Astăzi, 28 noiembrie, îmi serbez ziua de naștere prin muncă. În copilărie, visul meu era ca, odată și odată, să-l scot din calendare pe cel sărbătorit cu roșu la fila zilei de 28 noiembrie, Friedrich Engels, și, dacă s-ar putea, să-i iau locul. Care copil nu visează să devină cineva în viață? Pe atunci, nici un calendar din România nu pomenea despre un eveniment cu mult mai important decît nașterea unuia dintre clasicii marxismului: e vorba de revenirea Bucovinei la Patria-Mamă.
Anii au trecut. Încet-încet, destinul istoric al românilor revine pe făgașul său firesc. Orice s-ar întîmpla, oricît de greu ne-ar fi uneori, e bine ce se întîmplă. Aceia care sînt înzestrați cu un pronunțat simț al Istoriei știu că în memoria colectivă și afectivă a marilor mulțimi de oameni nu se mai păstrează nimic din certurile și scandalurile unei epoci – toate se topesc în flăcările albastre ale uitării, ca frunzele veștede în toamna tîrzie, dar rămîne monumentul de bronz al faptelor durabile, singurul care catalizează oamenii și poate declanșa energiile pozitive ale popoarelor. Ca om care a început să albească pe cronici și documente de arhivă, focalizînd, mai cu seamă, perioada făuririi României Mari, pot să depun mărturie la această Sesiune Solemnă a Parlamentului că, dacă, prin absurd, s-ar deștepta la viață luptele acerbe, acuzațiile reciproce, excomunicările și blestemele clasei politice românești și chiar ale căpeteniilor Armatei din acea perioadă de foc, am avea senzația că nici un popor din lume nu depune atîta patimă în chestiunile publice așa cum o fac românii și că inamicii nu erau țările Puterilor Centrale, ci noi înșine. În loc să ne înălțăm prin noi înșine – după o expresie a lui Ioan Slavici, preluată și dusă mai departe de Vintilă Brătianu – ne micșoram și ne prăbușeam prin noi înșine. Dacă ne-am apuca acum să reproducem cuvintele grele pe care Delavrancea i le arunca primului-ministru de atunci, Ionel I.C. Brătianu, sau cele pe care Octavian Goga le prăvălea în capul lui Iuliu Maniu, ori opiniile viitorului Mareșal Averescu despre generalul Eremia Grigorescu, n-am mai scoate-o la capăt și am pierde sensul și drumul drept. Acea perioadă dintre 1914 și 1919 a reprezentat cea mai teribilă piatră de încercare pentru lumea românească, aflată, ca pe un transatlantic în furtună, într-un tangaj permanent.
E greu să-ți păstrezi cumpătul, să ai o reprezentare corectă a lucrurilor, să evaluezi și să judeci fără greșeală. Și, totuși, în Istoria fiecărei țări există cîteva dominante imuabile care, orice s-ar întîmpla, oricît de multe și de diferite ar fi luptele de idei – trebuie să se afirme, să triumfe. Eu cred că Istoria României se remarcă prin trei direcții primordiale, trei idealuri de o mare noblețe: 1) păstrarea, chiar cu prețul vieții, a identității naționale, înnobilată de Creștinism și Latinitate; 2) apărarea statalității, cu atributele sale supreme, de suveranitate și independență; 3) făurirea României Mari, prin revenirea tuturor provinciilor românești între hotarele etnice. Firește că se pot țese multe broderii pe temele respective, dar cele trei piramide mari, cu adevărat mari, cele trei faruri strălucitoare care ne-au călăuzit dinspre trecut către viitor acestea au fost. Imaginați-vă ce s-ar fi ales din noi și cum am fi arătat astăzi, ca țară și ca popor, dacă am fi ratat una, sau două, sau, Doamne ferește, toate cele trei idealuri naționale. Am fi avut o soartă cu mult mai rea decît a fostei Iugoslavii, îmbrăcați într-o simbolică ,,blană de leopard” din punct de vedere etnic, dar și din punct de vedere lingvistic și religios, asta ca să nu mai vorbim de fărîmițarea teritorială.
La astfel de momente evocatoare, rolul politi­cienilor și al cărturarilor înzestrați cu un anumit spirit vizionar este acela de a face o analiză și o sinteză a elementelor esențiale care dau dimensiunea țării lor în timp și spațiu. Și asta nu numai pentru a aduce un omagiu firesc generațiilor de înaintași, ci și pentru folosul noilor generații de români, care de la noi, părinții și frații lor mai mari, și nu de la altcineva, trebuie să afle cine sînt, de unde vin, încotro se îndreaptă și ce-i face să fie atît de diferiți și, totuși, atît de asemenea altora. Avem o mare responsabilitate față de tineri, pe care trebuie să-i ferim de anturaje rele și să-i educăm în spiritul celui mai curat patriotism. La urma urmei, Isus Christos și toți martirii Creștinismului, dintre care românii sînt în număr impresionant, nu ne cer să murim ca ei, ci să trăim ca ei. Este, oare, atît de greu?
În iunie 2001, cînd, prin mila lui Dumnezeu, am izbutit să-l scoatem pe fratele nostru Ilie Ilașcu din ,,casa morților”, cum ar fi spus Dostoievski, iar el a devenit senator și reprezentant al României în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, am dorit să dau viață unui vis mai vechi al meu – și anume un pelerinaj la Cimitirul din Soulzmatt, din Franța, unde sînt înmormîntați peste 12.000 de prizonieri români din lagărele germane ale marelui carnagiu de la începutul Secolului XX. Datoria morală mă obligă să spun că osemintele lor, galbene de sfințenie ca uleiul de candelă, au fost culese și aduse acolo la inițiativa Reginei Maria, care a contribuit enorm la înfăptuirea României Mari. În acel pelerinaj, în care ne-am permis, pe cheltuială proprie, să mergem și cu fetițele noastre, ca la o lecție de religie naturală, am vrut să depunem la monument și pe morminte cîteva buchete de flori. Numai că vacanța de vară era în toi, Occidentul are un program de muncă și de odihnă riguros, pe care va trebui să-l învățăm și noi, așa că toate Florăriile erau închise. Și atunci, am făcut ceea ce făceam în copilărie, cînd ne duceau bunele și neuitatele noastre învățătoare pe cîmp, sau în pădure: am cules flori sălbatice, și eu, și Ilașcu, și copiii noștri, adică ne-am aplecat la pămînt, ne-am îndoit spinarea, am renunțat la orice trufie și ne-am închinat lor, eroilor neștiuți și fără de nume. Își mai aduce astăzi, cineva, aminte de ei, de martirii primului și celui de-al II-lea război mondial, cu cele două fronturi ale acestuia? Foarte puțini oameni și doar la momente festive, sau la praznicele religioase. De ce au murit acei flăcăi, pentru ce s-au jertfit ei oare? Numai de spaima Curții Marțiale, care i-ar fi pîndit dacă nu executau, orbește, o misiune? Numai pentru că li s-a promis pămînt și în speranța că familiile lor, rămase la vatră, vor trăi mai bine? Răspunsul ni-l dă, indirect, Constantin Brâncoveanu, pe care nu l-a silit nimeni să-și apere credința și care n-avea nevoie de nici o bogăție pămîntească, ci și-a luat cei 4 fii și pe ginerele său și s-au culcat, cuminți, la picioarele Crucii. Li s-au stins ochii pe acest pămînt, dar li s-au aprins în ceruri și de-acolo ne luminează, ca niște luceferi. Pentru ceea ce e frumos și nobil, pentru ceea ce le mișcă lor inima, pentru onoarea lor și a familiilor lor, pentru lăsarea în urmă a unui nume bun și nepătat, românii sînt capabili de sacrificiul suprem. Dar, pînă la sacrificiu, ei știu să se lupte mai bine ca oricine pe acest pămînt, așa cum au făcut-o ,,fantomele albe” de la Mărășești!
Am fost invitați să intrăm în NATO pentru poziția geo-strategică a României, dar, așa cum se întîmplă de obicei, comoara e în altă parte: ea este în eroismul fără pereche al soldatului român, în dîrzenia și rezistența lui, în spiritul lui atît de întreprinzător, încît un simplu recrut din Oltenia, din Moldova, din Ardeal, din Banat sau din Dobrogea îi poate aduce lui George W. Bush, dacă e nevoie, cuburi de gheață în Deșertul Sahara! Acesta e românul generic: dacă știi să-l iei cu frumosul, dacă îl tratezi ca pe o făptură a lui Dumnezeu, îți dă și haina de pe el, fiica de soție și jumătate din împărăție. Îmi place să repet, ori de cîte ori am ocazia, o cugetare a învățatului german Albert Wirth, care chiar în toiul primului război mondial, în 1916, spunea: ,,Românii sînt cea mai rezistentă rasă din Europa!”. Îngăduiți-mi să reproduc la această ceremonie de iarnă un fragment din cea mai recentă carte a mea, ,,Aforisme”: ,,Românul e o ființă nobilă, chiar dacă au avut unii grijă să-l abrutizeze și să-l aducă la stadiul unui animal de povară – el tot fiu al Daciei și al Romei va fi, acum îl vezi în zdrențe, flămînd, cu ochii goi, nebărbierit, dar o dată își leapădă veșmintele mizeriei și cununa de urzici, o dată își îndreaptă spinarea și își drege glasul, ridicîndu-se pe boltă ca un zeu strălucitor, năpraznic, apocaliptic, și atunci nici o forță din lume nu-l poate învinge!”.
Doamnelor și domnilor, aducem astăzi omagiul nostru generației de aur care a înfăptuit Unirea cea Mare și Veșnică. Au fost eroi celebri și eroi anonimi. Au fost oameni care au avut noroc și au putut să se bucure de ziua cea mare de la Alba Iulia, cînd Paștele a căzut la 1 Decembrie, fiindcă atunci s-a celebrat Învierea Neamului Românesc – dar au fost și oameni care s-au topit ca lumînările în viscolirea vremii, lăsîndu-și copiii orfani și familiile îndoliate, în case tot mai sărace, în care fumul hornurilor se împletea cu stîlpii funerari de la poartă. Șenila Istoriei nu alege, ea merge înainte fără ocoluri semnificative. Important este ca, în urma ei, cei scăpați cu viață să trăiască mai bine, să fie mai buni, să capete înțelepciunea de a nu repeta asemenea orori. Astăzi, Umanitatea a intrat într-un nou ciclu istoric. Este Mileniul III de la nașterea Domnului nostru Isus Christos. Plăcile tectonice ale geopoliticii se mișcă, se reașează. Este de la sine înțeles că România nu poate și n-are voie să rămînă în afara acestui proces. ,,Lumea se schimbă și noi o dată cu ea” – asta n-a spus-o nici un politician român, nici un analist, din cei care ne tot sufocă pe micile ecrane, cu aerul că ei ar vrea să schimbe chiar Poporul Român – asta a spus-o împăratul german Lothar I, în urmă cu aproape 1.200 de ani. Și aș mai da un citat, extrem de puțin cunoscut, care aparține unui fost colaborator, din tinerețe, al lui Iuliu Maniu, dar care, odată ce a ajuns el prim-ministru comunist, n-a făcut nimic pentru salvarea de la moarte a șefului incontestabil al revoluției unioniste din Ardealul anului 1918 – mă refer la Petru Groza, pe care nu l-aș fi amintit astăzi aici dacă n-ar fi spus ceva interesant: ,,Dvs., americanii, care ați inventat bomba atomică, inventați ceva să mutați România lîngă America și voi face politică americană”. Profeție stranie, pentru că, iată, România nu s-a mutat lîngă America, dar ceva tot s-a întîmplat: America s-a mutat lîngă România! Indiferent ce s-a spus pînă acum, de o parte și de alta, indiferent de aprehensiunile unora și altora, indiferent de imaginea greșită cu care unele oficialități de peste Ocean mai lucrează în ceea ce privește forțele politice din România, dovedind că ,,războiul rece” este un ghețar care încă mai fumegă aidoma unui Vulcan.
Noi credem în America profundă, adevărată, cea a președintelui Woodrow Wilson, care ne-a ajutat la consfințirea unirii cu Patria-Mamă a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. În vremea aceea – cum încep atîtea versete ale Evangheliei – ambasador al Americii în România era Charles Vopicka, omul care într-un Album de epocă, aflat în arhiva mea personală, a scris, la 13 ianuarie 1919, ceva înălțător: ,,Trăiască veșnic prietenia dintre România Mare și iubita mea țară, Statele Unite ale Americii!”. Noi credem în acea Americă demnă, care n-are nevoie de slugi dispuse să o maimuțărească, ci de parteneri loiali și mîndri! Noi nu sîntem împotriva NATO, ci împotriva războiului. Noi nu sîntem contra reformării Armatei, ci invităm la prudență și realism, întrucît costurile sociale și șomajul din industria de apărare sînt realități dureroase. Acelora care încă mai murmură, care vor să mă tragă de mînecă pentru a mă îndrepta acolo unde nici lor nu le este prea clar ce se petrece și ce vom face, le voi spune doar atît: terminați cu prostiile, lăsați-mă să duc corabia partidului meu pe drumul modernizării țării și al valorilor creștine și occidentale, fiindcă m-am săturat de promiscuitatea periferiei balcanice și de rănile pe care ni le-a provocat imperialismul panslavist vreme de sute de ani! Revine generației noastre șansa istorică de a îngropa Yalta și Siberia surghiunului pentru vecie.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR (2001)