
- 25-12-2020
- 0 Comentarii
- 1222
- 5
Pentru numărul special de Crăciun și Anul Nou, am convenit cu redactorul-șef al revistei să facem un interviu cu un om al bisericii pentru a ne releva însemnătatea Sărbătorii Creștine a Nașterii Mîntuitorului, cu tot evantaiul de manifestări și datini creștine care au loc în această lună. Și unde am fi găsit un interlocutor mai calificat pentru un dialog pe această temă, în contextul destul de complicat al vieții noastre laice, decît la Biserica Sf. Gheorghe Nou – ctitorie a martirului Neamului Românesc, Constantin Brâncoveanu – în persoana părintelui paroh Emil Nedelea Cărămizaru.
În dialogul ce urmează veți descoperi nu numai un vrednic
slujitor al Domnului, care aduce lumină în sufletele enoriașilor, ci și un
excelent cunoscător al Istoriei acestui Neam, un patriot autentic și un om
ancorat în realitatea cotidiană, suferind ca și noi, ceilalți, dar trecînd
această suferință, ca pe o încercare, prin filtrul credinței în Cuvîntul
biruitor al Domnului.
Lecția de Istorie
Geo Ciolcan: Părinte
Cărămizaru, mulțumindu-vă din start
pentru amabilitatea și disponibilitatea de a purta acest dialog pentru
cititorii revistei ,,România Mare”, într-o perioadă în care timpul vă este
drămuit, vă propun să începem convorbirea noastră cu o temă de istorie. Eu cred
că dumneavoastră sînteți un privilegiat pentru faptul că slujiți într-o
biserică moștenitoare a unui trecut istoric unic în România – biserica aceasta
fiind ctitorită de marele și vrednicul întru Domnul, Voievodul Constantin
Brâncoveanu. Pentru că nu toată lumea cunoaște viața acestui martir al
credinței creștine și nici miracolul prin care osemintele lui Constantin
Brâncoveanu au ajuns să se odihnească în acest lăcaș sfînt, vă rog să ne
dezvăluiți fantastica minune a lucrării Domnului privind biruința după moarte a
acestui domnitor al Țării Românești.
Dovada afirmației de mai sus este și faptul că avem în
biserică moaștele Sfîntului Nicolae (mîna acestuia) aduse la vechea biserică de
către Voievodul Mihai Viteazul împreună cu doamna Stanca și cu fiul lor Necula
Voievod chiar în anul primei Uniri, adică în 1600. De fapt, tot Panait I.
Panait mi-a mărturisit că, pe baza unor cercetări mai vechi făcute cu un
îndrumător de-al său, profesorul Dinu Rosetti, s-a descoperit că în acest loc a
fost construită prima biserică în vatra veche a Bucureștilor, cu hramul Marelui
Mucenic Sfîntul Gheorghe.
G.C.: Cu atît mai
valoroasă devine istoria acestui lăcaș vechi de peste 300 de ani, dacă acesta a
fost înălțat pe o vatră a altei biserici cu alte sute de ani mai înainte. Care
este misterul descoperirii moaștelor lui Constantin Brâncoveanu în Biserica Gf.
Gheorghe Nou?
Pr. E.N.C.: Se știe că după ce a fost decapitat la ordinul sultanului,
pentru că n-a vrut să se lepede de credința neamului lui, trupul domnitorului
Constantin Brâncoveanu a fost aruncat în Bosfor de unde a fost recuperat de
oameni credincioși Voievodului, acesta fiind adus în țară de doamna Maria,
soția Domnitorului, și îngropat în mare taină în acest lăcaș, la 18 iunie 1720.
Cum anul acesta s-au împlinit exact 300 de ani de la întoarcerea în pămîntul
țării a trupului Brâncoveanului, această zi căzînd într-o duminică, am ținut să
marcăm acest eveniment printr-o slujbă specială, în prezența unui sobor de
preoți și a unor istorici și oameni de cultură care au avut tangență cu punerea
în valoare a mormîntului marelui Voievod. Cu acest prilej, Preafericitul
Patriarh Daniel ne-a trimis un mesaj de binecuvîntare.
G.C.: Avem în față candela din argint de deasupra
mormîntului. Acest odor, cum îi spuneți dumneavoastră, a ascuns secretul
mormîntului Voievodului timp de două secole. Cum a fost ,,deconspirat” acest
secret?
