ALBA IULIA – MUZEUL NAȚIONAL AL UNIRII –

135 de ani de existență


Motto: „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții” – Nicolae Iorga

Cu cinci ani în urmă, într-un serial jurnalistic întins pe mai multe episoade, dedicat Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, am trecut în revistă punctele cele mai semnificative ale marii epoci de frămîntări sociale și politice, de înfruntări ale unor forțe ostile, care nu doreau emanciparea Poporului Român, cu rezultatul final – încununarea acestor lupte cu mărețul act de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Parcurgînd toate etapele importante în devenirea Statului Român și a cristalizării condițiilor pentru făurirea dezideratului de veacuri al românilor din cele trei Țări Românești: 1848, 1859, 1877, 1912, 1914, 1916-1918 (culminînd cu stelara zi de 1 Decembrie  1918), 1920, 1921, am pus la îndemîna cititorilor noștri un valoros compendiu de istorie contemporană, pentru cunoașterea sau recunoașterea acestor momente de Istorie din Marea Carte de Istorie despre nașterea și formarea Poporului Român.
Și după anul 2018, în preajma zilei de 1 decembrie, revista „România Mare” a găzduit în paginile ei articole pe tema evenimentului național de la 1 Decembrie 1918, precum și versuri închinate Patriei și Marii Uniri, arătînd românilor nu doar evenimentul în sine, ci un fapt revelator, acela lăsat moștenire de  marele istoric Nicolae Iorga, anume că: „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții”.
În virtutea acestei alegații, și anul acesta – la distanța de 105 ani de la 1 Decembrie 1918 – propun cititorilor un material inspirat din acest act istoric astral, numai că, de data aceasta, am ales o temă mai puțin bătătorită (sau aproape deloc): prezentarea MUZEULUI NAȚIONAL AL UNIRII  din Alba Iulia – un obiectiv reprezentativ pentru momentul 1 Decembrie 1918 – un adevărat depozitar al celor mai semnificative imagini și întîmplări care au generat marele arc peste timp – Unirea de la 1 Decembrie 1918. Sper că, pentru cei care au vizitat deja Muzeul, să constituie o reîncărcare a memoriei vizuale și emoționale, iar pentru ceilalți – o sinceră chemare spre a călca, măcar o dată în viață, pe locurile încărcate de Istoria Românilor, unde, alături de spiritul romanilor din Legiunea XIII Gemina, ne învăluie spiritul de luptă al lui Mihai Viteazul – Domnitorul român care, la 1599 - 1600, aici, la Alba Iulia, a realizat prima unire a celor trei Țări Românești.
Începuturile
Cu urme materiale încă din epoca neolitică (începută în anii 10.000, pe teritoriul țării noastre: 5500 – 1800 î.Chr.), puternica cetate dacică Apulon, devenită Apulum în perioada Daciei romane, capitala Principatului Transilvaniei timp de un secol și jumătate (1541-1690), altarul jertfei conducătorilor marii răscoale din 1784, Alba Iulia a rămas în conștiința tuturor ca cetatea istorică a unității noastre naționale: capitală a primei uniri politice a celor trei Țări Românești realizată sub Voievodul Mihai Viteazul (1599-1600) și perimetrul unde a avut loc marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, care, răspunzînd voinței de a alege a întregului neam, a hotărît Unirea pe vecie a Transilvaniei cu România, definitivînd astfel procesul de făurire a Statului Național Unitar Român.
Un nume cu o astfel de rezonanță istorică, Alba Iulia, nu putea rămîne în afara sferei cercetărilor arheologice și a fructificării rezultatelor acestor cercetări făcute de-a lungul anilor. Acest lucru nu se putea realiza decît în mod organizat, prin înființarea de instituții specializate în salvarea și conservarea bogatelor vestigii de la fața locului. Primul pas în acest sens a fost făcut în anul 1887, cînd, din inițiativa profesorului Sigismund Reiner, a luat ființă „Societatea de Istorie, Arheologie și Științe Naturale din județul Alba”, anul următor, 1888, putînd fi considerat anul nașterii a ceea ce vedem, astăzi, la Alba Iulia – ia ființă un modest muzeu în localul cu două încăperi al fostei grădinițe de copii a orașului, la organizarea și conducerea acestuia fiind numit Adalbert Cserni, ceh de origine, profesor de științe naturale la  liceul din localitate.   
