Infrastructura – autostrăzi, drumuri rapide, șosele județene sau comunale – are un rol vital în conturarea unei economii prospere. Nu degeaba Germania, care este considerată cea mai puternică economie a Europei și printre cele mai importante din lume, are cea mai mare rețea de autostrăzi din Europa. A ajunge rapid și în siguranță din punctul A în punctul B este primul pas spre prosperitate, fie că vorbim de transportul de mărfuri, fie de cel de persoane. Să ai ce produce ca să realizezi acest deziderat este cel ce al doilea pas. Evident că noi aici vorbim simplist, dar, așa cum Imperiul Roman a construit drumuri pentru a cuceri lumea – că doar nu degeaba există vorba ,,toate drumurile duc la Roma” – așa și o economie prosperă se bazează pe infrastructură. La nivel național, există județe care au un mare deficit la acest capitol, și ne referim la zona Moldovei, în special, dar și la cîteva zone din sudul țării, umbrite de sărăcie. Pentru a readuce speranța în aceste zone, este nevoie de încurajări fiscale pentru antreprenorii români sau străini. Și dacă aceste încurajări vin însoțite de o infrastructură pe măsură, nu trebuie să treacă mult timp pentru ca respectivele zone să se ridice din punct de vedere economic. Evident că mulți dintre noi zîmbim cînd ne referim la încurajări fiscale pentru giganții economici, pentru că ne gîndim la așa-zisele încurajări pe care guvernarea Ciorbea le-a aplicat în zona Văii Jiului la finalul anilor ʼ90. Mulți ne amintim cum s-au închis minele și cum s-a decimat o mînă de lucru bine formată, prin acordarea unor salarii compensatorii de sute de milioane de lei, fără nici un fel de program guvernamental viabil care să absoarbă acele mii, zeci de mii de mineri lăsați în voia sorții. După părerea mea, și nu numai, acel program nu doar că a fost cel mai dezastruos plan pe care România l-a avut, dar a dovedit că politicienii români nu se pricep la nimic altceva decît la furat.  Declararea Văii Jiului ca zonă ,,calamitată economic” și acordarea de facilități fiscale a fost o decizie oarecum bună, liberală, dar aplicată de niște neaveniți în ale politicii. Atunci, printre multele bazaconii pe care le stipula acest program, exista un punct care anula tot ce se dorea inițial. În acel proiect de lege se anunța faptul că orice firmă care are sediul social în zona respectivă beneficiază de scutiri de taxe pentru o perioadă de timp. Care a fost rezultatul? Mii de firme își deschideau acolo sediul social, dar punctele de lucru erau în altă parte, inclusiv la București. Prin urmare, existau beneficii pentru companiile respective, dar nu se vedeau deloc în economia locală, acolo unde era mare nevoie. Atunci cînd o lege de acest gen este făcută de proști, să nu te aștepți să iasă ceva bun din asta. Este una dintre regulile de frunte ale legislației economice din România, din păcate.

În România mea, aceste înlesniri economice vor impune ca sediul social al unei firme, dar și punctele de lucru, mijloacele de producție și forța de muncă să fie în același loc. Cu cît o lege de acest gen este mai simplă, mai clară, cu atît antreprenorii știu ce au de făcut. Degeaba oferi bani antreprenorilor pentru a angaja personal din zonă, dacă imediat după, asupra acestora se năpustesc toate instituțiile de control fiscal și nefiscal, inclusiv cei de la Sanepid. Mulți neaveniți cred că toți patronii sînt bandiți, mai ales că ei nu au făcut în viața lor ceva riscant, iar mulți bugetari nu doar că au o latură total insensibilă la zona privată și nu o înțeleg, dar au chiar o poziție de antagonism. Am cunoscut mulți bugetari care fac bani în zona privată, lucrînd chiar sub acoperirea instituțiilor unde lucrează, făcînd doar comisioane, căpușînd practic economia, discreditînd total conceptul de întreprinzător privat, de antreprenor. Pentru a aduce prosperitate oamenilor, statul, prin cei care îl formează, are de ales între două variante: ori duce oamenii în zona dezvoltată economic – așa cum se întîmplă în SUA, de exemplu – ori face în așa fel încît să aducă investiții în zonele defavorizate, prin înlesniri fiscale. În comunism, aceste lucruri se făceau diferit, în sensul că  startul era unul puternic în zona vizată, prin construcția de obiective economice, fie ele producătoare, fie de servicii. Acum, în economia de piață liberală, statul nu își permite acest tip de de investiții, dar poate apela la diverse pîrghii pentru a transfera capital în zona respectivă, pentru o perioadă de timp, astfel încît, în cinci, zece ani, economia să înflorească. După aceea, sub supraveghere, se procedează la continuarea aplicării acelor măsuri sau la modificarea lor, în funcție de cerințele pieței de la acel moment. Dacă acum elimini impozitul pe profit, peste zece ani poate e necesară micșorarea taxării pe forța de muncă sau eliminarea TVA, sau pur și simplu lăsarea economiei liberă. E simplu, este nevoie doar de puțină materie cenușie și de curaj politic.

Dezvoltarea acestor zone în țara noastră trebuie să țină seama și de modul de viață al românilor. Dacă în SUA, de exemplu, este mai simplu ca forța de muncă să migreze între state, între orașe și chiar între est și vest, la noi nu există așa ceva. Românii sînt ceva mai legați de locul lor de naștere, de pămîntul lor, motiv pentru care este mai greu să îi urnești să migreze în interiorul țării, cu toate că mulți au început să o facă. În interiorul granițelor, acest fenomen este practic inexistent. Prin urmare, cum face statul să îi scape de sărăcie? Prin aplicarea de măsuri de natură economică și încurajarea afacerilor în zona respectivă. Din fericire, există mulți primari care s-au prins de acest aspect și, atît cît au putut, au acordat la nivel local facilități unor companii, pentru a le încuraja șă investească în zonele respective. Mă refer la Arad, Cluj Napoca, Oradea și Sibiu. Sigur, mai sînt și alte orașe care au avut la conducere persoane deschise la astfel de provocări, așa că acest lucru poate fi un imbold pentru administrația locală, dar și pentru cea centrală. Nu degeaba orașele din Ardeal sînt mai prospere decît restul. Acolo există infrastructură – să nu uităm că majoritatea autostrăzilor se fac în Ardeal – acolo există o mai mare deschidere către investiții. În Moldova, nu există infrastructură și inițiative de acest gen, iar cele de pînă acum nu au avut mare succes, nici măcar acel prim metru de austroastradă a Moldovei văd că nu se mai continuă. Din acest punct de vedere, există o mare frustrare în România, dar nu așa este și în România mea.

Dezvoltarea economică a țării se poate face pornind de la resursele financiare, naturale și umane de care România dispune în acest moment. În ciuda defrișărilor masive, în ciuda vînzării pămîntului agricol către străini, a distrugerii industriei de pînă în 1989, în ciuda migrației forței de muncă în vest, România încă dispune de resurse care, cu ajutorul unui proiect de țară viabil, o pot ajuta să treacă de la o economie de consum, la una producătoare și a serviciilor. Acest lucru se poate face și cu capital românesc, atîta cît a mai rămas, dar și cu capital străin. Nu văd nici un impediment în acest plan, nu văd nici un motiv care să nu fie viabil din punct de vedere economic, dacă proiectul de țară include profit pentru toți cei care participă, fie că vorbim de omul de rînd, de companiile românești, de multinaționale. Care sînt cele mai profitabile resurse ale României? Să vedem:

1. Inteligența

În România există mulți specialiști în IT, la această oră, industria de gen fiind în frunte cam peste tot în lume și se anunță a rămîne acolo încă mulți ani. Indivizii specializați în IT, prin companiile lor, pot aduce mult profit economiei. Pornind de la o astfel de pepinieră de copii deștepți, printr-o legislație facilă zonei de dezvoltare de software, putem transforma România într-un Silicon Valley al Europei. Avem tot ce ne trebuie ca să facem acest lucru și, în plus, să nu uităm că la nord avem Ucraina, iar la est avem Moldova, două dintre zonele care pot exporta inteligență în România. Printr-o legislație potrivită, companiile de IT se pot dezvolta pe plan local. Facilitățile fiscale vor încuraja puternic producția de software pe piața locală, iar statul român își poate ,,lua partea” prin aplicarea unei taxe fixe pe fiecare brevet de invenție care este generat de această producție, pe fiecare produs realizat și comercializat.

În acest mod, prin încurajarea cercetării, dezvoltării și implementării de produse de software, statul ar cîștiga mult mai mult din vînzări. Este o sursă de venit pe termen lung, pe de o parte, dar care atrage după sine și dezvoltarea puternică a zonei în care acele companii sînt cantonate. Și asta este doar o mică parte a ceea ce se poate realiza printr-o gestionare corectă a facilităților fiscale. Ele se pot aplica în multiple domenii, important este să încurajezi oamenii inteligenți să vină în România, iar companiile să investească în ei. Restul vine de la sine. Fie că ne referim la industria chimică, farmaceutică, militară sau IT.

2. Agricultura

Terenurile României sînt insuficient exploatate și s-a dovedit faptul că acolo unde există dorință, se pot face minuni. Ei bine, eu cred că printr-o legislație adecvată și cu un proiect de țară care să aducă o bună finanțare afacerilor din agricultură, se poate ridica producția la nivel european. Acum, în agricultură, există companii care fac bani buni, dar și potențial insuficient exploatat. Nu înțeleg, de exemplu, de ce în Dobrogea nu există nici o companie de procesare a laptelui și a cărnii de oaie, capră și vacă, mai ales că în acea zonă se află mulți crescători de oi. Nu înțeleg de ce în Voinești, mare producătoare de fructe, nu există o fabrică de procesare care să preia producția. Exemple de acest gen există peste tot, trebuie doar ca acele zone să fie ajutate; știu cazuri de oieri care nu au unde să își vîndă laptele și cunosc cultivatori de mere cărora le lipsesc distribuitorii. La nivel național, nu există nici un fel de strategie care să ajute producătorul și asta nu pentru că astfel de probleme nu sînt cunoscute, ci pentru că acolo, la acel nivel, există o mafie care nu se dorește a fi deranjată. Și dacă eu știu asta, sigur știu și cei din structurile de informare și de decizie din administrația centrală.

3. Turismul

România are un pontențial turistic imens. Și la nivel geografic, dar și la nivel cultural și istoric.  Din păcate însă, nu este pe deplin exploatat. Munții României pot să ne aducă aur din turism, nu este musai să îi golim de păduri sau de aur. Marea ne poate aduce bani buni nu doar din turismul de week-end al bucureștenilor. Delta Dunării și Bucovina ne pot impune pe harta turistică a lumii fără prea mare efort, iar Maramureșul poate fi conservat din punct de vedere cultural și va deveni, astfel, un muzeu în aer liber, un monument național viu, așa cum este Sighișoara acum. Turismul poate aduce României foarte mulți bani, el trebuie doar exploatat echilibrat și ajutat să crească.

În România mea, turismul reprezintă o piesă de rezistență a formării PIB-ului și, prin urmare, facilitățile fiscale, dar și o optimizare a finanțării unor astfel de proiecte, vor aduce multă valoare în timp. Un prim pas în direcția dezvoltării turismului îl reprezintă o legislație clară, predictibilă și imposibil de schimbat timp de minim 10 ani. Pentru a propulsa turismul, este nevoie de cîțiva pași, etapizați pe durata mai multor ani. Dacă în prima etapă – să zicem, 10 ani – se pune accent pe construcția de autostrăzi, acordarea de facilități fiscale, gen scutirea pe impozit, eliminarea TVA-ului și o mai mare ușurință în acordarea de credite de dezvoltare, dar și pe conservarea mediului, în etapa a doua – următorii 10 ani – prioritățile vor fi de altă natură și adaptate la momentul respectiv. Cert este că, pentru a avea un turism de calitate, aducător de venituri la buget, sînt necesare drumuri. Îmi amintesc de comuna Moieciu, din județul Brașov. Cîtă vreme spre Moieciu de Sus nu a existat un drum bun, investițiile nu erau de natură să încurajeze turismul la nivelul de masă la care se află acum. După ce drumurile s-au făcut, prețul terenurilor a crescut, tarifele s-au majorat, iar numărul de turiști a crescut amețitor. Fără un drum bun, care să te ajute să ajungi unde dorești, nu există turism. Pentru a avea turism, primul pas este să existe infrastructură, iar în paralel să acorzi antreprenorilor o lege clară, un cadru bun de lucru, facilități fiscale. Restul este făcut de turiști. În ceea ce privește acordarea de fonduri pentru dezvoltare, eu aș propune o lege care să pună pe același nivel de responsabilitate fondurile locale acordate și cele europene. Aș simplifica la maxim acordarea de fonduri europene, aș încuraja băncile să acorde împrumuturi întreprinzătorilor, dar aș aplica regulile Uniunii Europene în privința întrebuințării acelor fonduri. Este important ca atunci cînd știi că ești ajutat, să nu încerci să furi sau să îți bați joc de un proiect care este menit să aducă bunăstare românilor.

(va urma)

DANTE ALIGHIERI