătorii acestei „mărfi”.

În 2022, președintele Joe Biden a semnat Legea de autorizare a Apărării Naționale. Imediat, 816,7 miliarde de dolari au fost îndreptate către Departamentul Apărării, aproape jumătate din aceștia (389,5 miliarde) s-au dus pe contractele cu puternicul complex industrial militar. Cifrele n-ar fi fost așa de mari dacă n-ar fi existat și n-ar fi trebuit alimentate focarele de război din Ucraina, Gaza, Liban, Yemen, Mali etc. În timp ce mii de oameni sînt omorîți de produsele lor, marile concerne americane din industria de armament (Lockheed Martin Corporation, Raytheon  Technologies Corporation și General Dynamics Corporation) primesc comenzi grase din partea Pentagonului (în ordinea de mai sus): 44,5 miliarde de dolari; 25,4 miliarde de dolari; 21,5 miliarde de dolari. Ca un exemplu la zi, numai conflictul din Ucraina a adus o comandă din partea Guvernului SUA, pentru Kiev, de 100 de miliarde de dolari.

Dar stați, Ucraina este un fel de nucleu în jurul căruia se agită un soi de sateliți gata să ia lumină de la marele Licurici, am numit statele din NATO, în speță, cele din Estul Europei, care, cuprinse de frica inoculată de propaganda americană – cum că, iute, iute, ne va ataca Putin –, au trecut masiv la un program de înarmare fără precedent. Ce mai contează că, astfel cum se întîmplă în cazul României, plătim în avans cu 3-5 ani (atenție!, plătim cu banii împrumutați tot de la americani!), și ce dacă primim marfă la mîna a doua sau a treia, tehnică deja depășită, care, atunci cînd ne va sosi, va fi tocmai bună de casat! Nimic din toate aceste argumente nu opresc Guvernul României să nu mai cheltuie bani în prostie, îndatorînd Țara pe următoarele 10 generații de azi încolo. Apropo de cheltuieli, față de încasări: conform Ministerului de Finanțe, datoria financiară a României a depășit un prag critic – 52% din PIB – viteza de împrumut atingînd un ritm amețitor: un miliard de euro pe săptămînă!

Războinicul de la Cotroceni

Acum, cînd scriu aceste rînduri, mai sînt două luni de zile pînă la dispariția cotrocenistă a parașutatului în politica românească, fostul profesor din Sibiu, Klaus Werner Iohannis. Drept să vă spun, ca un jurnalist care „încondeiază” paginile a cel puțin 20 de publicații din România pe o perioadă calendaristică de peste o jumătate de secol (vorba lui Lucrețiu Pătrășcanu – am scris sub trei dictaturi), cunoscînd felul mizerabil în care Iohannis și-a bătut joc de Poporul Român, îmi vine greu cînd îi scriu numele pe coala de hîrtie, obligată să  suporte urma trecătoare prin Palatul Cotroceni a unui astfel de președinte.  Dar, neavînd încotro – subiectul articolului avîndu-l, în centru, pe acest președinte ratat al unui stat eșuat – sînt obligat să rabd, încercînd să pun frînă revoltei care mă arde și mă frămîntă, numai de dragul de a arăta cititorilor Revistei „România Mare” actul criminal semnat de așa-zisul șef de Stat Român, Klaus Werner Iohannis (cu dublu W).

Doamnelor și domnilor – vorba lui Ciutacu, de la România TV – luați loc în fotoliu, scoateți un pix și o bucată de hîrtie și notați „Declarația de război”  a președintelui (oare) României la adresa Rusiei, aproape vecina noastră de la Răsărit. La 11 iulie 2024, în suita sa de plimbări prin lumea largă, domnul Iohannis s-a mai oprit o dată la Washington, unde avea o întîlnire cu iubitul său Zelenski, spre a-i mai ridica moralul în lupta cu  „fratele” Putin. Să nu uităm data de mai sus – 11 iulie a.c. –, pe cînd Iohannis alerga cu limba scoasă ca să capete clemență de la mai marii SUA în vederea înscăunării distinsei sale figuri în fotoliul de mare șambelan al NATO. Deci, pentru atingerea acestui vis, fostul  primar al Sibiului a pus, la schimb, pe tirizie, România, pe care o considera un fel de a a 7-a casă pe care o stăpînea. Ei bine, din acest conglomerat de interese, slăbiciuni și trădări, s-a închegat următorul document cu un titlu parșiv, formulat astfel tocmai pentru a-i induce în eroare pe proștii de români: „Acord privind cooperarea în domeniul securității între România și Ucraina”. Pentru că acest document trădător, semnat de președintele României, pe un teren neutru și fără a fi supus vreunei aprobări legislative din țară, se întinde pe 16 paragrafe stufoase, multe dintre ele fiind concepute în termeni incoerenți, nu am spațiul tipografic pentru a exemplifica paragraf cu paragraf, voi încerca, în esență, să reproduc măcar cîteva din aceste texte incriminatorii, care să definească (oare, mai era 

nevoie ?) poziția de slugă a lui Iohannis în fața ame­ricanilor și a lui Zelenski, precum și punerea României la dispoziția actorașului Volodimir Zelenski, în inegala trîntă a acestuia cu colosul rus.

La început, pentru a „oficializa” acest document trădător, au fost băgate la înaintare organisme inter­naționale, precum Carta ONU și Actul final de la Helsinki, după care, mizînd pe adormirea proștilor, se face apel la niște principii generale, care nu au nicio legătură juridică cu actualul război dintre  Rusia și Ucraina, după care se ajunge la NATO, marea sperietoare a Rusiei. În sfîrșit, se trece la „subiect”: „angajamente și măsuri bilaterale pe termen lung în materie de securitate”, stabilind mai multe obligații din partea României, pentru Ucraina:

- sprijin pentru a-și continua autoapărarea legitimă;

- consolidarea redresării economice și reziliența;

- tragerea la răspundere a celor care au făcut crime în Ucraina.

Acum urmează paragraful fulminant, cel care angajează, direct, România în apărarea Ucrainei. Să prindem nuanța: „În cazul unei noi agresiuni a Rusiei  împotriva Ucrainei sau în cazul unei escaladări semnificative, la cererea oricărui dintre participanți”, (în 24 de ore) vor „stabili măsurile adecvate necesare pentru a contracara sau a descuraja agresiunea su escaladarea”. „România afirmă că, în aceste circumstanțe (...) va oferi Ucrainei, după caz, asistență rapidă și susținută în materie de securitate, echipamente militare în toate domeniile și asistență economică”. Pentru a acoperi orice nivel de intervenție din partea României, la punctul 4 se stipulează că „participanții pot modifica aceste dispoziții pentru a se  alinia la orice mecanism pe care  l-ar putea conveni ulterior ceilalți parteneri internaționali ai săi”. Un alt paragraf ne lămurește pe deplin: „România va contribui la consolidarea viitoarelor forțe de securitate și apărare ale Ucrainei...”, documentul continuînd pe pagini întregi în același fel: punerea României, cu tot potențialul ei, politic, economic, militar, uman etc., la picioarele Ucrainei lui Zelenski și, implicit, avansînd acest document ca pe o declarație de război mascată, dar... deconspirată.

Adormirea națiunii

Nu știu cum, dar tocmai acum, în campania electorală pentru Cotroceni, la 4 luni de la parafarea acestui document criminal, la Consiliul Economic și Social a ajuns un proiect de lege semnat de 27 de parlamentari (printre care și George Simion, care a mai semnalat acest fapt de o rară gravitate supremă), prin care se dorește anularea acestui Acord neprincipial. Din acest proiect de lege reținem, în esență,  că: „din analiza coroborată a normelor din Legea nr. 590/ 2003 se poate constata că președintele României, Klaus Iohannis, cu ocazia semnării Acordului privind cooperarea în domeniul securității între România și Ucraina și-a depășit atribuțiile și competențele în privința încheierii unui tratat bilateral la nivel de stat, deoarece avea în competență numai semnarea unui astfel de tratat, el putînd intra în vigoare numai după ratificarea lui de către Parlamentul României, prin lege, la data schimbului instrumentelor de ratificare”. Mai departe se incriminează abuzul absolut al președintelui Iohannis, care, sfidînd tot ce poate fi sfidat, în frunte cu Constituția României, în ședința Consiliului Superior de Apărare a Țării – ședință condusă de  însuși șeful Statului, acest Acord nelegitim a fost aprobat.

