,,România este o lumînare aprinsă care străluceşte desupra lumii“ (1)
  • 25-12-2020
  • 0 Comentarii
  • 1222
  • 5

– Interviu cu Părintele EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, București –


Pentru numărul special de Crăciun și Anul Nou, am convenit cu redactorul-șef al revistei să facem un interviu cu un om al bisericii pentru a ne releva însemnătatea Sărbătorii Creștine a Nașterii Mîntuitorului, cu tot evantaiul de manifestări și datini creștine care au loc în această lună. Și unde am fi găsit un interlocutor mai calificat pentru un dialog pe această temă, în contextul destul de complicat al vieții noastre laice, decît la Biserica Sf. Gheorghe Nou – ctitorie a martirului Neamului Românesc, Constantin Brâncoveanu – în persoana părintelui paroh Emil Nedelea Cărămizaru.

În dialogul ce urmează veți descoperi nu numai un vrednic slujitor al Domnului, care aduce lumină în sufletele enoriașilor, ci și un excelent cunoscător al Istoriei acestui Neam, un patriot autentic și un om ancorat în realitatea cotidiană, suferind ca și noi, ceilalți, dar trecînd această suferință, ca pe o încercare, prin filtrul credinței în Cuvîntul biruitor al Domnului.

Lecția de Istorie

Geo Ciolcan: Părinte Cărămizaru, mulțumindu-vă din start  pentru amabilitatea și disponibilitatea de a purta acest dialog pentru cititorii revistei ,,România Mare”, într-o perioadă în care timpul vă este drămuit, vă propun să începem convorbirea noastră cu o temă de istorie. Eu cred că dumneavoastră sînteți un privilegiat pentru faptul că slujiți într-o biserică moștenitoare a unui trecut istoric unic în România – biserica aceasta fiind ctitorită de marele și vrednicul întru Domnul, Voievodul Constantin Brâncoveanu. Pentru că nu toată lumea cunoaște viața acestui martir al credinței creștine și nici miracolul prin care osemintele lui Constantin Brâncoveanu au ajuns să se odihnească în acest lăcaș sfînt, vă rog să ne dezvăluiți fantastica minune a lucrării Domnului privind biruința după moarte a acestui domnitor al Țării Românești.

Pr. Emil Nedelea Cărămizaru: În mare, istoria acestui sfînt lăcaș reprezintă, așa cum ați spus și dumneavoastră, o pagină importantă pentru spiritualitatea și cultura românească și pentru istoria noastră națională și are o semnificație aparte, care merită cunoscută. Ctitorie a Sfîntului martir Constantin Brâncoveanu, tîrnosită la anul 1707, a fost sfințită în ziua de 19 iunie, cu mare alai. Familia domnească a invitat la slujba de sfințire pe marii ierarhi ai lumii ortodoxe de atunci, printre care se afla Patriarhul Ierusalimului. Locul acesta este sfințit de secole, pentru că pe acest așezămînt au mai fost cel puțin două biserici, lucru demonstrat în urma cercetărilor făcute de vrednicul de pomenire profesor Panait I. Panait, pe care am avut prilejul să-l cunosc personal, care m-a ajutat foarte mult la deschiderea mormîntului marelui 
Voievod, în anul 2014.

Dovada afirmației de mai sus este și faptul că avem în biserică moaștele Sfîntului Nicolae (mîna acestuia) aduse la vechea biserică de către Voievodul Mihai Viteazul împreună cu doamna Stanca și cu fiul lor Necula Voievod chiar în anul primei Uniri, adică în 1600. De fapt, tot Panait I. Panait mi-a mărturisit că, pe baza unor cercetări mai vechi făcute cu un îndrumător de-al său, profesorul Dinu Rosetti, s-a descoperit că în acest loc a fost construită prima biserică în vatra veche a Bucureștilor, cu hramul Marelui Mucenic Sfîntul Gheorghe.

G.C.: Cu atît mai valoroasă devine istoria acestui lăcaș vechi de peste 300 de ani, dacă acesta a fost înălțat pe o vatră a altei biserici cu alte sute de ani mai înainte. Care este misterul descoperirii moaștelor lui Constantin Brâncoveanu în Biserica Gf. Gheorghe Nou?

Pr. E.N.C.: Se știe că după ce a fost decapitat la ordinul sultanului, pentru că n-a vrut să se lepede de credința neamului lui, trupul domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost aruncat în Bosfor de unde a fost recuperat de oameni credincioși Voievodului, acesta fiind adus în țară de doamna Maria, soția Domnitorului, și îngropat în mare taină în acest lăcaș, la 18 iunie 1720. Cum anul acesta s-au împlinit exact 300 de ani de la întoarcerea în pămîntul țării a trupului Brâncoveanului, această zi căzînd într-o duminică, am ținut să marcăm acest eveniment printr-o slujbă specială, în prezența unui sobor de preoți și a unor istorici și oameni de cultură care au avut tangență cu punerea în valoare a mormîntului marelui Voievod. Cu acest prilej, Preafericitul Patriarh Daniel ne-a trimis un mesaj de binecuvîntare.

G.C.: Avem în față candela din argint de deasupra mormîntului. Acest odor, cum îi spuneți dumneavoastră, a ascuns secretul mormîntului Voievodului timp de două secole. Cum a fost ,,deconspirat” acest secret?

Pr. E.N.C.: După epitaful ascuns pe corpul superior al candelei, care, descifrat, ne spune, în limbajul acelor vremuri: ,,Această candelă ce s-au dat la sfeți Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn IO CONSTANTIN BRÂNCOVEANU BASARAB VOEVOD și este făcută de doamna măriei sale, Maria, care și măria sa nădăjduiește în Domnul iarăși aicea să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7728” (1720).

G.C.: Chiar se poate să nu fi știut nimeni, timp de două secole, de existența acestui mormînt?

Pr. E.N.C.: În conștiința clerului din București s-a cunoscut că rămășițele Domnitorului Constantin Brâncoveanu sînt înmormîntate la această biserică. De exemplu, atunci cînd a fost înmormîntat în această biserică ultimul descendent al Brâncovenilor, Grigorie Brâncoveanu, la începutul Secolului al XIX-lea, la înmormîntare a participat și cunoscutul Ierarh Ilarion al Argeșului, care, în cuvîntul rostit cu acest prilej, a spus, printre altele: ,,Aici sînt înmormîntați Brâncovenii, în frunte cu martirul Constantin Brâncoveanu”.

G.C.: Aceasta a fost doar o afirmație a unui prelat, rămasă ca atare. Cînd a intrat pe fir Istoria, ca să spun așa?

Pr. E.N.C.: În anul 1914 Nicolae Iorga a organizat o expoziție la o altă ctitorie de-a lui Brâncoveanu, Mînăstirea Hurezi, motiv pentru care l-a delegat pe secretarul Comisiunii Monumentelor Istorice din vremea aceea ca acesta să se ocupe de aducerea unor odoare (candele, icoane etc.), ca exponate la expoziția preconizată. Acesta a fost momentul astral cînd s-a descoperit pe candela adusă de Doamna Maria și așezată în biserica aceasta, epitaful care a stat ascuns 200 de ani.

G.C.: Să recapitulăm. Timp de două secole nu s-a știut unde este îngropat Constantin Brâncoveanu. Abia în 1914, grație descifrării înscrisului de pe candela ce străjuia mormîntul necunoscut, s-a aflat unde odihnește Domnul Țării Românești, cel care și-a pus amprenta, în mod atît de hotărîtor, nu numai asupra artei vremii sale, ci și asupra dezvoltării Capitalei Țării. Nu au existat polemici pe acest subiect?

Pr. E.N.C.: Cum să nu? În spațiul public au apărut o serie de controverse între specialiști (istorici, arheologi, antropologi), culminînd cu anul 1931 cînd au fost deshumate rămășițele Domnitorului, făcîndu-se o expertiză la nivelul acelor ani, condusă de profesorul legist doctor Mina Minovici, care a autentificat apartenența acestor moaște lui Constantin Brâncoveanu.

G.C.: Ce s-a întîmplat după aceea cu osemintele Domnitorului? Cum au procedat autoritățile vremii, atît cele bisericești, cît și cele laice?

Pr. E.N.C.: Pe vremea aceea, Constantin Brânco­veanu nu era trecut în rîndul sfinților, eveniment ce avea să se întîmple în acest secol. În cazul de față osemintele mucenicești au stat pînă în 1934 în altarul bisericii, după care au fost așezate în mormînt în urma unei procesiuni celebre, din 21 mai 1934, cînd, de la Patriarhie pînă aici, o mulțime de oameni, în frunte cu Regele și Familia Regală, și cu un sobor de preoți, au cinstit repunerea în mormînt a acestor oseminte.

Procesiunea s-a repetat, desigur la altă scară, pe 21 mai 2014, la împlinirea a 300 de ani de la martirajul Brâncovenilor, tot pe traseul Patriarhie – Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, de data aceasta împreună cu moaștele Sfîntului martir Constantin Brâncoveanu. Cu acest prilej s-au făcut alte analize antropologice, de data aceasta sub tutela Academiei Române, de către o comisie de specialiști condusă de academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, moment în care s-a emis și un document oficial de autentificare a moaștelor ca aparținătoare lui Constantin Brâncoveanu. După cum vedeți, acest document se află așezat la noi în biserică, la Sfintele moaște, în racla din acest baldachin frumos.

G.C.: După cum se vede, anul 2014 a fost un an cu semnificație specială pentru biserica dumneavoastră. Cu mult har, cu bucurie și evlavie ați cinstit memoria ctitorului acestui lăcaș, Sfîntul întru Domnul, Constantin Brâncoveanu.

Pr. E.N.C.: Într-adevăr. Pentru noi, însă, acel an a mai purtat amprenta unui eveniment măreț – pe 15 august, la împlinirea a 300 de ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu, am organizat o mare și sfîntă slujbă de resfințire a acestui lăcaș, eveniment la care a participat întregul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din afară sosind cinci delegații patriarhale din întreaga lume creștină, tot în acel an reușind, cu binecuvîntarea Preafericitului, să restaurăm monumentala catapeteasmă, care este cea mai frumoasă catapeteasmă brâncovenească  din țară.

Lecția de religie (1)

G.C.: Părinte paroh, pînă acum ne-ați deschis Cartea de Istorie nu numai a acestui lăcaș sfînt, ci și a Neamului Românesc, arătîndu-ne că sînteți un înfocat cititor de Istorie și un excelent povestitor. La acest capitol cred că cititorii revistei noastre vă vor adresa mulțumiri în gînd după ce vor lua la cunoștință despre sfînta poveste de viață și de moarte a Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu. În continuarea acestui interviu vă propun să ne ancorăm în realitatea acestor zile și a acestui timp, și să vorbim despre apropiata sărbătoare a Crăciunului – ziua Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, vorbiți-ne ceva despre postul Crăciunului, etapă în care ne aflăm în prezent. Semnificație, mod de interpretare, impactul acestuia asupra omului contemporan.

Pr. E.N.C.: Postul este o chemare. Postul este dragoste.

G.C.: Multă lume îl soco­tește ca o obligație Nu este așa?

Pr. E.N.C.: Păi nu poate fi o obligație, pentru că Dumnezeu nu ne obligă, Dumnezeu ne iubește. Dar dacă vrem să-I urmăm vorbele și să ajungem la mărturisire, la fericire, sfatul Bisericii este de a-I asculta îndemnul. Dacă Dumnezeu ne-ar obliga, atunci nu ne-am mai putea mîntui, pentru că, în acest caz, ar fi exclusă libertatea omului. Libertatea, dublată de voință, sînt elementele care ne conduc la îndumnezeire, așadar și postul este un element important constitutiv al drumului nostru către acest punct culminant.

G.C.: Pragmatic și ușor de înțeles acest răspuns. În ce privește postul, are vreo definiție? Cum ar suna aceasta în urechea unui creștin contemporan?

Pr. E.N.C.: Postul este un îndemn și o invitație christică. Noi Îl imităm pe Christos, pentru că El Însuși a ținut post atunci cînd a intrat în activitatea sa divină, umană, a ținut post 40 de zile și 40 de nopți, a ținut un post negru, mergînd pînă dincolo de limitele fizice ale corpului uman, arătînd că se poate. A făcut-o din smerenie, a făcut-o din dragoste pentru umanitate, pentru că postul nu l-a ținut pentru El. El era Însuși Dumnezeu, l-a ținut pentru noi ca să ne scape de moarte, să ne scape de păcate. În acest caz, postul este o recomandare avînd două aripi – prima și cea mai importantă, este cea spirituală; a doua aripă a acestui trup pe care îl numim post este partea aceasta fizică, ce ține de rînduiala alimentară.

G.C.: Adică în cuprinsul perioadei de postire intervin niște rețineri atît de nivel alimentar, cît și de nivel psihologic. Spun corect?