Zestrea de patrimoniu cu care a plecat la drum primul său custode și, apoi, director, a fost una modestă: 622 de piese arheologice, circa 1000  de monede și cîteva sute de cărți donate de domnul profesor. Chiar din anul următor, în același timp cu strîngerea de obiecte de la locuitorii orașului și de la cei din județ, au avut loc săpături arheologice în diferite locuri, în special pe locul fostelor terme de la Apulum, apoi în partea de nord, pe Dealul Furcilor. Acest harnic profesor s-a remarcat nu doar prin îmbogățirea muzeului cu multe obiecte de patrimoniu, dar și prin opera sa de valorificare a cercetărilor arheologice, aceasta constînd în publicarea a 18 fascicule de studii muzeale, purtînd corespondențe și generînd colaborări cu marii arheologi ai timpului. La încheierea primei faze de dezvoltare a muzeului, 1916, an în care moare Adalbert Cserni, dar și an în care România intră în focul Primului Război Mondial, tînărul muzeu albiulian avea o colecție compusă din 5.865 de piese preistorice, 6.544 de piese romane, 679 de piese medievale, 3.973 de monede, 7.267 de piese de științe naturale și o bibliotecă cu 4.634 de volume.
Războiul, cu vicisitudinile pe care le-a generat, a adus mari prejudicii muzeului, multe piese fiind înstrăinate, entitatea sub care a luat ființă nemaiputînd asigura funcționarea normală a acestuia. Salvatoare, în acest moment de cotitură, a fost Societatea Culturală „Astra”, cu deosebire despărțămîntul Alba Iulia al acesteia, care a revigorat viața muzeului, completînd exponatele cu mărturii ale luptei românilor pentru unire, finalizate la
1 Decembrie 1918, eveniment care a fost reflectat generos în muzeu.
Modernizarea
În cinstea marilor serbări preconizate pentru 1929 (în 1928 nu s-au putut serba cei 10 ani de la Marea Unire, din cauza schimbării de guvern din noiembrie 1928), „Astra” a fost în prim-plan pentru pregătirea aniversării acestui prim deceniu de la întregirea națională a României. Prin diligențe oficiale s-a obținut din partea Ministerului Cultelor și Artelor  corpul de nord al ansamblului Catedralei Ortodoxe, în noul  local fiind mutate exponatele din micuța clădire de la 1888, acestora alăturîndu-se un număr însemnat de documente și piese de o valoare inestimabilă fiindcă se refereau la pregătirea și realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Pentru că am pomenit de „Astra”, este locul să consemnăm că, în formarea noului Muzeu al Unirii de la Alba Iulia, o seamă de obiecte cu o semnificație istorică excepțională au fost transferate de la această Organizație Culturală Transilvană de la Sibiu, care, împreună cu cele de la Casa Memorială Avram Iancu, la care s-au adăugat documente inedite ale Revoluției de la 1848 - 1849 din Transilvania, cele legate de judecata memorandiștilor din anul 1894, 6 volume legate în piele în culorile roșu-galben-albastru, conținînd Documentele Unirii de la 1 Decembrie 1918, manuscrisul original al cuvîntării ideologului Marii Uniri, deputatul Vasile Goldiș, în cadrul Marii Adunări de la Alba Iulia, steaguri și eșarfe tricolore care au fost purtate de o parte din cei 100.000 de participanți la grandioasa Adunare Națională desfășurată în prezența celor 1.228 de delegați români din Transilvania, aleși prin vot, și a celor 350 de supleanți, care au hotărît în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, au format inestimabilul tezaur de patrimoniu muzeal de astăzi.
