Argument

Din 1989 încoace, cum se apropie Crăciunul – sărbătoarea creștină care perpetuează de 2000 de ani amintirea nașterii lui Isus Christos, sărbătoare în care, dincolo de semnificația biblică a evenimentului, românii se reîntîlnesc cu explozia de datini și obiceiuri, care înnobilează sărbătoarea religioasă – mass-media, sub diferite forme, ne umple multe ore din zi cu trimiterea la evenimentele de la 22 decembrie 1989, și cu cele ulterioare, în fiecare an repetîndu-se aceleași știri și întîmplări, cu unele modificări, impuse fie de o nouă interpretare a evenimentului amintit, fie de dispariția unor „actori” ai întîmplărilor acelor zile bulversante. O a treia cale de comentare a evenimentelor din decembrie 1989 o formează prezentarea de noi documente din arhiva Securității, acte care pun într-o lumină diferită unele aspecte mai puțin cunoscute de marele public. Desigur, ca întotdeauna la explicarea unor evenimente de o mare  anvergură politică și socială, și la noi, de data aceasta, controversele sînt în floare, mulți dintre cei care se „duelează” pe acest front al analizei evenimentelor din decembrie 1989 (revoluție? lovitură de stat? revoltă populară?) nereușind să ajungă la un numitor comun, în ciuda unor documente pe care le pun pe masă, în sprijinul susținerii tezei prezentate.

Cum zilele acestea se împlinesc 35 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, o mișcare structurală care a dus la schimbarea regimului politic din România, cu schimbări radicale în toate planurile vieții noastre (politice, sociale, economice, militare, artistice, medicale, religioase etc.), m-am hotărît să scriu un articol cu privire la acest eveniment complex, dar privit și analizat din alt unghi, dintr-o perspectivă pe care n-am întîlnit-o în mass-media, autorii articolelor sau cei care dezbat problema la televizor rămînînd în aceeași paradigmă a considerării pastorului Laszlo Tokes ca germene al „Revoluției”, cînd s-a dovedit, de fapt, că era spion al unei forțe străine și trădător, a aruncării acuzelor pentru morții de atunci, cînd pe MAI, cînd pe Armată etc., etc. Fără să neg dreptul fiecăruia să abordeze acest subiect în notă proprie, și fără să minimalizez pierderile umane din acele zile de brambureală națională, dînd Cezarului ce-i al Cezarului, eu m-am gîndit să proiectez cei 35 de ani de după 1989, ani trăiți sub regim democratic, cum ne place să ne lăudăm, în trecutul ceva mai îndepărtat, cel dinainte de decembrie 1989, adică din epoca comunistă (deși România nu a fost niciodată într-un comunism adevărat, așa cum l-au preconizat fondatorii marxismului).

Vă avertizez că acest articol nu este nicidecum adresat nostalgicilor, ci mai degrabă acelor tineri care n-au cunoscut anii de dinainte de 1989, ceea ce (și datorită lipsei de informații oficiale) îi face să creadă că România părinților și bunicilor acestora era o țară abandonată, de mîna a III-a, săracă și lipsită de perspective. Fără niciun parti-pris, citiți ceea ce urmează despre trecut, și meditați despre prezent și, în special, despre viitor. Merită.

România, în suferință

Nu putem activa amintirile trecutului fără a privi harta și soarta României în primii ani de după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial cînd, deși de la lovitura de stat din 23 august 1944 am luptat alături de trupele aliate pînă la terminarea războiului, în 1945, la semnarea Tratatului de pace de la Paris, în 1947, România a fost considerată stat învins, pierzînd Basarabia, Nordul Bucovinei și Sudul Dobrogei, dar recuperînd Transilvania de Nord. Dintr-un condei, la masa verde, s-au șters sacrificiile Armatei române, într-o ofensivă începută la Carei (25 octombrie 1944) și terminată în Cehoslovacia, în Munții Tatra, în luna mai 1945: aproape 170.000 de militari. Marile Puteri s-au făcut că uită participarea oștirii române la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unor zone din Austria, într-un marș triumfal de  1.700 de kilometri, eliberînd peste 200.000 de kilometri pătrați, traversînd 20 de masive muntoase, forțînd 12 cursuri de apă și eliberînd aproape 4.000 de localități, provocînd inamicului pierderi la valoarea a 15 divizii.