Proiectul de lege depus în Camera Deputaților are un articol unic, potrivit căruia „Se declară nul Acordul privind cooperarea în domeniul securității între România și Ucraina, semnat la Washington, la 10 iulie 2024”. Expunerea de motive este semnată de Dumitru Coarnă și Nicolae Roman, aceasta semnalînd faptul că, prin acest document fantezist, sînt puse în pericol pacea în România și stabilitatea economică, România fiind angajată în luptă alături de Ucraina și, în final, fiind posibil de suportat consecințele unui asemenea angajament inconștient, de a fi de partea beligerantă alături de Ucraina împotriva Rusiei atîta timp cît România nu este agresată, efectiov, de către Rusia, iar Ucraina nu are nici un statut internațional prin care România ar fi obligată să-i fie aliat în lupta cu Rusia.

Cei 26 de deputați care au semnat această propunere legislativă – i-aș numi, fără nici o exagerare, patrioți și responsabili în îndeplinirea mandatelor de parlamentar – provin astfel din spectrul politic: majoritatea (16) de la AUR, 2 de la PSD, ceilalți fiind nealiniați. Dar, cum era de așteptat, forurile și entitățile care trebuiau să analizeze și să se pronunțe asupra acestei solicitări au dat avize negative, începînd cu Biroul Permanent al Camerei Deputaților, care nu a aprobat procedura de urgență în vederea votării acestui proiect de lege; apoi, avizele negative au curs în serie, demonstrînd slugărnicia clasei noastre politice și cîrdășia acesteia cu cel care le-a fost păstor timp de 10 ani, mult timp fiind plecat în excursii oficiale, iar cînd era la Cotroceni, era ca inexistent; Consiliul Legislativ; CSAT; Guvern; Comisia pentru politică externă; lovitura de grație primind-o prin votul de respingere a Camerei Deputaților care, în plenul din 29 octombrie, a înregistrat 238 de voturi pentru respingere.

Iată cum, într-un an cu patru runde de alegeri, cu semne evidente că România se află pe marginea pragului de supraviețuire, după ce am făcut zeci de concesii Ucrainei, în detrimentul propriului nostru popor, printr-o semnătură a unui șef de stat aproape invizibil, România devine vasală unei țări vecine, într-un conflict armat cu alt stat din vecinătatea noastră, fără ca poporul să fie întrebat dacă este de acord să se sacrifice într-un război care nu este – am scris-o de 1.000 de ori – al nostru!

De parcă  documentul despre care am scris aici nu ar fi destul de grav pentru viitorul României, iată că Guvernul Ciolacu, luîndu-se  la întrecere cu năzbîtiile lui Iohannis, la propunerea MApN, a decis să arunce, practic, România în război! Ce înseamnă acest lucru? Iată: potrivit unui proiect de lege elaborat de MApN, pe teritoriul României se vor putea desfășura diferite operațiuni militare ale unor forțe armate străine și autohtone, cu un obiectiv bine definit: intervenția militară în apărarea Ucrainei. Fără a se declara starea de asediu sau de urgență, trupele, în cooperare, vor trece la luptă în apărarea unui stat vecin. Cine să fie? Cine să fie acel stat? Desigur, Ucraina sau Basarabia. Nu credeți ? Redau textual din acest proiect de lege: „Prin desfășurarea unor operațiuni naționale sau internaționale pe teritoriul statului român se instituie un răspuns gradual, proporțional și preventiv de apărare, în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat vecin, ocupării prin mijloace militare a acestuia sau a unor părți din teritoriu, instituirii de blocade sau a oricăror acțiuni care vin în contradicție cu Carta Organizației Națiunilor Unite și cu dreptul internațional”.

O altă prevedere bizară, care, pe timpul Tratatului de la Varșovia, din care Armata Română făcea parte, nu s-ar fi petrecut, se referă la transferul de autoritate, în care comanda unor grupări militare va putea trece la un comandant al forțelor aliate, aflate pe teritoriul României, așa cum și comandantului român îi pot fi transferate, sub diferite grade de autoritate, forțele armate străine participante.

Iată cum, într-un timp în care România ar trebui să aibă alte priorități, președintele, Guvernul și Parlamentul, în nechibzuința lor malefică, de a mulțumi SUA și NATO, pun Țara pe foc, executînd fără crîcnire ordinul bezmetic venit de la Zelenski: „Trebuie să doborîm dronele și rachetele împreună”.

Probabil, tot împreună vom pieri!

GEO CIOLCAN