În această săptămînă se împlinesc șase ani de cînd tatăl meu, Corneliu Vadim Tudor, a plecat la ceruri. O adevărată dramă pentru familia noastră, tristețe care s-a acutizat, în acești șase ani, în sufletele celor care l-au apreciat, care l-au iubit. Vedem cum viețile românilor devin pe zi ce trece mai grele, fapt evident indiferent de spoiala pe care ne-o servesc politicienii mioritici.

Trăim cu toții într-o țară al cărei popor are tendința de a-și uita eroii pe care generațiile tinere îi adoră pentru ceea ce aceste simboluri au făcut pentru țara lor. Și în cazul tatălui meu am credința că se va întîmpla la fel. Nu există satisfacție mai mare decît convingerea că judecata istoriei va fi una dreaptă, corectă. Să nu uităm sacrificiul înaintașilor noștri, să nu-i uităm pe cei care s-au jertfit pentru țară și, chiar dacă pe moment nu au fost iubiți și recunoscuți ca eroi, acum chipurile lor ne zîmbesc din filele cărților de istorie.

Tatăl meu a avut șansa de a fi președintele României în anul 2000. Chiar și acum, la peste 20 de ani distanță, există discuții privind corectitudinea alegerilor prezidențiale de atunci. Este limpede faptul că tatăl meu nu a fost dorit de cancelariile externe pentru că urmărea o politică demnă, dreaptă, verticală a României în lume.

Pentru că nu dorea să vîndă țara, pentru că nu își dorea ca românii lui să plece în pribegie. Și zarurile care au fost aruncate atunci, la finele anului 2000, au căzut exact așa cum și-au dorit cei ale căror interese erau în opoziție cu planurile tatălui meu. Nu știu acum cîți își mai amintesc acele zile, cîți români conștientizează că au fost furați atunci, că sînt, în continuare, furați, atît la vot, cît și între scrutinele electorale. Românii văd acum că toate promisiunile pe care guvernanții le fac de 30 de ani sînt minciuni, cuvinte goale, un mod de a-i păcăli la fiecare patru ani. Românii văd, de asemenea, că nu există democrație în adevăratul sens al cuvîntului că, de fapt, sîntem conduși de o gașcă de indivizi care nu au morală, nu au credință, nu au nici o calitate necesară unui adevărat om de stat.

Tatăl meu, binecuvîntată să-i fie amintirea, a refuzat înhăitarea cu acești indivizi, și, pentru asta, a fost ostracizat de elita trădătoare care conduce țara aceasta de zeci de ani. Tatăl meu a iubit România și, pentru asta a fost hulit, și-a idolatrizat poporul și a fost marginalizat. Tatăl meu, un mare om de cultură, un pamfletar renumit, un poet de geniu, un politician corect, a vrut să arate lumii că poți face politică și fără să furi. A fost un exemplu de onestitate, un orator al dreptății, pe care mulți români l-au înțeles, dar pe care mass-media trădătorilor l-a jignit, l-a distrus mediatic, l-a marginalizat și l-a atacat zi de zi.

Cu toate acestea, a ales să lupte, chiar dacă își știa familia în pericol, chiar dacă valorile lui nu coincideau cu nonvalorile hoților. Am ales să urmez un drum pe care el însuși și l-ar fi dorit pentru mine, am ales să îi cinstesc memoria. Iată de ce, prin vadimism, ducem mai departe moștenirea culturală și morală pe care el a reușit să o ridice la nivel de comoară națională. 

Acum, la șase ani de la plecarea lui, încă există indivizi mediocri, gîndaci ai democrației șchioape în care trăim, care, fie din Parlament, fie din platourile de televiziune, aduc jigniri singurului român contemporan care s-a luptat cu mafia hoților care prăduiesc această țară. Dar conștiința noastră este puternică, iar memoria poporului român este de neclintit. Anii sedimentează amintirea tatălui meu și va veni o zi, poate peste un an, poate peste zece, în care dreptatea își va cere tributul. Iar atunci cei care acum se înfruptă din trupul țării vor fi dați uitării. Pentru că, așa cum am mai spus, mai devreme sau mai tîrziu, păcatele se plătesc!

LIDIA VADIM TUDOR