Anul 1938 se constituie într-un reper important în evoluția acestui lăcaș de cultură. În acel an marele savant Nicolae Iorga, președintele  Comisiei Monumentelor Istorice din România, îi încredințează conducerea Muzeului viitorului mare om de știință, profesorul Ion Berciu, omul care, cu sprijin local, îi dă o nouă înfățișare (ca organizare și completare cu alte descoperiri arheologice). Sub noua denumire, Muzeul Regional Alba Iulia (pe care o va purta pînă în 1968), instituția albiuliană cunoaște chiar în condițiile celui de-al II-lea Război Mondial, un avînt impresionant, materializat, în primul rînd, prin vaste și îndrăznețe săpături arheologice, cum au fost cele din așezarea neolitică din zona numită „Lumea Nouă” a orașului, cercetarea așezărilor preistorice de la Ighiel, Țelna, Petrești, Cetea,  a vestigiilor daco-romane de la Ighiu, precum și reluarea săpăturilor la vestigiile romane din localitate.
Purtînd amprenta noului director, un veritabil intelectual dăruit muncii muzeale pînă la sacrificiu, în acei ani lumea științifică și muzeală internațională a luat cunoștință despre ce se întîmpla la Alba Iulia, pe plan muzeistic, prin publicația științifică a Muzeului, „A.P.V.L.V.M” (Acta Musei Apulensia), primită cu interes de specialiștii din țară și de peste hotare.
Cu timpul, spațiul Muzeului devenea din ce în ce mai neîncăpător, nemaifăcînd față numărului mare de exponate care se adunau întruna, conducînd la alocarea unei noi clădiri – un edificiu construit în anii 1898-1900, fostul Cazinou militar, cu o semnificație profundă pentru marea zi de 1 Decembrie 1918, dacă ținem cont că în clădirea respectivă se află sala unde s-a votat unirea Transilvaniei cu România, încăpere ce va deveni Sala Unirii (o vom descrie la momentul respectiv). Cu acest prilej bucuria specialiștilor care lucrau în cadrul Muzeului era amplificată și de faptul că noua clădire oferea oportunități complete în ce privește activitatea și viața unei astfel de instituții, cum ar fi: spațiul mai generos pentru îmbunătățirea condițiilor de depozitare a patrimoniului muzeal; spațiul pentru organizarea laboratorului de restaurare, a celui fotografic și a bibliotecii etc.
28 noiembrie 1968
Data de mai sus consemnează intrarea definitivă a acestui lăcaș de cultură românească în panoplia principalelor muzee ale României. Prilejul l-a constituit sărbătorirea semicentenarului Marii Uniri din Decembrie 1918 de la Alba Iulia – moment folosit de conducerea politică de atunci a Țării pentru ilustrarea evenimentului desfășurat cu o jumătate de secol în urmă, printr-un șir de ceremonii cu fast, puse sub semnul reorganizării din temelii a muzeului din Alba Iulia. Încă din 1967, cuprinse de febra pregătirilor în vederea sărbătoririi celor 50 de ani de la Marea Unire, instituțiile și organizațiile abilitate în acest sens – sub controlul (nu se putea altfel!) Partidului – au trecut la realizarea planului, în vederea mărețului eveniment, cu o vădită tentă patriotică. Parte principală a acestui plan a fost alocarea încă unei clădiri pentru extinderea muzeului, cea de lîngă Sala Unirii, cunoscută sub numele de  „Babilon”, palat construit între anii 1851-1853, în stil medieval.
Supuse unor serioase acțiuni de restaurare și modernizare – corespunzătoare destinației de muzeu – în cele două clădiri monumentale a fost realizat un întreg complex expozițional, cu secții orientate după etapele de construire și dezvoltare a Poporului Român, cu punctul său  culminant – 1 Decembrie 1918. În concluzie, în preajma datei de 1 decembrie 1968, edificiul, în noua formulă, era pregătit să fie inaugurat și să primească  cei dintîi oaspeți. Și, cine a avut onoarea să fie primul oaspete? Da, ați intuit...
Reproduc dintr-o publicație a vremii: „La 28 noiembrie 1968, în prezența tovarășului Nicolae Ceaușescu și în cadrul unor festivități de amploare, care au culminat cu marea adunare populară din incinta istorică a cetății, a fost dezvelită statuia voievodului Mihai Viteazul (opera sculptorului Oscar Han) și s-a inaugurat impunătorul complex muzeal”. Desigur, la un eveniment de așa anvergură națională și patriotică, „Cartea de Aur” rămîne mărturie a personalităților care au fost prezente, și care au avut cinstea de a semna în acest catastif de onoare, așa cum a făcut-o secretarul general al PCR, adică Nicolae Ceaușescu: „Această manifestare sărbătorească constituie un prinos de recunoștință și cinstire adus de întregul nostru popor vrednicilor înaintași, luptei de veacuri a maselor populare, ale celor mai înaintate forțe ale societății românești pentru realizarea năzuinței de progres și libertate, pentru făurirea statului român unitar și independent”. Interesantă apreciere – scurtă și la obiect!
Dincolo de festivitățile (normale într-un asemenea moment istoric și într-o societate aflată într-o perpetuă efervescență creatoare), anul 1968, și următorii, au însemnat anii bogați în dezvoltarea și îmbogățirea colecțiilor muzeului, cu mii de documente, baza acestora provenind din zona Transilvaniei, cea care era predominantă în ce privește numărul pieselor arheologice și al documentelor istorice ajunse în patrimoniul Muzeului de Istorie Alba Iulia (astfel s-a numit pînă în 1975). Tot ca o marcă a accederii Muzeului pe o nouă treaptă de dezvoltare este și publicarea unui anuar al Muzeului, ce purta titlul „Apulum”, difuzat în peste 40 de țări.
Anul 1975 a venit cu un nou reviriment pentru Muzeu. După dezvoltarea pe care a cunoscut-o în 1968, cînd a primit și numele de Muzeul de Istorie Alba Iulia, acesta intrînd definitiv în rîndul instituțiilor muzeale de frunte ale României socialiste – perimetrul încărcat de Istoria milenară a încercatului nostru popor – conducerea politică și culturală a României a hotărît organizarea și desfășurarea unui dublu eveniment, în legătură directă cu municipiul Alba Iulia și, bineînțeles, cu Muzeul din  localitate. Cele două repere istorice care au generat o emulație istorică la nivel național au fost: aniversarea a 375 de ani de la prima unire politică a Țărilor Române sub voievodul Mihai Viteazul și a 2000 de ani de existență a Albei Iulii.
Pentru că scopul acestui articol nu este descrierea activităților de mai sus în sine, mă voi mărgini doar la cîștigul pe care l-a avut Muzeul Unirii din Alba Iulia, în contextul acestui dublu eveniment. Din simbioza celor două aniversări cu valoare istorică națională remarcabilă, pentru că sălile Muzeului constituiau locul și modul de exemplificare atît a mărețului act unificator de Țară, al lui Mihai Viteazul, cît și reconstituirea de 2000 de ani a genezei orașului Alba Iulia, în perioada premergătoare zilelor de sărbătoare, Muzeul Unirii a fost în centrul atenției mai multor organe și organizații, centrale și locale, care și-au unit eforturile în vederea realizării unei reprezentări muzeale a celor două momente, la cel mai înalt nivel posibil. Nici nu putea ieși altfel cînd, în scopul amintit, s-au concentrat entități multiple, precum: organe centrale și locale de partid și de stat; Academia de Științe Sociale și Politice a României; Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cu colaborarea unor istorici de frunte și a cîtorva muzee din țară. Pentru autenticitate, iată cum sintetiza literatura de specialitate a vremii acest efort colectiv: „Organizată după o tematică unitară într-un mare spațiu din clădirea principală (palatul Babilon), în 64 de săli, avînd un circuit continuu de vizitare, expoziția Muzeului Unirii din Alba Iulia reprezintă, fără îndoială, un succes de seamă al muzeografiei românești contemporane”.
Poftiți la Muzeu!
Deși descrierea magnificului interior al acestui lăcaș de cultură națională este o operație imposibilă, cu simplificările de rigoare și în rezumate convenționale (fără a pierde din vedere punctele cele mai valoroase ale traseului), voi prezenta, în continuare, oglinda interioară a Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia.
În mare, în cele peste 100 de încăperi amenajate ca spațiu muzeal, se află (ordonate în mod științific), peste 200.000 de obiecte de patrimoniu ce formează o colecție cu valoare inestimabilă, și o bibliotecă cu peste 70.000 de volume. Cum era normal, Expoziția permanentă se deschide cu o secțiune dedicată Preistoriei, cu elemente specifice evoluției civilizațiilor care s-au succedat în spațiul Transilvanie în intervalul mileniul VI și mileniul I î.Chr. Din această perioadă îndepărtată ne stau mărturie în Muzeu unele obiecte de tezaur, precum cele descoperite cu predilecție în perimetrul localităților din Alba: Cugir, Ghirbom, Ighiel, Meteș, Poiana Ampoiului, Tărtăria, Teleac, Vințu de Jos, Zlatna. Aici privirea ne este atrasă de un sceptru zoomorf de piatră (piesă cu valoare de unicat în Transilvaniei), de splendide vase pictate cu motive geometrice aparținînd culturii Petrești, de un pandantiv de bronz sub formă de cal – adevărată operă de artă din Preistorie.
Civilizația geto-dacică este reprezentată de obiecte descoperite cu precădere în așezărle fortificate de la Căpîlna, Cugir, Craiva și cetatea dacică Apoulon. Despre arta meșteșugului la care se ajunsese, Expoziția ne oferă ochilor obiectele scoase la lumină, încîntătoarele situla, provenită din mormîntul princiar de la Cugir, aplica din bronz cu chipul Gorgonei și altele.
Pasul următor ne poartă în perioada stăpînirii romane asupra Daciei – moment semnificativ în formarea Poporului Român – act în sprijinul căruia dovezile arheologice ne sînt de un real folos, acestea ducînd la conturarea unor ipoteze viabile. Concentrate în perimetrul orașului Apulum, după cum se știe, continuator al dacicului Apoulon, care a cunoscut un statut avansat, cel de municipium, apoi de colonia – sediul castrului Legiunii a XIII-a Gemina, descoperirile stau mărturie vie a nivelului artei la care ajunseseră locuitorii de pe aceste meleaguri. Printre o serie de astfel de dovezi, o notă aparte fac basorelieful ce reprezintă lupa capitolină și grațioasa statuetă a Zeului Liber Pater, cu trimitere directă la reprezentantul perioadei de vîrf a Renașterii italiene, Michelangelo Bounarroti.
După epoca migrațiilor – epocă întinsă pe spațiul temporal al unui mileniu, caracterizată prin suprapuneri de popoare și de civilizații, din care reiese specificul civilizației autohtone și păstrarea legăturilor cu lumea romano-byzantină, Evul mediu s-a dezvoltat în jurul a două mari direcții: cea a conviețuirii pașnice a diverselor etnii conlocuitoare și cea a frînării înaintării Imperiului Otoman spre restul Europei. În acest timp s-a dezvoltat sentimentul alianței tot mai strînsă a statelor românești conturate de-o parte și de alta a Carpaților: Muntenia, Moldova, cărora li s-a adăugat, începînd cu jumătatea Secolului al XVI-lea, și Principatul Transilvaniei, avînd capitala la Alba Iulia.
Pentru că am pomenit de procesul de apropiere al celor trei Țări Românești, Muzeul reprezintă la loc de cinste momentul de aur al Istoriei celor trei Principate, exemplificat prin cea dintîi unire a acestora sub sceptrul marelui și neînfricatului voievod Mihai Viteazul (1599-1600), act îndrăzneț, plătit cu viața de fostul ban al Olteniei.
Cum Istoria unui popor nu constă numai din descoperiri arheologice, viața cotidiană, în diferite epoci, îmbrăcînd aspecte multiple, sălile pe care le parcurgem cu multă atenție reflectă și această fațetă a dezvoltării noastre generale. Din acest punct de vedere trebuie remarcat interesul organizatorilor Expoziției permanente din Muzeu prin a îmbrățișa și latura (să spunem) culturală a dezvoltării societății românești. Astfel ni se relevă, într-o suită de exponate unice, rezultatele centrului tipografic din Alba Iulia, tipărituri ce pun în valoare știința și priceperea unor vechi cărturari transilvăneni. În acest program de tipărituri rare, privim, cu evlavie și mirare, produsele realizate sub patronajul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei unde, la 1648, a fost tipărită una din capodoperele literaturii românești vechi – prima versiune integrală în limba română a Noului Testament. Desigur, fiind un muzeu reprezentativ, cu deschidere națională, în vitrinele-i luminoase descoperim și tipărituri executate în  alte zone din țară, așa cum este cazul unui exemplar din Evanghelia greco-romană, tipărit la București, în anul  1883.
Pășind prin acest veritabil sanctuar al devenirii noastre a ceea ce sîntem astăzi, urmînd cronologia acestei deveniri, intrăm într-o etapă de o efervescență politică și socială aparte, a cărei amprentă s-a cristalizat, practic, pînă în zilele noastre în efigia României contemporane. Deci, este vorba de Epoca modernă. În Transilvania aceasta debutează cu instalarea dominației habsburgice cînd, la 4 decembrie 1691, a fost emisă Diploma Leopoldină – act cu rol de constituție – prin care s-a stabilit organizarea Transilvaniei și statutul său în cadrul Imperiului Habsburgic, prilej cu care această provincie, cu o populație covîrșitoare de naționalitate română, devenea provincie a acestui Imperiu, guvernată în numele Împăratului de un guvernator, menținîndu-se sistemul „celor trei națiuni privilegiate” (ungurii, sașii, secuii) românii fiind considerați tolerați, neavînd voie să participe la viața politică a țării.
În acest context, cînd Alba Iulia nu mai este capitală a Transilvaniei, orașul devine principalul centru militar al Transilvaniei, vestigiile locului dînd la iveală o cetate de mari dimensiuni, ridicată la inițiativa noii stăpîniri, între anii 1714-1738. Sfîrșitul Secolului al XVIII-lea aduce un nou val de nemulțumiri din partea populației românești din Transilvania, moment de răscruce fiind răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, din 1784, cu tragicul sfîrșit al acestor neînfricați eroi  pentru libertate. Desigur, prin reprezentări iconografice este reflectată drama celor trei moți, culminînd cu supliciul la care au  fost supuși Horea și Cloșca pe Dealul Furcilor, nu departe de cetatea Alba Iulia.
Din panoplia virtuților naționale, cele perene și mobilizatoare, nu putea lipsi „Crăișorul munților”, revoluționarul și justițiarul Avram Iancu, cel care, în fiecare toamnă, adună la Țebea mii de români de dincolo și de dincoace de Carpați spre a-i pomeni și cinsti numele și amintirea. Multe portrete, obiecte cu caracter personal, printre care chimirul și fluierul acestuia, ilustrează prezența spiritului Crăișorului în incinta Muzeului. Privindu-i portretul, poate, în coordonatele lumii actuale, și în confortul nostru familial și social, ne este cumva greu să-i pătrundem acest spirit și să-l înțelegem pe deplin. Trebuie să recunoaștem că lupta lui, cauza pentru care s-a ridicat și a chemat la luptă (deși, cu forțe minime împotriva unei armate regulate), deziluzia și suferința îndurate, precum și moartea prematură, sînt trăsături rare – rare, dar nobile – pe care, astăzi, este aproape imposibil să le întîlnim la conaționalii noștri. Dacă nu putem să trăim în spiritul lui Avram Iancu, măcar să-i cinstim așa cum se cuvine memoria și sacrificiul și, mai ales, să nu-l scoatem din Cartea de Istorie a României, înlocuindu-l cu cine știe ce vedetă din showbiz!
1859-1877: Unirea Moldovei cu Țara Românească și formarea Statului Național Român modern, aureolat de cucerirea Independenței – constituie o piatră de hotar definitorie pentru viitorul unei Românii întregite. Pentru a sugera reflectarea acestor două momente hotărîteare în crearea României de azi, exponatele din sala respectivă relevă rolul crescînd al Micii Românii în viața politică europeană, cu permanenta credință că, în curînd, românii cuprinși în alte hotare decît cele românești vor fi cu toți uniți sub aripa ocrotitoare a României Mari. Participarea României la războiul ruso-turc și cucerirea Independenței (cu arma în mînă, pe cîmpul de luptă, și cu numeroase jertfe) creează un cadru larg, cu imagini atît de pe front, cît și din Parlament (Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe: „Sîntem independenți, sîntem o națiune de sine stătătoare!”).
O secvență memorabilă este reînvierea unui moment de glorie al reprezentanților tuturor ardelenilor, adică românii care au prezentat Împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef, Memorandumul (28 mai 1892), prin care se cereau drepturi egale pentru locuitorii de etnie română, la fel ca populația maghiară, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Judecarea pe nedrept a delegației române, în așa-zisul proces de la Cluj (7-25 mai 1894), în cursul căruia președintele Partidului Național Român, Ion Rațiu rostea celebrele cuvinte: „Existența unui popor nu se discută, se afirmă!”, a scos în evidență faptul că doar în unitate stă puterea și că dubla asuprire austro-ungară nu putea fi abolită decît prin forța maselor...
... Ceea ce s-a și întîmplat peste mai puțin de un sfert de veac – la 1 Decembrie 1918. În directă corelație cu acest magnific eveniment este reflectat și Primul Război Mondial unde numele de Mărăști, Mărășești, Oituz, precum și trupele Armatei Române din rîndul căreia mulți ostași au înroșit cu propriul sînge brazda acestor trei nume de legendă, au pregătit momentul 1 Decembrie 1918.
Mărețul act al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 este redat printr-o multitudine de metode muzeografice, în mod principal folosindu-se o bogată colecție de obiecte legate direct de acest unic eveniment. Atrag atenția, în mod special, voluminoasele tomuri ale căror coperți sînt îmbrăcare în culorile tricolorului noastru și care cuprind cea mai fidelă mărturie despre puterea actului Unirii – „credinționalele” (mandatele de deputat) ale celor 1228 de delegați români din Transilvania, aleși prin vot și ale celor 350 de supleanți; originalul manuscrisului cuvîntării principalului raportor al adunării, deputatul Vasile Goldiș recreează atmosfera fierbinte a acelei zile, iată un fragment: „După drept și dreptate Românii din Ungaria și Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dînșii trebuie să fie unite cu Regatul Român”.
Pentru că ne-ar ocupa prea mult spațiu tipografic descriera exhaustivă a spațiului din Muzeu dedicat ilustrării actului istoric de la 1 Decembrie 1928, mai amintesc doar cîteva elemente cu semnificații speciale: aparatul de fotografiat (cu burduf) folosit de Samoilă Mîrza în a imortaliza aspecte de la acest eveniment; fotografiile cu imagini grăitoare, care ne fac să trăim și noi acel eveniment; steagurile delegațiilor din diferite localități din Transilvania, martore și ele la freamătul mulțimilor formate din cei 100.000  de participanți la Marea Adunare de la Alba Iulia...
Sala Unirii – bijuteria Muzeului
Dintre toate încăperile Muzeului Național al Unirii de la Alba Iulia SALA UNIRII poate fi numită „Regina Muzeului”, atît prin organizare și expunere, cît și prin importanța ei istorică – aici a avut loc, la 15 octombrie 1922, încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, într-o ceremonie grandioasă, ca suverani ai României Mari. Pentru că nu mai trebuie demonstrată alegerea Albei Iulii pentru desfășurarea acestui unic eveniment în viața politică a României, pentru un pic de divertisment redau cuvintele marelui politician Nicolae Filipescu (cel care a militat acerb pentru Unire), adresate Regelui, încă din 1915: „Sire, să te încoronezi la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor sau să mori pe cîmpia de la Turda ca Mihai Viteazul”.
Revenind la Sala Unirii, acesta este „locul sfînt”, unde, la 1 Decembrie 1918, s-au întrunit cei 1228 de mandatari ai voinței legitime ai românilor transilvăneni care au adoptat Rezoluția de la Unire. Din această sală – numită de atunci Sala Unirii – fruntașii națiunii române s-au deplasat în mijlocul celor peste 100.000 de oameni, de pe platoul din spatele Cetății, spre a le aduce așteptata veste: Unirea Transilvaniei cu România!
