Cînd vorbim despre Armată ne vin în minte automat paradele militare la care am fost martori, sau, după caz, perioada cînd noi înșine am fost militari. Dacă, însă, vorbim despre Armată la timpul prezent, nu avem foarte multe de povestit, pe de o parte pentru că Armata obligatorie nu mai este de actualitate în România, și, pe de altă parte, pentru că interesul tinerilor pentru această instituție este destul de scăzut.

Pînă în 1990 Armata reprezenta un factor important în economia românească, dar și în sufletele românilor. Acum, instituția s-a schimbat. Reforma în zona mili­tară a fost foarte dură, a dus la deființarea multor unități militare, la scoaterea în șomaj a multor cadre, la reducerea drastică a echipamentelor militare terestre și aeriene de origine sovietică. Putem spune că, din cauze cel puțin ciudate, avioanele moderne de tip MIG 29 sau IAR 93, de fabricație românească, au fost fie părăsite și lăsate pradă timpului, fie dezmembrate. Aceeași soartă a avut-o și singurul submarin aflat în dotarea Marinei Militare – Delfinul, sau Pandele, cum era alintat în anii ʼ80 de către militari – care din 1994 nu mai dispune de bateriile necesare efectuării de misiuni, soarta lui fiind pecetluită imediat după Revoluție.

Pînă în 1990, Armata română dispunea de echipamente de proveniență sovietică sau românească. Exista o industrie locală care, pe timp de război, ar fi putut asigura, din spatele frontului, capacitatea Armatei de a apăra granițele țării. În general, o țară poate fi considerată puternică dacă deține propria industrie de apărare, sau măcar dacă un procent semificativ din dotarea Armatei se află pe teritoriul propriu. Pînă în 1990, industria de apărare producea tancuri, artilerie de cîmp și antiaeriană, rachete, camioane, transportoare blindate, vehicule de teren, armament ușor, precum și muniția aferentă. Industria românească mai producea aparatele de zbor subsonice IAR 93, realizate în colaborare cu Iugoslavia, precum și IAR 99 Șoim, un aparat destinat în special antrenamentului. În rest, flota aeriană militară se baza pe mai mult de 150 de aparate MIG 21, elicoptere fabricate la Ghimbav, în județul Brașov, sub licența Puma, și avioane de transport tot sovietice, IL sau AN. În 1989, Flota românească a fost dotată și cu aparate MIG 29, moderne pentru acei ani, aparate a căror soartă lipsită de viitor o știm deja.

Nu putem spune că în acea perioadă industria de apărare era la un nivel tehnologic foarte înalt, dar știm că România se afla în primele 10 țări la nivel de export de echipament militar. Faptul că noi, românii, dețineam propria industrie de apărare ne oferea o oarecare independență și o voce puternică în diplomație.

Din punct de vedere economic și geo-strategic, cele mai puternice state sînt cele care dețin propria industrie de apărare. Vorbim aici de SUA, Rusia, China, Franța, Anglia, Turcia, Israel, Germania, Suedia, Iran și chiar Coreea de Nord. În ciuda achiziționării de echipamente militare de miliarde de dolari, Arabia Saudită nu deține nici un fel de industrie locală de apărare, fapt care o face vulnerabilă în fața oricăror confruntări armate. Cu cît industria de apărare proprie este mai puternică, cu atît statul respectiv este mai vocal cînd e vorba de diplomație și mai stabil cînd e vorba de economie. Să nu uităm declarațiile  fostului ambasador american la Moscova, Jon Huntsman, conform cărora portavioanele reprezintă „100.000 de tone de diplomație internațională”.