Pr.
E.N.C.: După epitaful ascuns pe corpul superior al candelei, care,
descifrat, ne spune, în limbajul acelor vremuri: ,,Această candelă ce s-au
dat la sfeți Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn
IO CONSTANTIN BRÂNCOVEANU BASARAB VOEVOD și este făcută de doamna măriei sale,
Maria, care și măria sa nădăjduiește în Domnul iarăși aicea să i se odihnească
oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7728” (1720).
G.C.: Chiar se poate să nu fi știut nimeni, timp de două
secole, de existența acestui mormînt?
Pr. E.N.C.: În conștiința clerului din București s-a cunoscut că
rămășițele Domnitorului Constantin Brâncoveanu sînt înmormîntate la această
biserică. De exemplu, atunci cînd a fost înmormîntat în această biserică
ultimul descendent al Brâncovenilor, Grigorie Brâncoveanu, la începutul
Secolului al XIX-lea, la înmormîntare a participat și cunoscutul Ierarh Ilarion
al Argeșului, care, în cuvîntul rostit cu acest prilej, a spus, printre altele:
,,Aici sînt înmormîntați Brâncovenii, în frunte cu martirul Constantin
Brâncoveanu”.
G.C.: Aceasta a fost doar o afirmație a unui prelat,
rămasă ca atare. Cînd a intrat pe fir Istoria, ca să spun așa?
Pr. E.N.C.: În anul 1914 Nicolae Iorga a organizat o expoziție la o altă
ctitorie de-a lui Brâncoveanu, Mînăstirea Hurezi, motiv pentru care l-a delegat
pe secretarul Comisiunii Monumentelor Istorice din vremea aceea ca acesta să se
ocupe de aducerea unor odoare (candele, icoane etc.), ca exponate la expoziția
preconizată. Acesta a fost momentul astral cînd s-a descoperit pe candela adusă
de Doamna Maria și așezată în biserica aceasta, epitaful care a stat ascuns 200
de ani.
G.C.: Să recapitulăm. Timp de
două secole nu s-a știut unde este îngropat Constantin Brâncoveanu. Abia în
1914, grație descifrării înscrisului de pe candela ce străjuia mormîntul
necunoscut, s-a aflat unde odihnește Domnul Țării Românești, cel care și-a pus
amprenta, în mod atît de hotărîtor, nu numai asupra artei vremii sale, ci și
asupra dezvoltării Capitalei Țării. Nu au existat polemici pe acest subiect?
Pr. E.N.C.: Cum să
nu? În spațiul public au apărut o serie de controverse între specialiști
(istorici, arheologi, antropologi), culminînd cu anul 1931 cînd au fost
deshumate rămășițele Domnitorului, făcîndu-se o expertiză la nivelul acelor
ani, condusă de profesorul legist doctor Mina Minovici, care a autentificat
apartenența acestor moaște lui Constantin Brâncoveanu.
G.C.: Ce s-a întîmplat după
aceea cu osemintele Domnitorului? Cum au procedat autoritățile vremii, atît
cele bisericești, cît și cele laice?
Pr. E.N.C.: Pe
vremea aceea, Constantin Brâncoveanu nu era trecut în rîndul sfinților,
eveniment ce avea să se întîmple în acest secol. În cazul de față osemintele
mucenicești au stat pînă în 1934 în altarul bisericii, după care au fost
așezate în mormînt în urma unei procesiuni celebre, din 21 mai 1934, cînd, de
la Patriarhie pînă aici, o mulțime de oameni, în frunte cu Regele și Familia
Regală, și cu un sobor de preoți, au cinstit repunerea în mormînt a acestor
oseminte.
Procesiunea s-a repetat, desigur
la altă scară, pe 21 mai 2014, la împlinirea a 300 de ani de la martirajul
Brâncovenilor, tot pe traseul Patriarhie – Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, de
data aceasta împreună cu moaștele Sfîntului martir Constantin Brâncoveanu. Cu
acest prilej s-au făcut alte analize antropologice, de data aceasta sub tutela
Academiei Române, de către o comisie de specialiști condusă de academicianul
Constantin Bălăceanu Stolnici, moment în care s-a emis și un document oficial
de autentificare a moaștelor ca aparținătoare lui Constantin Brâncoveanu. După
cum vedeți, acest document se află așezat la noi în biserică, la Sfintele
moaște, în racla din acest baldachin frumos.