De-a lungul timpului, în special cu prilejul unor evenimente mai deosebite, Sala Unirii a cunoscut ample lucrări de renovare și de înfrumusețare (1921-1922), spațiul interior a fost mărit prin construirea unui vestibul și a unor nișe la extremitățile de sud și de nord. Sala a fost îmbogățită cu o frumoasă boltă semicirculară cu arcuri-dublouri, susținută de pilaștri și ornată cu coloane, console și benzi decorative cu motive florale, de o concludentă autenticitate. O imagine impresionantă prezintă vizitatorului cele două arcade de pe fundal, înnobilate, fiecare în parte, cu cîte 14 picturi reprezentînd, partea din stînga tot atîtea personalități care au stat în fruntea Țărilor Române, ulterior a României, dintre care nu lipsesc Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, A,I,Cuza, regii Carol I și Ferdinand – această arcadă purtînd numele de „Galeria Voievozilor; în partea dreaptă, alte 14 portrete de personalități românești, de data aceasta sînt oameni de frunte al istoriei și culturii noastre, dintre care îi descoperim pe Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga...
Rămînînd în aceeași captivantă sală de muzeu, aflăm de la ghidul nostru alte și alte dovezi care dau și o mai mare strălucire Sălii Unirii. Marmura albă de Alun pe care călcăm și marmura roșie de Moneasa cu care sînt îmbrăcați pereții există de la restaurarea din anii 1967-1968. Basoreliefuri din marmură redau aspecte de la Adunarea Națională de pe Cîmpia Libertății din Blaj (3-5 mai 1848) și de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Din încăperile adiacente ne privesc chipurile marilor români luptători pentru libertatea și propășirea Poporului Român: Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Avram Iancu. Din anii 1993-1994 avem în sală busturile Regelui Ferdinand și Reginei Maria, iar deasupra șemineelor s-a așezat stema actuală a României. Pe peretele vestic al sălii, de pe plăci de marmură facem cunoștință cu textele Rezoluției de Unire și Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România votată de Parlamentul Țării la 29 decembrie 1919.
Cum pe 9 noiembrie s-au împlinit 135 de ani de la deschiderea Muzeului de Istorie, Arheologie și Științele Naturii, cum se numea la vremea  aceea, la Muzeul Național al Unirii a putut fi văzută prima condică (un fel de Carte de Aur), datată 9 noiembrie 1888, în care se află notate numele primilor vizitatori, de fapt notabilitățile și personalitățile din acea vreme ale orașului Alba Iulia. După această întîlnitre cu trecutul, reflectat prin niște semnături devenite istorice, a avut loc lansarea cărții „Apulum. În universul unei reviste”, semnată de Tudor Roșu și Florin Bogdan, lucrare dedicată tradiției megazinului științific al Muzeului „Apvlvm. Acta  Mvsei Apvlensis”, cu prilejul împlinirii celor opt decenii de la apariție.
Pentru că, oricît de frumos ar fi un lucru, tot are un sfîrșit, astfel am ajuns și noi la finalul unei zile petrecute la braț și în inimă cu Istoria, vizitînd Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, deși erau multe de văzut și de simțit. Rămîne ca fiecare dintre noi, românii, știind că avem și noi „Mecca” noastră, să ne facem timp și să simțim Istoria sub tălpi, în Cetatea milenară Alba Carolina și, bineînțeles, în fascinantul loc de naștere al României Mari – Muzeul Național al Unirii  din Alba Iulia.
La plecare, mai citesc odată inscripția de sub arcada arcului de triumf de la intrare în memorabila Sală a Unirii, pe care o transcriu, atît pentru dulceața limbii în care este scrisă, dar, mai ales, pentru a risipi încă o dată ideea falsă că limba română nu își are izvorul în limba latină.
„ANNO DOMINI MDCCCCXVIII KALENDIS DECEMBRIIS, HOC LOCO UNIO TRANSILVANIAE UNIVERSA CUM DACO ROMANIA SOLLENNI ET UNANIMO POPULII VOTO IN PERPETUUM ATQUE IREVOCABILITER PROCLAMAATA ES CUIUS REI MEMORIA SEMPITERNA SIT“.