După 1990, întreaga Armată română, precum și industria de apărare au fost reformate. În prezent, aceasta din urmă a fost redusă la cîteva puncte de productie, forța de muncă s-a pierdut, iar achizițiile militare se axează aproape exclusiv pe importul din străinătate. Nu vreau să precizez ce fel de achiziții se fac, cum se fac și de ce se fac, mai ales că deciziile nu se iau în funcție de nevoile Armatei, ci de factorii politici. Făcînd parte din NATO, România a fost nevoită să se adapteze unor cerințe chiar dacă acestea nu au coincis cu interesele noastre statale. Există multe semne de întrebare cu privire la ce s-a întîmplat în Armata română în ultimii 30 de ani, și probabil că timpul ne va oferi răspunsurile.

În România mea, țara în care doresc să trăiesc, există o altfel de abordare a modului în care Armata română ar trebui dotată, înzestrată și echipată, dar și a percepției pe care cetățenii țării trebuie să o aibă vizavi de această instituție. Sîntem încă departe de vremurile în care tancurile vor fi transformate în tractoare, sau cînd armele vor fi aruncate în coșul de gunoi al istoriei pentru totdeauna. Pînă atunci, forța armată rămîne principalul apărător al granițelor unor state, ca o ultimă linie de negociere utilizată de diplomație. Cu cît resursele și educația populației țării respective sînt mai vii, cu atît apărarea devine mai facilă, mai ușor de îndeplinit.

În ultimele sute de ani, poate chiar de la începutul vremurilor, aceste pămînturi au fost teatru de operațiuni militare, fie că era vorba de apărarea meleagurilor, fie pentru că alții se războiau aici. Teritoriile României de azi fie au fost apărate cu prețul sîngelui, fie au fost teritorii de schimb ale marilor puteri. Să nu uităm că preluarea Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812 a fost de fapt un troc cu Imperiul Otoman, nimic mai mult. Turcii au dat rușilor din ce nu aveau. Foarte bună afacere pentru turci, proastă afacere pentru ruși. Românii de atunci și cei de acum încă mai poartă în suflet și în propria istorie evenimentele de atunci.

Să ne gîndim puțin la viitor. Sîntem stat membru NATO și pînă prin 1991, am fost stat membru al Pactului de la Varșovia. Am făcut parte, așadar, în ultimii 70 de ani, din două alianțe militare. Una în care eram prieteni cu URSS și cu alte țări socialiste, și alta, cea din prezent, în care teoretic sîntem dușmani ai Rusiei și prieteni cu acele țări foste socialiste, dar și cu cele cu care eram inamici pînă în 1990. Armata nu mai este așezată pe valorile sovietice, ci pe valori nord-atlantice. Avem acum armament compatibil NATO, avem avioane MIG 21 și F16, dispunem de sisteme AA Patriot americane, care nu știu cît de compatible sînt cu cele sovietice din dotare. În acest moment, Armata română este prezentă pe diverse teatre de operațiuni militare: Irak, Afganistan sau diverse țări din Africa. În ceea ce privește autoritatea și prestanța Armatei sau gradul de încredere al populației, putem spune că acestea sînt departe de imaginea pe care o avea pînă în 1990. Să nu uităm că în ultimii zece ani de comunism, Armata era folosită mai mult la muncile cîmpului și mai puțin la lucruri care îi intrau în atribuții.

Eu nu sînt adeptul alianțelor militare. Istoria ne-a învățat că indiferent din ce Alianță faci parte, la final tot pe locul pierzător ești. Privind în urmă, în istoria modernă a României de la 1877 pînă la 1945, alianțele nu au adus țării noastre siguranța politică pe care victoriile militare au asigurat-o. Prin urmare, eu aș milita pentru o recunoaștere la nivel internațional a statutului de neutralitate al României, recunoaștere aprobată de ONU. Chiar dacă pare o utopie, cred că atunci cînd va redeveni independentă, diplomația românească trebuie să se concentreze și pe acest aspect. Un stat neutru, nealiniat, recunoscut internațional are avantajul de a fi în primul rînd un refugiu sigur al capitalului, așa cum a demonstrat Elveția că este. Lumea are nevoie de o Elveție a Estului, iar o țară precum România poate dobîndi un astfel de statut, dacă există voință politică și diplomație. Este adevărat că acest lucru implică niște costuri ceva mai mari, dar care merită din plin asumate. În primul rînd, o țară neutră cu adevărat dispune de o Armată puternică, de o industrie de apărare proprie și depinde foarte puțin de alte țări. Un alt avantaj, dar și un alt cost este acela că poți achiziționa cel mai bun armament de pe piață, indiferent în ce parte a lumii este fabricat. În acest mod, asiguri și piață de desfacere unor țări care nu doar că îți vor aprecia efortul, dar chiar îți vor apăra neutralitatea. Noi nu avem nevoie să facem parte din alianțe militare, nu ne dorim să atacăm pe nimeni, nici măcar acum, cînd sîntem în NATO și vedem ce se întîmplă pe la granițele Rusiei.

România, ca stat neutru, cu o armată puternică, cu o industrie de apărare proprie și cu o diplomație naționalistă, este soluția pe care noi, ca stat, trebuie să o abordăm în viitor, în România mea.

În trecut, pe șantierele noastre navale s-au construit distrugătoare, corvete și vedete de luptă. Se mai pot face și acum. În trecut, România a construit avioane. Poate nu cele mai moderne, dar sub licență se pot fabrica și în viitor. Nu văd nici un fel de problemă în a avea propria industrie de apărare, propria resursă de apărare, propriile produse militare de export. Am reușit o dată, putem face asta și a doua oară. Armata română se poate număra printre cele mai puternice din Europa, și, pentru asta, primul pas care trebuie făcut este cel politic. Pentru a ajunge la nivelul recunoscut internațional de stat neutru, avem nevoie de diplomați care să cunoască acest parcurs și de un serviciu de informații externe (SIE) pe măsură. Pentru că știm că ceea ce vedem de multe ori la TV este, în fapt, proiecția publică a muncii ofițerilor din Servicii. De această dată, la nivelul Serviciilor de Informații, precum și al Ministerului de Externe, dar și al Parlamentului și Președinției, trebuie depuse eforturile necesare pentru a pune România pe orbita țărilor neutre, alături de Elveția și Suedia, de exemplu. Sînt puțini cei care cred în viabilitatea unui astfel de proiect, într-o reală neutralitate a României, dar dacă privim în urmă, vom vedea că alianțele nu au ajutat cu nimic. Din păcate, trădările de ordin politic pe care țara noastră le-a suferit în rîndul propriilor politicieni, dar și al celor care trebuiau să asigure siguranța națională pe timp de pace, au făcut ca proiecte de acest gen să fie din start refuzate la nivelul opiniei publice.

România, ca stat național independent, ca geografie și ca resurse, se poate poziționa fără nici un fel de problemă în tabăra țărilor neutre. Ceea ce ne împiedică ține de factorul politic, de calitatea oamenilor care ne conduc și de integritatea generalilor din Serviciile Secrete. În acest moment, Armata română pare să aibă un rol mai mult decorativ, iar „faptele de arme“ ale unor generali care au fost condamnați pentru că și-au încredințat singuri case au dus la slăbirea încrederii populației în calitatea și moralitatea Armatei. Pe viitor, redobîndirea acesteia ține strict de cei care doresc cu adevărat să fie mîndri că sînt parte a forțelor armate, că reprezintă brațul care apără granițele țării. Și din acest punct de vedere, aș renunța la factorul civil din fruntea Ministerului Apărării, deoarece se cam știe că cei care sînt puși acolo, acei civili, nu au cum să se impună în fața militarilor, mai ales că sînt cazuri în care aceștia sînt, de fapt, parte a unor instituții de forță distincte, fie că vorbim de SRI, DIA sau SIE. Această farsă trebuie stopată și e normal ca la cîrma unor militari să fie pus un militar care nu doar că se poate impune, dar știe mult mai bine decît un civil de ce anume are nevoie Armata pentru a fi aptă să îndeplinească misiunile ce i se ordonă.

(va urma)

DANTE ALIGHIERI