G.C.: După cum se vede, anul
2014 a fost un an cu semnificație specială pentru biserica dumneavoastră. Cu
mult har, cu bucurie și evlavie ați cinstit memoria ctitorului acestui lăcaș,
Sfîntul întru Domnul, Constantin Brâncoveanu.
Pr. E.N.C.:
Într-adevăr. Pentru noi, însă, acel an a mai
purtat amprenta unui eveniment măreț – pe 15 august, la împlinirea a 300 de ani
de la moartea lui Constantin Brâncoveanu, am organizat o mare și sfîntă slujbă
de resfințire a acestui lăcaș, eveniment la care a participat întregul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, din afară sosind cinci delegații patriarhale din
întreaga lume creștină, tot în acel an reușind, cu binecuvîntarea
Preafericitului, să restaurăm monumentala catapeteasmă, care este cea mai
frumoasă catapeteasmă brâncovenească din
țară.
Lecția de religie (1)
G.C.: Părinte paroh,
pînă acum ne-ați deschis Cartea de Istorie nu numai a acestui lăcaș sfînt, ci
și a Neamului Românesc, arătîndu-ne că sînteți un înfocat cititor de Istorie și
un excelent povestitor. La acest capitol cred că cititorii revistei noastre vă
vor adresa mulțumiri în gînd după ce vor lua la cunoștință despre sfînta
poveste de viață și de moarte a Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu. În
continuarea acestui interviu vă propun să ne ancorăm în realitatea acestor zile
și a acestui timp, și să vorbim despre apropiata sărbătoare a Crăciunului – ziua
Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, vorbiți-ne ceva despre postul
Crăciunului, etapă în care ne aflăm în prezent. Semnificație, mod de
interpretare, impactul acestuia asupra omului contemporan.
Pr. E.N.C.: Postul este o chemare. Postul este dragoste.
G.C.: Multă lume îl socotește ca o
obligație Nu este așa?
Pr. E.N.C.: Păi nu poate fi o obligație, pentru că Dumnezeu nu ne obligă,
Dumnezeu ne iubește. Dar dacă vrem să-I urmăm vorbele și să ajungem la
mărturisire, la fericire, sfatul Bisericii este de a-I asculta îndemnul. Dacă
Dumnezeu ne-ar obliga, atunci nu ne-am mai putea mîntui, pentru că, în acest
caz, ar fi exclusă libertatea omului. Libertatea, dublată de voință, sînt
elementele care ne conduc la îndumnezeire, așadar și postul este un element
important constitutiv al drumului nostru către acest punct culminant.
G.C.: Pragmatic și ușor de înțeles acest răspuns. În ce
privește postul, are vreo definiție? Cum ar suna aceasta în urechea unui
creștin contemporan?
Pr. E.N.C.: Postul este un îndemn și o invitație
christică. Noi Îl imităm pe Christos, pentru că El Însuși a ținut post atunci
cînd a intrat în activitatea sa divină, umană, a ținut post 40 de zile și 40 de
nopți, a ținut un post negru, mergînd pînă dincolo de limitele fizice ale
corpului uman, arătînd că se poate. A făcut-o din smerenie, a făcut-o din
dragoste pentru umanitate, pentru că postul nu l-a ținut pentru El. El era
Însuși Dumnezeu, l-a ținut pentru noi ca să ne scape de moarte, să ne scape de
păcate. În acest caz, postul este o recomandare avînd două aripi – prima și cea
mai importantă, este cea spirituală; a doua aripă a acestui trup pe care îl
numim post este partea aceasta fizică, ce ține de rînduiala alimentară.
G.C.: Adică în cuprinsul perioadei de postire intervin niște
rețineri atît de nivel alimentar, cît și de nivel psihologic. Spun corect?
Pr. E.N.C.: Da, aveți dreptate – rețineri, ca să nu le spunem restricții.
Desigur, cea mai importantă parte a postului este partea spirituală, adică
înfăptuirea binelui sufletesc sub toate formele: rugăciune, pace, bunătate.
Fără rugăciune nu mai e post, e dietă. Postul înseamnă și mai mult, înseamnă
întîlnirea noastră cu Dumnezeu. De bună voie și nesiliți de nimeni ne întîlnim
cu Dumnezeu prin post și prin rugăciune. După sintagma pe care o rostește
Mîntuitorul în Noul Testament: ,,Acest neam de demoni nu pleacă decît cu
post și cu rugăciune”, iată cum Mîntuitorul ne dezvăluie aceste două elemente care ne duc la izvorul
vieții.
G.C.: Din ce ne explicați dumneavoastră, noi trebuie să înțelegem că
postul fără partea spirituală, chiar dacă mîncăm numai fasole și varză, nu este
un post adevărat. Ne păcălim singuri.
Pr. E.N.C.: Postul, așa cum am spus, este dragoste, este lumină, este
alegerea liberă, pentru că Dumnezeu ne-a dat în dar viața și libertatea de a
alege calea care poate duce la Dumnezeu, calea sfîntă care trece prin
purgatoriul postului. După 40 de zile de post ne întîlnim cu marea sărbătoare –
Nașterea Domnului Isus Christos.
G.C.: Părinte Cărămizaru, ajungînd la momentul astral al
lunii decembrie – Nașterea Fiului lui Dumnezeu – sărbătoare primordială în
Calendarul Creștin Ortodox – știm că aceasta se repetă de aproape 2000 de ani.
Această repetiție, pe diferite trepte ale dezvoltării societății umane, nu
putem spune că a dus oarecum la o diminuare a interesului omului pentru această
zi, simțind că strălucirea ei s-a estompat odată cu scurgerea secolelor?
Pr. E.N.C.: Într-adevăr, se repetă.
În fiecare an avem Nașterea Mîntuitorului Isus Christos. În latină se
spune că ,,Repetitio est mater studiorum” (Repetiția este mama învățăturii –
n.a). Repetiția sărbătorilor nu este un factor care să ducă la un fel de
plictis, de plictiseală că tot se repetă același lucru. Nu este așa. Pentru
noi, sărbătoarea de la 25 decembrie este întîlnirea noastră cu veșnicia. Noi
sîntem atemporali atunci cînd sărbătorim un praznic, un praznic mare, cu atît
mai mult Nașterea sau Învierea Domnului.
G.C.: De fapt, este o repetiție la o altă scară temporală,
în condiții diferite, date de epoci istorice și curente politice și sociale
diferite, astfel că repetiția nu mai e deloc o repetiție, ci se poate spune că,
în acest fel, fiecare an e un nou început.
Pr. E.N.C.: Intensitatea și
lumina fiecărei sărbători ne fac să găsim noi coordonate ale trăirii acestui
moment. În fapt, ce să sărbătorim noi acum? Sărbătorim cel mai mare eveniment
pe care ni l-a dat Dumnezeu mai presus de mintea omului, cînd Fiul lui se
hotărăște printr-o dragoste infinită să se facă asemenea nouă – om. Astfel,
pleacă dintr-o lume a perfecțiunii într-o lume relativă, cum este spațiul
fizic. Dumnezeu alege să devină asemenea nouă, arătîndu-ne ce reprezentăm noi
pentru El. Dumnezeu ne arată că nu sîntem singuri în universul acesta temporal,
ci că avem un Părinte care ne iubește.
G.C.: Cum percepe un credincios faptul că nu este singur,
în bătaia vîntului, așa cum se spune în popor, singur în calea răului, a
diavolului?
Pr. E.N.C.: Noi niciodată
nu sîntem singuri și abandonați. Avem un Părinte care ne iubește enorm, și
atunci devine asemenea nouă – primește o naștere dintr-un om. Mama Lui este
Născătoarea de Dumnezeu, de aceea nu i se spune născătoare de om. Această mamă
îl naște pe Dumnezeu pe pămînt – Fecioara Maria. De altfel, Dumnezeu alege ca
din Slava Sa infinită să vină într-o lume finită și mărginită ca să fie cu noi
împreună, să-și consume existența umană, experiența umană, și apoi să ajungă la
apogeu – apogeul fiind lucrarea Sa, în trei ani de zile dă lumii legea iubirii
și îi schimbă fața. De fapt apoteoza constă în întîlnirea dintre Moarte și
Înviere. El moare. Alege să trăiască trauma morții, moare ca și noi. Se naște
ca noi, moare ca noi, dar înviază ca Dumnezeu! Prin acest miracol se arată că
moartea nu există, există doar viața și că El este calea adevărată spre această
viață.
(va urma)
Interviu realizat de GEO CIOLCAN,
13 decembrie 2020
-2.6 C