Resursele României încă au potențial, doar că nu sînt exploatate în folosul țării, veniturile fiind, în majoritate, direcționate în afară. Nu avem o politică în favoarea românilor, politicienii fiind deschiși în a satisface cerințele partenerilor externi, și mai puțin pe cele ale persoanelor care i-au votat.

În prezent, chiar dacă resursele naturale sînt sufici­ente pentru a ne aduce nouă, românilor, un trai mai bun, ele nu aduc plus valoare țării noastre, întrucît nu mai aparțin României, fiind cedate odată cu vînzarea Petrom sau prin intermediul altor înțelegeri. Acum cîțiva ani, cînd România a cîștigat la Haga dreptul de proprietate pe o zonă destul de întinsă din Marea Neagră, noi, românii, ne-am bucurat pentru această reușită. Mai tîrziu însă, am realizat că acele resurse de hidrocarburi au fost date României tocmai pentru că era mai ușor pentru partenerii occidentali să le exploateze dacă erau în posesia noastră, și nu a Ucrainei. Și uite că, în prezent, nu doar că nu beneficiem de valoarea acelor resurse, dar se pare că îi facem fericiți pe alții. Și, ce este cel mai interesant – sute de mii de români au ieșit în stradă pentru ca acest lucru să se întîmple, și toată România i-a pus la zid pe toți cei care ar fi avut curajul să ceară redevențe mai mari pentru exploatarea acelor zăcăminte. Asta este situația acum, și probabil așa va fi pentru mulți ani înainte.

În România mea, aș oferi oamenilor șansa să se bucure, individual, de resursele actuale pe care România le deține, pentru că acestea nu au fost și nu sînt ale politicienilor, ci ale poporului. Statul este instrumentul care poate să le exploateze, nu să le vîndă sau să le cedeze altora. Prin urmare, statul român ar trebui să ia exemplul altor țări, precum Norvegia, care își recompensează cetățenii cu o parte din veniturile pe care le obține de pe urma exploatării resurselor naturale ale țării. Și la noi lucrurile trebuie să fie la fel abordate – statul să creeze un cadru legal prin care fiecare cetățean, care într-un fel poate fi considerat acționar firesc al exploatării acelor resurse, să primească o rentă anuală dintr-un fond de stat creat special din vînzarea acelor zăcăminte. Este normal să fie așa. Totodată, un alt element ce trebuie implementat de către statul român este ca veniturile totale din redevențe, impozite și alte taxe care intră în vistieria țării, ca urmare a exploatării resurselor naturale, să fie direcționate către investiții. Pornind de la ideea că resursele naturale se vor termina într-o zi, iar economia lumii se va concentra pe alte valori, în Arabia Saudită se fac investiții și se caută soluții astfel încît peste 50 - 100 de ani, cînd petrolul nu va mai fi aur negru, economia saudită să nu sufere prea mult. În România este necesar ca resursele naturale să se transforme în altfel de resurse, prin investiții, astfel încît economia să nu fie afectată în timp, iar valoarea adăugată rezultată din vînzarea lor să crească exponențial. Acest lucru este posibil, mai ales că economia noastră nu este nici pe departe una care să suporte șocuri majore.

În aceste zile, resursele naturale ale României nu ne mai aparțin și orice strategie economică trebuie să pornească de la această premiză. Șansele ca acestea să fie recuperate în viitorul apropiat sînt minime, așa că tot ce se mai poate face este să se impună o lege care să aducă profit atît companiei care va exploata zăcămintele, cît și țării și românilor.

Includem aici, pe lîngă hidrocarburi, și apa dulce, și capitalul forestier, dar și resursele feroase și neferoase. Avem în munți aur și cupru încă neexploatate. Din păcate, pădurile sînt măcelărite încă de la începutul anilor ʼ90, iar acest proces este în plină desfășurare chiar și la 30 de ani de atunci. Nu există o lege clară care să oprească această crimă la adresa țării noastre, așa cum nu există nici un fel de politician care să își dorească cu adevărat să oprească măcelul.

În România mea, vînzarea de lemn brut, neprelucrat, trebuie oprită pentru cel puțin încă 30 de ani. Totodată, trebuie demarată o campanie națională de reîmpădurire, pentru că degeaba oprești procesul și condami vinovații, dacă nu pui la loc ce au distrus. Iar pentru acest proces, aș folosi resurse private, nu de stat. Toți cei care au cîștigat bani din tăierea și vînzarea lemului vor fi cei care vor crea un fond național de reîmpădurire, pentru că ei sînt principalii beneficiari ai tăierilor masive. Se pot identifica și, chiar dacă nu mai există companiile lor în acte, justiția se poate îndrepta împotriva lor ca asociați sau administratori, astfel încît să fie trași la răspundere. Totodată, cei care exploatează ar fi obligați să vireze în contul național de colectare pentru reîmpădurire un procent din cifra de afaceri, astfel încît cei responsabili de acest proces să beneficieze de capitalul necesar. Reîmpădurirea este obligatorie, fauna are dreptul să trăiască în propriul habitat, să nu mai ajungem să ne împușcăm urșii prin orașe. Interzicerea vînzării lemnului în stare brută, ci doar în stare procesată – fie că vorbim de crearea de mobilier, hîrtie sau alte produse – ar încuraja dezvoltarea industriei de profil. În prezent, mai mult de trei sferturi din ce se taie se vinde la export în stare neprelucrată, aducînd prejudicii imense economiei, atît prin defrișarea total necontrolată, cît și prin sufocarea industriei de profil autohtone.

Resusele aurifere ale României nu sînt deloc de neglijat. Alături de alte valori, acestea fac ca țara noastră să nu aibă efectiv voie să fie săracă. Din acest motiv, românii trebuie să fie ceva mai conștienți de potențialul țării în care s-au născut și să ceară în mod explicit exploatarea acestor resurse și valorificarea lor în direcția prosperității statului, dar și a românilor. Aceasta este marea greșeală pe care românul de rînd o face, și anume că el crede că nu are putere, că nu are drepturi, cînd, în fapt, este îndreptățit să ceară ceea ce îi aparține. Țara în care ne-am născut este bogată. Faptul că, în acest moment, în România se îmbogățesc peste măsură politicienii, prin vînzarea sau comisionarea a ceea ce nu le aparține lor, ci poporului – și mă refer în mod special la resursele naturale pe care Dumnezeu ni le-a oferit – este cel mai realist mod de a evalua inerția românilor. Ei acceptă tacit această trădare, această vînzare a prezentului și a viitorului lor, fără a reacționa, fapt care îi încurajează pe ,,aleșii neamului” să își mărească averile. Trădarea politicienilor este încă nepenalizată de poporul român, fapt care nu este deloc onorabil pentru noi, ca națiune. Pe lîngă această trădare, care, în viitor, va fi cumva făcută publică oficial, mai există și o altfel de trădare a celor care ne conduc, și anume lipsa totală de interes în ceea ce privește politica externă a României și aducerea țării la nivel de colonie – ceea ce sîntem acum, în anul de grație 2020.

Mergînd în această direcție, România are nevoie și de o mai mare deschidere economică spre jucătorii importanți ai economiei globale, fie că vorbim aici de Rusia, China, India sau de țările africane. În prezent, economia românească este una de consum, și se autolimitează la piețele occidentale, atît cît se poate, și mai puțin spre piața rusă sau chineză, cu toate că, la acest moment, acolo se pot face afaceri benefice pentru economia românească. Din păcate însă, politica economică a Bucureștiului, de exemplu, lasă mult de dorit, fiind practic inexistentă cînd e vorba de interesele României, dar foarte vocală atunci cînd e vorba de interesele altor state, corporații sau organizații străine.

În România mea, aș pune accentul pe dezvoltarea economică iar politica ar fi pusă în totalitate în slujba dezvoltării țării. Cei care urmăresc evoluția președintelui american Donald Trump, nu pot să nu observe că oriunde merge, el semnează contracte de miliarde de dolari, impulsionînd astfel economia americană. Îmi amintesc că în primii ani de după 1990, guvernarea încuraja antreprenoriatul românesc, astfel încît, în toate vizitele oficiale ale premierului sau ale președintelui țării, se lua în considerare și aspectul economic al politicii. Președintele, indiferent care este el, are rolul de a promova economia și produsele autohtone, are rolul de a face țara mai bogată decît era atunci cînd el a fost ales. Asta trebuie să fie paradigma pe care orice politician, fie că este el deputat sau senator, primar sau președinte, trebuie să o aplice în fiecare moment de exercitare a mandatului. Este important, este necesar, este vital. În România mea, acest aspect trebuie ridicat la nivel de lege, fie ea doar morală în cazul în care Parlamentul nu va avea curajul să voteze acest lucru.

O deschidere totală spre orice stat cu care poți face afaceri profitabile – excepție făcînd cele care se află sub sancțiuni internaționale, gen ONU, dacă va mai exista această organizație în viitor – este obligatorie. România trebuie să își maximizeze potențialul de tranzit al resurselor, așa cum Ucraina, Turcia și Bulgaria fac acum, și trebuie să joace un rol important din punct de vedere geopolitic, atît la nivel diplomatic, cît și la nivel militar și economic. Indiferent cît de mult se va bate toba că pacea și dreptul internațional primează, la ce vedem acum că se întîmplă în lume, este clar că dreptul forței, al celui mai puternic, primează în tot și în toate. Forța dreptului nu mai este luată în calcul decît dacă cei puternici cîștigă din asta. În rest, este zero. Nu știm ce va fi în viitor; poate că, printr-o minune, se va institui o pace mondială și lumea va fi zen și bună, armele vor fi aruncate și toți oamenii vor îmbrățișa liniștea și pacea. Dar pînă să ajungem acolo, este de datoria acestei țări nu doar să fie bogată, ci și puternică. Și, pentru a ajunge la acest nivel, este nevoie de dorință în primul rînd, de acei oameni puternici despre care vorbeam la începutul acestui material, și de o politică externă proprie, nu împrumutată. Prin urmare, o relație economică deschisă cu țări precum Rusia și China este obligatorie, mai ales că piețele pe care România le-a dezvoltat acolo se pot recupera dacă oferta este pe măsură. În acest caz, relațiile personale pe care politicienii le pot construi în zonele de interes economic sînt foarte utile, pentru că, se știe, multe evenimente economice și sociale au avut loc ca urmare a relațiilor personale ale unor președinți. A face afaceri corecte cu toate statele este benefic și, pentru asta, statul român trebuie să facă uz de toate instrumentele pe care le are la dispoziție – ambasade, Camera de comerț, servicii de informații etc. Afacerile sînt dure, așa cum și cei care încearcă să le construiască trebuie să fie.

(va urma)

DANTE ALIGHIERI