Pr. E.N.C.: Da, aveți dreptate – rețineri, ca să nu le spunem restricții. Desigur, cea mai importantă parte a postului este partea spirituală, adică înfăptuirea binelui sufletesc sub toate formele: rugăciune, pace, bunătate. Fără rugăciune nu mai e post, e dietă. Postul înseamnă și mai mult, înseamnă întîlnirea noastră cu Dumnezeu. De bună voie și nesiliți de nimeni ne întîlnim cu Dumnezeu prin post și prin rugăciune. După sintagma pe care o rostește Mîntuitorul în Noul Testament: ,,Acest neam de demoni nu pleacă decît cu post și cu rugăciune”, iată cum Mîntuitorul ne dezvăluie  aceste două elemente care ne duc la izvorul vieții.

G.C.: Din ce ne explicați dumneavoastră, noi trebuie să înțelegem că postul fără partea spirituală, chiar dacă mîncăm numai fasole și varză, nu este un post adevărat. Ne păcălim singuri.

Pr. E.N.C.: Postul, așa cum am spus, este dragoste, este lumină, este alegerea liberă, pentru că Dumnezeu ne-a dat în dar viața și libertatea de a alege calea care poate duce la Dumnezeu, calea sfîntă care trece prin purgatoriul postului. După 40 de zile de post ne întîlnim cu marea sărbătoare – Nașterea Domnului Isus Christos.

G.C.: Părinte Cărămizaru, ajungînd la momentul astral al lunii decembrie – Nașterea Fiului lui Dumnezeu – sărbătoare primordială în Calendarul Creștin Ortodox – știm că aceasta se repetă de aproape 2000 de ani. Această repetiție, pe diferite trepte ale dezvoltării societății umane, nu putem spune că a dus oarecum la o diminuare a interesului omului pentru această zi, simțind că strălucirea ei s-a estompat odată cu scurgerea secolelor?

Pr. E.N.C.: Într-adevăr, se repetă.  În fiecare an avem Nașterea Mîntuitorului Isus Christos. În latină se spune că ,,Repetitio est mater studiorum” (Repetiția este mama învățăturii – n.a). Repetiția sărbătorilor nu este un factor care să ducă la un fel de plictis, de plictiseală că tot se repetă același lucru. Nu este așa. Pentru noi, sărbătoarea de la 25 decembrie este întîlnirea noastră cu veșnicia. Noi sîntem atemporali atunci cînd sărbătorim un praznic, un praznic mare, cu atît mai mult Nașterea sau Învierea Domnului.

G.C.: De fapt, este o repetiție la o altă scară temporală, în condiții diferite, date de epoci istorice și curente politice și sociale diferite, astfel că repetiția nu mai e deloc o repetiție, ci se poate spune că, în acest fel, fiecare an e un nou început.

Pr. E.N.C.: Intensitatea și lumina fiecărei sărbători ne fac să găsim noi coordonate ale trăirii acestui moment. În fapt, ce să sărbătorim noi acum? Sărbătorim cel mai mare eveniment pe care ni l-a dat Dumnezeu mai presus de mintea omului, cînd Fiul lui se hotărăște printr-o dragoste infinită să se facă asemenea nouă – om. Astfel, pleacă dintr-o lume a perfecțiunii într-o lume relativă, cum este spațiul fizic. Dumnezeu alege să devină asemenea nouă, arătîndu-ne ce reprezentăm noi pentru El. Dumnezeu ne arată că nu sîntem singuri în universul acesta temporal, ci că avem un Părinte care ne iubește.

G.C.: Cum percepe un credincios faptul că nu este singur, în bătaia vîntului, așa cum se spune în popor, singur în calea răului, a diavolului?

Pr. E.N.C.: Noi niciodată nu sîntem singuri și abandonați. Avem un Părinte care ne iubește enorm, și atunci devine asemenea nouă – primește o naștere dintr-un om. Mama Lui este Născătoarea de Dumnezeu, de aceea nu i se spune născătoare de om. Această mamă îl naște pe Dumnezeu pe pămînt – Fecioara Maria. De altfel, Dumnezeu alege ca din Slava Sa infinită să vină într-o lume finită și mărginită ca să fie cu noi împreună, să-și consume existența umană, experiența umană, și apoi să ajungă la apogeu – apogeul fiind lucrarea Sa, în trei ani de zile dă lumii legea iubirii și îi schimbă fața. De fapt apoteoza constă în întîlnirea dintre Moarte și Înviere. El moare. Alege să trăiască trauma morții, moare ca și noi. Se naște ca noi, moare ca noi, dar înviază ca Dumnezeu! Prin acest miracol se arată că moartea nu există, există doar viața și că El este calea adevărată spre această viață.

(va urma)

Interviu realizat de GEO CIOLCAN,

13 decembrie 2020

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite