,,România este o lumînare aprinsă care străluceşte desupra lumii“ (2)
  • 09-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 519
  • 1

Interviu cu Părintele EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, București

În continuarea dialogului întrerupt în numărul trecut al publicației noastre, urmat la două săptămîni, datorită sărbătorilor Crăciunuluiși Anului Nou, cînd revista nu a apărut pe piață, vă invităm să citiți alte răspunsuri și considerații emise de părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru, în con­textul problematicii și evenimentelor care se proiectau în viața socială a României, la data realizării acestui interviu.

 

G.C.: Referindu-ne la semnificația unei astfel de sărbători în viața religioasă a poporului român acum, în Mileniul trei, aș vrea  să vă provoc la un fel de analogie între cele două lumi separate de 31 de ani care s-au scurs de la 1989. Știm cu toții – cei care am prins ambele epoci – că există o linie de demarcație (chiar și imaginară) între cele două lumi. Dumneavoastră, ca duhovnic, cum interpretați acest fenomen?

Pr. E.N.C.: Într-o lume restrictivă cum era perioada dinainte de 1989, românii nu dezarmau, ci țineau și atunci sărbătorile religioase, atît Crăciunul și Paștele, cît și alte sărbători creștine. Sentimentul credinței creștine a fost mereu prezent în conștiința poporului român, indiferent de vremurile care au pus amprenta pe filonul credinței noastre.

G.C.: Vă referiți și la perioada comunistă?

Pr. E.N.C.: Și comuniștii, așa cum erau ei – atei, înțelegeau pînă la urmă că Biserica era o componentă esențială a neamului românesc, așa cum spunea Eminescu: ,,Dacă românul crede în mamă, aceasta este Biserica Ortodoxă”. Atunci înțelegeau și ei acest lucru și chiar dacă luptau doctrinar împotriva credinței, totuși, slujbele aveau loc la biserică, copiii se botezau (unii pe față, alții mai pe ascuns), tinerii se cununau, familiile erau binecuvîntate.

G.C.: Deci, cu un pic de orientare și cu credința în Dumnezeu, și pe vremea aceea Biserica te primea cu brațele deschise, religia nu mai era percepută ca pe vremea lui Marx, ca ,,opiul popoarelor”. Dar, după 1989 cum stau lucrurile? Avem libertate, s-au ridicat noi lăcașe de cult...

Pr. E.N.C.: Cînd s-a putut, Biserica a ieșit din catacombe, adică din catacomba aceasta numită comunism. Libertatea, uneori prost înțeleasă, pe care am primit-o după anul izbăvitor 1989 a dat posibilitatea oamenilor să-și exprime liberi credința în Dumnezeu, numai că au apărut și nuanțele acestei libertăți. Spune Sfîntul Apostol Pavel: ,,Doamne, cîte sînt îngăduite, dar nu toate sînt de folos”.

În virtutea libertății putem face orice, cum se întîmplă acum, și nu toate lucrurile sînt plăcute lui Dumnezeu. Nu se respectă principiile binelui – chiar dacă la fațadă arătăm palate poleite, în interior acestea sînt mîncate de carii.

G.C.: În această conjunctură nu prea favorabilă, cînd omul este biciuit de politici și doctrine contrare voinței lui, ce ar trebui să facem pentru a nu abandona calea credinței noastre strămoșești?

Pr. E.N.C.: În această negură de credințe noi trebuie să avem discernămînt dublat de înțelepciune, pentru că lumea de astăzi, în speță lumea occidentală, este pustiită de duhuri ale necredinței și ale descreștinării care bîntuie îndepărtîndu-l pe om de Dumnezeu. Trăim o dramă: elementul constitutiv care a civilizat Europa a fost Creștinismul. Acum, europenii, din păcate, neînțelegînd încotro merg, luptă pentru descreștinarea Europei. Unde vom ajunge?

G.C.: Aceasta este o constatare sinistră și greu de înțeles de un creștin ortodox din România. Să fie dezvoltarea economică superioară, la care s-a ajuns în aceste state din Occident, la baza pierderii busolei lor de credință?

Pr. E.N.C.: Poți ajunge la un apogeu economic, dar dacă această dezvoltare nu e sprijinită și de elementele culturale constitutive ale unuia sau a mai multor popoare, lumea se pierde, își pierde identitatea.

G.C.: Cine poate specula acest gol de credință și de identitate din lumea de azi a unor popoare și națiuni?

Pr. E.N.C.: Desigur, în acest caz de debusolare națională vin alte popoare din alte zone ale Globului, care-și afirmă propria activitate culturală. Nu e vina lor. Ei doar își păstrează filonul lor de cultură și spiritul colectiv. Noi, ca europeni, trebuie să ne păstrăm cu orice preț credința.

G.C.: România suferă și ea de această trans­figurare socială?

Pr. E.N.C.: Slavă Domnului, cred că România este una dintre țările lumii pe care Dumnezeu a ales-o pentru a păstra credința. România este o lumînare aprinsă care strălucește deasupra lumii.

G.C.: Ce excepțională figură de stil ați  construit prin formularea acestei sintagme de valoarea unui simbol! Cum explicați acest miracol?

Pr. E.N.C.: Prin ce strălucim noi? Prin credință. Credința este cea care ne înfățișează în fața lumii ca pe o țară adevărat iubitoare de tradiții. Această axiomă este valabilă și pentru alte țări, toate țările și popoarele lumii – aceasta este frumusețea – să-și păstreze identitatea fiecare și să vină cu zestrea spirituală, tradițională, pe care o au. Noi trebuie să fim într-o uniune, pentru că nu putem trăi unii fără alții. Nu se poate, așa ne-a creat Dumnezeu.

G.C.: Ușor de formulat, greu de realizat! Nu vedeți ce fierbere e în toată lumea, de parcă nimeni nu se mai înțelege cu nimeni? Ce facem?

Pr. E.N.C.: Nu trebuie să uităm că toate popoarele lumii au aceeași rădăcină – adică protopărinții Adam și Eva. Să privim cu ochii Lui Christos iubirea și lumea de astăzi, și, înțelegînd-o, să o corectăm acolo unde trebuie corectat și să ne ducem spre rădăcini, căci dacă nu mai avem rădăcini copacul se usucă!

G.C.: (adnotare): Nu i-am dat replica la această disertație optimistă, însă, socotind real pînă la ce nivel s-a escaladat treapta spre conflicte armate și pînă la ce nivel a scăzut credința pură în Dumnezeu, cred că deja rădăcinile pomului omenirii sînt aproape uscate.

G.C.: Părinte Cărămizaru, sînteți preot și paroh, conduceți o parohie, aveți experiență în cunoașterea oamenilor. Așa cum se spune, omul – credincios sau nu – atunci cînd este la ananghie apelează la ajutor divin. În această perioadă de pandemie, cînd atîția semeni de-ai noștri sînt greu încercați, ați constatat acest refelex de a implora ajutor?

Pr. E.N.C.: Desigur, fiecare om se manifestă după puterea credinței pe care o are sau nu o are. Nu putem cuantifica noi cît crede un individ, numai Dumnezeu îi poate vedea inima și sufletul. În general vorbind, oamenii, atunci cînd dau de necaz, se uită către Cer și imploră ajutor. Să știți că Dumnezeu nu se supără pe ei că nu au venit pînă atunci. Dumnezeu așteaptă, bate la ușa inimilor tot timpul și-i așteaptă să vină tot așa cum părintele își așteaptă copilul. Dumnezeu așteaptă orice prilej, dacă omul greșește pe undeva, pentru a-l aduce pe drumul cel bun, pentru că Domnul ne iubește. Dumnezeu este Tatăl nostru cel preaiubitor și ne vrea binele, El, care este iubirea absolută, ne caută întotdeauna ca să ne dăruiască binele, și binele este chiar întotdeauna cu El.

G.C.: Cum putem traversa acest climat care apasă asupra oamenilor speriindu-i sau diminuîndu-le speranțele de vindecare și, pe undeva, poate, și credința în Dumnezeu? Sîntem și noi vinovați de această nenorocire care s-a abătut asupra omenirii?