Astfel, trebuind să achite (în produse), în decurs de 6 ani, Uniunii Sovietice, 300 de milioane de dolari, ca despăgubiri de război, pe deasupra, întreținînd în țară o numeroasă armată sovietică, timp de 13 ani, România, cu schimbări repetate de Guvern, imediat după 23 august 1944, s-a aflat în fața unui examen dificil, greutăți amplificate mult de criza agricolă din 1946-1948, generată de marea secetă din Moldova.  Prin instalarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945), agreat de sovietici, s-a trecut la organizarea supraviețuirii Statului Român, pus în situația de a fi sau a nu mai fi, în condițiile speciale de abandonare de către Occident și de intrare sub influența URSS, stat ieșit învingător din război și căutînd răzbunare împotriva celor care au atacat-o în iunie 1940, inclusiv România.

Coabitînd cu un Guvern „democrat” și cu regele Mihai la Palat, România începe, încet, încet, cu precauție (totul era nou în desfășurarea evenimentelor) să-și construiască noul viitor. Pentru că am amintit de regele Mihai I, să nu omitem aprecierea Guvernului de la Moscova, a lui Stalin în persoană, la adresa suveranului român, recompensat pentru actul de la 23 august 1944, cu Ordinul „Pobeda” („Victoria”), cea mai înaltă decorație militară a URSS, acordată numai la 17 persoane, printre care doar 5 străini: Dwight D. Eisenhover, Bernard Montgomery, Iosip Broz Tito, Michel Rola-Zymierski și Regele Mihai I al României. Evenimentul a avut loc pe 6 iulie 1945, în cadrul unei ceremonii ținute la Palatul Regal din București, decorația fiind înmînată de mareșalul Tolbuhin. În aceeași zi, la aeroport, regele a primit și două avioane din partea lui Stalin. După ceremonia și petrecerea de rigoare, întorcîndu-se la problemele țării, regele Mihai I a găsit de cuviință să declanșeze „greva regală”, în august 1945, acest act unilateral creînd noi probleme guvernării României postbelice.

În condiții grele și într-o derută aproape totală în ce privește linia politică a României (să nu uităm, pe de o parte, cizma sovietică ne ținea la respect, în timp ce mulți români priveau spre cer, de unde așteptau să vină americanii, pe de altă parte, oficinele străine care luptau împotriva sovietelor ne bombardau cu propagandă pro Vest), cu greșeli în conducere și cu pierderi umane, România a rămas pe picioarele ei, sacrificiile românilor însemnînd plata cuceririi independenței și reconstrucției țării. De acum încolo apar semnele intrării României pe un făgaș al părăsirii denumirii de „țară eminamente agricolă” și a zonei rurale înapoiate, medievale, în favoarea a ceea ce aveam să ne înscriem pînă în decembrie 1989.

România renăscută

Ca o primă deschidere a României spre  valorile europene (sic!) consider numirea dr. Florica Bagdasar în funcția de ministru al Sănătății (26 septembrie 1946), aceasta fiind prima femeie ministru din România. Spargerea tiparului în conducerea unui minister, în ceea ce privește sexul feminin, a însemnat un pas spre emanciparea femeilor, ținute într-un grad redus de educație și instruire în regimurile anterioare. Ca și în alte direcții de dezvoltare socială, regimul instalat la 6 martie 1945 s-a dovedit deschis la acordarea de șanse egale românilor pregătiți, indiferent de sex.

România se mîndrește cu aproape 13 milioane de hectare agricole, dintre care 9 milioane de hectare este suprafață arabilă. După cum cunoaștem din istoria zbuciumată a țăranului român, plugul (la un moment dat, chiar din lemn) și sapa erau uneltele de bază a lucrării pămîntului. Ici, colo, pe marile moșii ale unor boieri mai răsăriți, vedeai cîte un tractor, privit ca un obiect de pe altă planetă, o curiozitate rarisimă. Iată că noul regim de la București (cu licență străină, într-adevăr) face un pas mare spre mecanizarea agriculturii, transformînd fabrica de avioane IAR de la Brașov în fabrică de tractoare. 28 noiembrie 1946 constituie borna de început a viitorului tractor românesc, ce avea, după 20 de ani, să devină celebru în toată lumea – în acea zi iese pe poarta uzinei de la poalele Tîmpei primul tractor – 28 pînă la finele anului; 260 în anul următor. De la cîteva bucăți, prin extinderea fabricației și la Craiova, Miercurea Ciuc și Codlea, s-a ajuns la impresionanta cifră, pentru vremea aceea, de 60.000 de unități anual.

Cu intrarea în producție a tractorului U650 (1963), un tractor complex, ce putea fi folosit atît în agricultură, cît și la transport, epopeea tractorului românesc ia proporții internaționale, la Tîrgul Internațional de la Leipzig (1965) fiind cîștigătorul medaliei de aur. La un nivel superior de tehnicitate și utilitate, ies anual pe poarta Uzinei brașovene 50.000 de tractoare,  70% dintre acestea (35.000) iau calea exportului, ajungînd în peste 100 de țări, printre care China, India, Egipt, Uniunea Sovietică, Congo, Brazilia. Atît de mare era cererea, încît la fiecare 9 minute pe poarta uzinei ieșea un tractor. Atunci, din cei circa 190.000 de locuitori ai Brașovului, 26.000 lucrau la uzină. Pentru muncitori se construiseră cartiere de blocuri, policlinică, spital, stație de salvare, cantină, sală de spectacole. Ce păcat, însă. După 1989, ca peste tot în țară, în orașele cu citadele muncitorești, și la Brașov începe declinul. După o seamă de încercări nereușite, cu privatizări furate, în 2007 UTB sucombă, dispărînd de pe harta industrială a țării, cu cele 125 de hectare, cu tot ...

Rămînînd în domeniul construcțiilor de mașini, ne mutăm în București, unde aflăm de Uzina „Autobuzul”, cunoscută anterior sub mai multe denumiri, „Rocar” la ultima... strigare. Dorind să acopere din producție proprie necesarul de mijloace de transport materiale și călători, Guvernul de la București dezvoltă fabrica de pe Șoseaua Giurgiului, realizînd, în 1957, TV1 și TV2, autobuze pentru călători, mai multe tipuri de utilitare ajungînd să fie exportate în țări precum Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, în America de Sud, cît și în Vest. După 1989, venind și aici tăvălugul privatizării, finalul a fost tras la indigo cu alte distrugeri autohtone, lipsa modernizării și concurența cu modele la mîna a doua, mult mai ieftine, a mai șters de pe hartă o mare citadelă muncitorească. E mult mai ușor de importat, de unde poate ieși și un cîștig personal pentru cine se ocupă de achiziții. Ce contează rămînerea pe drumuri a mii de muncitori și specialiști! O remarcă specială, ca și la Tractorul Brașov, și aici au fost făcute „pierdute” multe proiecte, fișe tehnice, schițe tehnice, cărți de piese de schimb etc., o documentație complexă, care nu mai poate fi refăcută.

Cu circa 13.000 de kilometri de linii de cale ferată curente și directe, România simțea nevoia modernizării transportului pe calea ferată, prin trecerea de la bătrîna locomotivă cu abur, la locomotiva  Diesel-electrică și la cea electrică. În acest scop ia ființă la Craiova Uzina „Electroputere”, unde se începe producția de locomotive Diesel-electrice, electrice, motoare electrice, aparataj electric de înaltă tensiune. Cu investiții considerabile și cu o viziune modernă asupra calității și performanței produsului finit, la „Electroputere” Craiova s-au produs, pînă în 1989, 3.000 de locomotive Diesel-electrice și 1.000 de locomotive electrice, o parte dintre acestea mergînd la export.

După ce „Uzinele pe roți” construite la Craiova au ajuns pînă în China, Iran, Polonia, Grecia și în alte multe state dezvoltate, după 1989 întreprinderea a fost transformată în societate pe acțiuni, cînd s-au întegistrat mari pierderi, conducînd la privatizarea din 2007, pachetul majoritar fiind cumpărat de o firmă din Arabia Saudită, firmă care n-a respectat promisiunile de a investi în patrimoniul respectiv, ceea ce a condus, inevitabil, la închiderea uzinei în 2019, după 70 de ani de funcționare.

Cine a coordonat desființarea întreprinderilor?

După 35 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 – schimbare plătită cu sînge, în condiții nici pînă acum elucidate – constatăm o  crasă discrepanță între vis și realitate, între ce-am dorit și ce-a ieșit. Nu știu cum se face, dar, de fiecare dată cînd vine decembrie și ne pregătim pentru comemorarea nevinovaților împușcați în perimetrul acelor evenimente, ne încălzim inimile cu adjectivele recunoștinței umane, fără a îndrepta un gînd și către „demolările” hazardului dominator în sfera realității economice, în special, dar și în sisteme precum cele de învățămînt, sociale, culturale etc. În acest context, cine are o oarecare capacitate de sinteză, gîndește unitar, aducînd în fața ochilor atît emoția și recunoștința viilor pentru cei căzuți, cît și durerea non-fizică pentru distrugerea criminală a unei infrastructuri economice importante.

Cînd constați că într-o democrație reală, astfel cum ne etichetăm regimul instalat acum 35 de ani în România, sute de fabrici și uzine mari, precum și alte mii de întreprinderi mici, în care munceau milioane de români, contribuind la dezvoltarea țării și la întreținerea familiei, au fost devalizate, în special prin privatizarea frauduloasă, sau au fost aruncate la fier vechi, cum să nu te întrebi cine a dirijat acest jaf național și, mai ales, cine a sprijinit acțiunea din interior. Cum de entuziasmul generat de evenimentele din decembrie 1989, cînd ne-am luat „porția de libertate”, ne-a înfierbîntat atît de mult sîngele, încît am rămas orbi și surzi în fața tăvălugului distrugerii care se năpustea peste o Românie debusolată? Durerea devine și mai accentuată, în condițiile în care, în unele unități industriale care au fost închise, după ce la o parte dintre salariați li s-au achitat niște sume compensatorii, unii chiar s-au bucurat, „norocoși” că nu mai vin la muncă, rămînînd și cu ceva bani, de parcă ar fi așteptat acest moment păgubos nu numai pentru țară, dar și pentru ei, pe termen lung. Consecința? Fabricile demolate, în locul acestora ridicîndu-se mastodonți de birouri, din sticlă și metal, sau mall-uri. Totuși, cine a fost tartorul care, la nivel național, pe județe și pe orașe, a orchestrat acest prăpăd național, într-un timp în care noua societate edificată trebuia să-și afirme superioritatea față de epoca ceaușistă, motivînd, și pe această cale, mișcarea și jertfa din decembrie 1989?         

Dacă analizăm situația prin prisma reacției Guvernului României (toate guvernele de după 1989, în fruntea cărora s-au succedat, în total, 31 de premieri – aproape cîte unul pentru fiecare an), constatăm un fapt greu de explicat: nu s-a învățat absolut nimic de la primele privatizări greșite, Statul a continuat să-și vîndă activele, ștampilate de primul-ministru al „noii” Românii, „specialistul” Petre Roman (numele real, Erno [Ernest] Neulander), cu sintagma „o grămadă de fier vechi”. Parcă voind să scape de „povara” unor combinate și uzine, productive la acea oră și rentabile, Guvernele României postdecembriste le-au înstrăinat cu ochii închiși, numai și numai să nu mai audă de ele. Cu puținii bani pe care i-au primit au acoperit ceva cheltuieli curente, încercînd să cîrpească o țară cu o economie ce își începea deriva spre ciocnirea cu aisbergul șacalilor lumii capitaliste.

O pierdere semnificativă, resimțită acum, cînd sîntem cu războiul la graniță, este dispariția industriei de apărare, sector în care România ocupa locul 8 din lume, în exportul de armament. Iată, într-un mod criminal, au intrat în paragină unități din acest sistem, precum Uzinele Cugir, Sadu, Mija, Mârșa, 23 August, IOR, Electromagnetica, Moreni, Crângul lui Bot, Mizil și alte unități în care se produceau muniție, armament, tancuri, transportoare blindate, bombe și proiectile. Consecința acestui act criminal? Miliarde de euro cheltuiți pe armament din afară (de multe ori învechit și plătit în avans cu 3-5 ani), și mii de oameni ajunși șomeri. Statul Român a distrus tot, într-un ritm malefic, și acum stăm la mîna NATO, așteptînd activarea Art. 5. Halal conducători!

Ca și în prezent, cînd România se află într-o criză acută, economică, politică, socială și morală, cînd balastul datoriei externe se apropie de incredibila cifră de 55% din PIB, iar politicienii și partidele politice se ceartă precum chiorii pe ciolan, tot astfel s-a scris istorie și în ultimii 35 de ani. Ce mai știu românii, în prezent, despre nume de prestigiu ale industriei și economiei românești, din hulita perioadă de dinainte de 1989, cum ar fi: „ARO” Cîmpulung, „Steagul Roșu” Brașov (26.000 de angajați, cu o producție de 33.000 de camioane anual); Fabrica de televizoare „Electronica”, pe platforma industrială Pipera (în 1990, televizoarele românești erau exportate în țări ca Germania Federală, Olanda, Statele Unite, Austria, Elveția, Marea Britanie); Fabrica de avioane cu reacție „Romaero”; Canalul Dunăre-București (înce­put în 1986, abandonat în 1989, cînd mai erau de construit doar 30% din cei 73 de kilometri ai canalului); Fabrica de ulei „Solaris”; Fabrica „Helitube”; IMGB; Fabrica „Dacia Textile”; „Griro”; „Romprim”; „Mar­mura”; „Timpuri Noi”; „Automatica”; Fabrica de mobilă Pipera; Fabrica de sticlă „Stiteh”; „Pumac”; „Semănătoarea”;  „Ventilatorul”; Fabrica de mobilă „Mobilux”; Fabrica de bere „Grivița”; Fabrica „Inox”; Fabrica „Electromontaj”; Fabrica „Romcarton”; Fabrica „Adesgo”; Mecanica Fină; „Electrotehnica”; „Policolor”; „Aversa”; „Vulcan”; „Republica”; „Apaca”; „Tricodava” ultimele 28, din București.

Dar jaful acesta programat se extinde și în țară, fiecare locuitor care are, acum, în jur de 50 de ani, poate face o plimbare pe străzile orașului de reședință și poate semnala locurile fostelor fabrici și uzine, ocupate astăzi de
mall-uri, blocuri de locuințe sau zgîrîie-nori de birouri.

Unde duce democrația postdecembristă

E decembrie, sfîrșit de an, apropierea sărbătorilor de Crăciun și a Anului Nou. Prinși în febra acestor evenimente colective, nu putem evada din cotidianul incert, deși guvernanții ne asigură că totul va fi bine, cînd noi înșine trăim pe viu numai întîmplări buimace, care ne fac să ne întrebăm – încotro se îndreaptă România? Îi vom vedea pe politicieni punînd coroane de flori la troițele de la locurile unde au căzut tinerii secerați de rafalele „teroriștilor” din decembrie 1989, fiind gata-gata să pice și o lacrimă peste coroana de flori ofilită deja. Desigur, prefăcătorie! Guvernanții, deși unii dintre ei și-au scos certificate de revoluționar, nu dau doi bani pe ceremoniile din fiecare decembrie, plictisiți de monotonia repetării, an de an, de 3 decenii și jumătate, a unui ceremonial care a devenit caduc.

În fond, Țara mai are și alte monumente, statui, memoriale și locuri sfinte, unde politicienii se pot reculege, depunînd o floare și aprinzînd o lumînare. Apoi, nimb de eroi – chiar dacă pe altă treaptă decît cea a împușcaților din decembrie 1989 – poartă și tinerii care au plătit cu viața curajul de a sfida muntele sau apa, tinerii voluntari, muncitori și militari care au lăsat posterității lucrări monumentale, precum calea ferată Bumbești-Livezeni; Hidrocentralele Bicaz, Vidraru, Porțile de Fier (I și II), Transfăgărășanul. Pe ei cine-i mai plînge, cu surle și trîmbițe, cine le mai aprinde o lumînare pentru veșnică pomenire? Politicienii? Nu. (Ăștia nici nu știu unde să le caute urmele); Armata? Nu. (Ăștia n-au făcut parte din NATO); Societatea civilă? Nu. (Ăștia morți nu au asemenea vizibilitate precum cei din decembrie 1989); Poate familia sau rudele, acolo unde mai trăiesc. Încolo – liniște deasupra, pe pămînt, așa cum este și în pămînt. Vine decembrie, trece decembrie, trec manifestările și vin uitările, aducîndu-ne aminte de proverbul răutăcios „Morții cu morții,viii cu viii!”.

Desigur, ce-am pierdut în acești 35 de ani, din ceea ce a avut Statul Român pînă la borna decembrie ’89, și ce-am cîștigat în același cadran de timp este imposibil de cuantificat la milimetru. Apropo de acest subiect, am văzut la tv un reportaj cu o coadă la portocale, într-o iarnă dinainte de 1989, la care era suprapusă o secvență din Piața Obor, cu munți de portocale, în prezent, sugerînd, bineînțeles, binefacerile regimului actual. Nimic de zis – comparația vizuală este edificatoare, dar rămîne fără efectul scontat. De ce? Pentru că toți cei care se regăsesc la acea coadă au uitat deja de situația redată vizual; iar cei care au crescut lîngă „munții” de portocale nu simt nici un fior la propaganda propusă de regizor. În afară de cele două categorii de „privitori”, poate apărea și o a treia categorie, care, mai cîrcotașă, poate slobozi niște întebări, astfel: E mai bine cu portocale, decît cu uzine? E mai bine cu banane, decît cu fabrici? Cred că la aceste întrebări ... socratice, cel mai bine poate răspunde perpetua candidată la președinție, cîmpulungeanca Elena Lasconi.

Tot vorbim de democrație, de stat democratic și de alte derivate ale acestui concept politic, mai ales cu referire la reflectarea lui în politica de la noi, fără să-i mai verificăm pe politicienii români dacă n-au uitat definiția: Democrație = Puterea poporului, pentru că vine din cuvintele grecești „demos” (popor) și „kratos” (putere). Aceasta fiind definiția din Dicționar, însă pusă în practică în România, democrația are mai mereu capul spart, pentru că, denaturînd-o, nu Poporul conduce, nu mulțimea este la putere, ci o clică de politicieni rupți de popor, rupți de realitatea din țară, avizi de putere, leneși și săritori dintr-un partid într-altul, și chiar inculți din punct de vedere politic, atîta timp cît adoptă hotărîri contrare intereselor naționale și ale celor ce i-au ales.

Ca o oglindire a ceea ce am scris mai sus, iată cum își propune Guvernul Ciolacu cultivarea la copii (elevi) a dragostei de Țară, de Istoria României, cu etapele ei istorice. După eșuarea mult trîmbițatei „România educată”, sloganul cu care Iohannis a prostit mulți români cu o reformă a Învățămîntului lamentabilă, și după tatonări de introducere ca disciplină de învățămînt în școala românească, de la o anumită clasă în sus, a educației sexuale, vine acum ministreasa Ligia Deca și ne anunță că, pentru anul școlar viitor, în școala românească se va introduce o nouă materie de studiu obligatoriu care se va preda la clasele a XII-a și a XIII-a din învățămîntul seral și cu frecvență redusă, anume Istoria comunismului în România. Cum motivează doamna ministru (care, mîine-poimîine va fi schimbată) acest proiect?  Citiți halucinantele explicații cu care Ministerul Educației vrea să-i îndoctrineze pe adolescenții României.

„Nostalgia după vremuri de tristă amintire are cauze complexe, însă una dintre cele mai importante dintre aceste cauze este necunoașterea faptelor istorice. Fenomenul este îngrijorător cu atît mai mult cu cît pare să fie înregistrat în cadrul diferitelor categorii de vîrstă, inclusiv în rîndul tinerilor care nu au trăit nici măcar o zi în regimul comunist. Unii fiind născuți chiar după aderarea României la NATO sau la Uniunea Europeană”. Lăsînd la o parte construcția morfologică precară, aberațiile șefului de la Educație sînt de rîsul curcilor. Dacă citiți și mai departe, vă vine să țineți copiii acasă, într-un mediu mai sănătos. „Programa integrează studii de caz relevante, precum Radio Europa Liberă, Decretul 770 din 1966 sau Tratatul de la Varșovia, oferind o imagine clară, mai ales asupra modului în care deciziile politice sau istorice au afectat viețile oamenilor”.

Stați să vedeți pînă unde ajunge nebunia de ministru: Decretul 770/1966 se referă la... interzicerea întreruperii cursului sarcinii! Bravo, doamnă Deca! Ai rezolvat cu problema drogurilor în școli și cu bătaia dintre elevi sau cu atacarea de către aceștia a profesorilor! De anul viitor îi vei învăța, pe elevi, despre... periculozitatea Tratatului de la Varșovia (alo! Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost, în mod oficial, dizolvat la întîlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991), iar pe eleve... cum să scape de sarcină (sau cum s-o lase!). Acum, România va fi super educată!

Pentru ca să dormi liniștită că ți-ai făcut datoria față de Patrie, iată care vor fi reacțiile elevilor din clasele a XII-a și a XIII-a la aceste „lecții”. Vor fi 3 atitudini: indiferență, mirare, haz. Păi cum credeți că se va raporta un adolescent din zilele noastre, care are acces la tehnica digitală și la surse internaționale de informații, care trăiește în condiții normale, într-o familie normală (cei care au împlinit vîrsta de 18 ani, poate au și primit de la părinți, de majorat, un autoturism), la aceste elucubrații (mai bine zis – prostii) pe care le propune Ministrul Educației. De fapt, nu trebuie să ne cutremure această inițiativă de o rară  suficiență intelectuală, dacă ne gîndim că vine din partea celei care, în calitate de Consilier Prezidențial pentru educație și cercetare, la Cotroceni, a coordonat giganticul proiect iohannist „România educată”.

Așa educatori, așa educați!

Îmi pare rău că închei articolul într-o notă de certă deziluzie, dar acest fapt are legătură intrinsecă cu marea deziluzie provocată de trecerea celor 35 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, timp în care speranțele românilor – chiar de-au fost sau n-au fost pe baricade – s-au năruit asemenea unui castel de cărți de joc. Păcat! A fost un 22 decembrie 1989... altul nu se știe în care secol va mai veni!

GEO CIOLCAN