Ceahlăul și cîteva din legendele sale

De peste două mii de ani, Ceahlăul atrage, precum un magnet. Se poate vorbi despre un miraj al locului pe care dacii îl considerau unul dintre munţii lor sacri. Aşa cum grecii antici erau convinşi că Olimpul este fieful întregului panteon al zeilor, şi dacii spuneau că pe Ceahlău e sălaşul lui Zamolxe, zeitatea supremă pentru acea vreme. ,,Cel mai înalt dintre munți [munții Moldovei] este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost [tot] atît de vestit ca și Olimpul, Pindul și Pelias. Este așezat în părțile Neamțului, nu departe de izvorul Tazlăului, iar în mijlocul lui e acoperit de zăpezi veșnice; pe vîrful lui însă nu se găsește pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vîrful său, care se înalță ca un turn, se prăvale un pîrîu foarte limpede, ce se năpustește cu mare larmă peste stînci abrupte și se varsă în Tazlău”.
Astfel descria Ceahlăul, la începutul Secolului XVIII, marele învățat Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei. Cînd principele cărturar amintea lipsa de legende despre Ceahlău, el avea în vedere (notează dr. Vasile Smărăndescu în ,,Magazin istoric”, 1984), desigur, doar inexistența unor izvoare scrise, asemenea poemelor homerice, pentru că, altminteri, tradiția orală, folclorul românesc făcuseră de mult din Ceahlău una din cele mai bogate surse de inspirație: înseși afirmațiile lui Dimitrie Cantemir sînt întemeiate, în bună parte, pe legendă.
Izvorul menționat de el (cunoscut de drumeții de astăzi sub numele de Izvorul Muntelui) și-ar avea originea – afirmă principele – într-o ,,statuie străveche, înaltă de cinci coți, înfățișînd, de nu mă înșel, o bătrînă cu douăzeci de mioare”. Este vorba de Dochia, cea cunoscută în tradiția populară ca soră sau fiică a regelui Decebal, ascunsă din calea oștirilor romane, împreună cu turmele ei, pe aceste meleaguri. Ajunsă din urmă pe Muntele Ceahlău de oștenii lui Traian, Dochia a preferat să se transforme în stîncă, împreună cu turma, decît să cadă în mîinile cuceritorilor. Ea a ajuns să simbolizeze – alături de atîtea ale fapte – vitejia, demnitatea și setea de libertate a strămoșilor noștri geto-daci. Tot tradiția populară a metamorfozat-o ulterior, dintr-o tînără fecioară, într-o bătrînă înțeleaptă, ce-și leapădă pe rînd cojoacele în cele dintîi zile de primăvară (zilele Babei).
Dochia – s-a observat de mult de către istorici, lingviști, folcloriști – personifică Dacia și, dacă înrudirea cu Decebal are un caracter simbolic, în schimb, retragerea strămoșilor noștri la adăpostul ocrotitor al muntelui este un fapt istoricește autentic, zonele montane nemțene constituind unul din principalele puncte de rezistență ale dacilor liberi.
O altă legendă, legată de vârful Toaca, potrivit localnicilor, spune că ,,Traian, împăratul Romei, după ce a cucerit ţara lui Decebal în urma unor lupte crîncene, ca să-i supună pe toţi dacii, i-a urmărit cu armatele sale pînă spre partea de răsărit a Daciei. Ajuns aici, a hotărît să ridice o stavilă împotriva barbarilor care pîndeau de dincolo de noua graniţă a imperiului. Soldaţii romani şi prizonierii daci au adunat mulţime de pietre şi le-au îngrămădit, iar în vîrf au pus stîncile cele mari. Pe cea mai înaltă dintre ele au pus o toacă. Un legionar stătea cu ochi-n soare şi vestea primejdia, bătînd în acea toacă. Şi aşa a fost pînă la părăsirea Daciei de armatele romane”.
Ceahlăul este un loc plin de legende. Pe orice traseu ar merge turistul, el dă de alte, şi alte poveşti. Aşa poate afla de legenda Panaghiei, de miturile legate de Clăile lui Miron, ori de Cununa Zimbrului.
Și dacă muntele nu este atît de înalt pe cît i se părea principelui Dimitrie Cantemir (altitudinea sa maximă fiind de 1907 m – vîrful Ocolașul Mare, și de 1904 m – vîrful Toaca), masivitatea Ceahlăului, orizontul larg ce se deschide privitorilor de pe culmile sale spre toate zările l-au făcut cu adevărat impresionant: la poalele estice de la Poiana Teiului pînă la Bicaz, se întinde marele lac de acumulare al Hidrocentralei de la Bicaz, pe firul văii Bistriței, pe unde Alexandru Vlahuță călătorise cu pluta în pitorescul periplu al României. Dincolo de lac, culmile Stînișoarei, pe unde și-a purtat solitudinile, în pasul domol al Pisicuței, Calistrat Hogaș. Spre sud, impresionantul monument natural al Cheilor Bicazului, iar spre nord – culmile Munților Bistriței și Rodnei, cu Broștenii năzdrăvăniilor lui Creangă. Spre apus – o largă deschidere către platoul transilvan.
În zilele senine de vară, la asfințitul soarelui, Ceahlăul mai capătă o proprietate. Așa cum de pe crestele sale priveliștea se deschide către inima platoului transilvan și podișul Moldovei, la fel, silueta sa masivă este vizibilă de la mari depărtări. Dimitrie Cantemir spunea că muntele se vedea din locuri ,,aflate la șaizeci de ceasuri de drum depărtare, în întregime și atît de limpede, ca și cînd s-ar afla în apropiere, lucru care cu greu s-ar putea spune, după cum cred eu, chiar despre piscurile cele mai vestite”. Nu-i de mirare că a fost asemuit cu Kogaionul (muntele-sacru al dacilor, unde s-ar fi retras Zamolxis) și că poporul a văzut întotdeauna în el ,,un uriaș cu fruntea-n soare/ De pază țării sale pus” – cum atît de plastic l-a cîntat poetul George Coșbuc.
R.M.