Pr. E.N.C.: Deși unora poate nu le convine, răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră trebuie să-l trec prin filtrul credinței în Dumnezeu. Boala, orice boală, în timp ce este îngăduită de Dumnezeu înseamnă că ne este dată ca o lecție spre îndreptare. Acum, că sînt multe teorii și conspirații pe care le vedem în spațiul public – ba e, ba nu e – trebuie să constatăm că frați de-ai noștri au murit, deci virusul există. Important este că noi trebuie să fim precauți și înțelegători, să fim responsabili și să fim rugători. Dacă Dumnezeu a îngăduit lucrul acesta înseamnă că oamenii primesc roadele pe care le merită, întrucît omenirea s-a îndepărtat de sursa adevărului, de sursa vieții, și cînd te îndepărtezi de sursa vieții atunci te întîlnești cu altceva: cu moartea, cu înfățișarea ei, cu înfățișarea răului.

Vedem că și această distanțare fizică, socială, cum i se mai spune, este tot o lucrare demonică, pentru că diavolul ne-a îndepărtat, dar, în același timp, ea este necesară în contextul actual. Boala a adus cu ea, ca urmare a păcatului, și aceste restricții care ne țin departe unii de alții, de părinții noștri, de bunicii noștri. Acesta este un rod al răului din oameni.

G.C.: Din punctul de vedere al Bisericii, ce antidot putem folosi împotriva acestei boli, și pentru a alunga răul din noi, despre care vorbeați dumneavoastră?

Pr. E.N.C.: Antidotul este 
rugăciunea. Antidotul este înțelepciunea oamenilor, pen­tru că Dumnezeu va lumina mintea celor trimiși de El pe pămînt cu un anumit scop, adică să găsească pînă la urmă și rezolvarea acestei boli și să ne apropie mai mult de Domnul, Părintele nostru ceresc, astfel ne îndepărtăm de rău.

G.C.: Aici, în biserică, purtăm acest dialog pe fundalul unor colinde vechi ce curg lin din difuzoare, creînd o atmosferă de sărbătoare și amintind de fascinația zilelor cînd, copii fiind, colindam pe la casele oamenilor cu Plugușorul, cu Steaua, cu Sorcova și cu alte colinde specifice zonei geografice în care ne aflam. Cum ne mai raportăm astăzi la tradiția colindelor, într-un timp al îndepărtării de folclor și al modificării vieții și preocupării copiilor?

Pr. E.N.C.: Aceste colinde fac parte din filonul nostru cultural și spiritual. Vedeți dumneavoastră, dulceața acestora, care ține de sărbătoarea Crăciunului, avea o durată mai mare ca timp: după tradiția veche colindele încep de pe la Sfîntul Andrei și se duc pînă după sărbători. În toată această perioadă ne încîntau glasurile colindătorilor. Sigur că acum, datorită restricțiilor de care am vorbit, este ceva atipic din punctul de vedere al colindatului tradițional.

Biserica noastră are corul ,,Divina Armonie”, condus de doamna Paula Ciuclea și de fa­milia Ciuclea – ei sînt cei care întrețin acest cor de la biserica noastră voievodală de 23 de ani. Pe această cale le mulțumim încă odată! Pe 20 decembrie are loc concertul de colinde, păstrînd distanțarea de care vorbeam, cu jumătate din membrii corului, dar, important este că îi vom colinda pe credincioși și anul acesta, fapt pentru care sîntem recunoscători bunului Dumnezeu, pentru că aceste colinde sînt un mesaj al iubirii, sînt un mesaj al credinței, un mesaj care ni-i înfățișează pe părinții și protopărinții noștri, pentru că acest tezaur de la ei îl avem, păstrat ca o comoară din generație în generație.

De la Sfîntul Andrei, cel care a creștinat poporul român în Dobrogea, și pînă azi, s-au perpetuat, de aceea colindele țin de era creștină, acestea exprimînd legătura profundă cu credința, vestind Nașterea Fiului lui Dumnezeu, Isus Christos.

G.C.: Părinte paroh, apropiindu-ne de finalul acestui interviu care s-a dovedit a fi foarte incitant, ceea ce va fi pe placul cititorilor, aș vrea să abordăm un subiect care știu că vă este drag sufletului dumneavoastră de duhovnic, pentru că l-ați cunoscut și i-ați fost în preajmă în cele mai importante momente ale vieții lui. Cred că ați bănuit că mă refer la regretatul Corneliu Vadim Tudor – poetul, jurnalistul, politicianul – dar, în primul rînd, patriotul Corneliu Vadim Tudor, care, în condiții vitrege, a militat pentru apărarea Bisericii de la demolare, așa cum s-a întîmplat cu Văcăreștii.

Pr. E.N.C.: Nu numai a Mînăstirii Văcărești, ci și a acestei biserici. Îmi povestea despre demersurile pe care le-a făcut atît pentru Biserica Sfînta Vineri, cît și pentru Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, pentru că și aceasta a fost în pericol să fie demolată. Mai mulți oameni cu suflet românesc au ridicat atunci glasul în apărarea acestei biserici – biserica unde a primit slujba de înmormîntare voievodul poeziei românești, Mihai Eminescu.

Îmi amintesc cum, de multe ori ne întîlneam aici, în timp de rugăciune. Aici, în biserică, nu mai era Vadim vulcanicul, pe care-l știam noi din jungla politică. Cînd venea aici se despovăra, nu-l mai recunoșteai. Era întîlnirea lui cu Dumnezeu în biserică. Mergeam apoi în cancelaria parohială și stăteam și povesteam. Vorbeam despre Sfînta Scriptură, ascultam o muzică bună – un Vivaldi, un Beethoven. Așa se liniștea. Și, la un pahar de vin bun, vorbeam de lucruri care țineau de ceea ce credeam noi – creștini iubitori și purtători de Dumnezeu, și vă mărturisesc sincer că rar am întîlnit un om care să aibă o erudiție teologică așa cum avea el, și o credință vie și nezdruncinată.

G.C.: Corneliu Vadim Tudor a iubit și a venerat Biserica și credința în Dumnezeu, dar a și scris versuri pe aceste subiecte – poezii cu o imensă încărcătură de evlavie și de lumină Christică. Numai citind această parte a operei lui și-ți dai seama cît de profund iubea Corneliu Vadim Tudor Divinitatea și credința.

Pr. E.N.C.: Avea poezii superbe și în plan duhovnicesc, păcat că astăzi sînt prea puțin citite. Poeziile creștine și colindele pe care le-a scris au un profund mesaj uman și înălțător. Corneliu Vadim Tudor iubea animalele, dar, înainte de toate, iubea oamenii. Și mai avea un lucru extraordinar pe care îl mărturisesc cu plăcere: își ținea cuvîntul, ceea ce spunea și făcea.

G.C.: Eu îi mai cunosc o calitate – aceea că, oricît s-ar fi supărat pe cineva, după un timp se împăca, nepăstrînd ranchiuna.

Pr. E.N.C.: Avea un suflet de aur.

G.C.: În încheierea conversației noastre, vă rog să adresați un mesaj cititorilor revistei ,,România Mare”.

E.N.C.: Îi binecuvîntez pe toți, de aici de la Kilometrul Zero al României, din această sfîntă biserică, și Îl rog pe bunul Dumnezeu să le aducă sănătate sufletească și trupească, să le-aducă pace, bucurie, să putem trece împreună mai ușor prin aceste vremuri tulburi, și dacă vom avea credință, ea ne va purta asemenea unei corăbii salvatoare pe valurile înspumate ale mării.

G.C.: Vă mulțumesc! A fost un interviu ca o lecție de Istorie și ca o lecție de Religie, cu un profesor de nota 10 la catedră – om cu suflet mare și cu credință puternică în cuvintele Scripturii și în Dumnezeu. Mulțumesc, părinte Cărămizaru, în numele celor care vor citi răspunsurile dumneavoastră pline de har și de sfîntă duhovnicie! Să ne revedem sănătoși!

Sfîrșit

Interviu realizat de GEO CIOLCAN,

13 decembrie 2020

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite