România cea Mare și frumoasă să strălucească în inimile noastre, ale tuturor!
  • 30-04-2021
  • 0 Comentarii
  • 537
  • 0

– Interviu cu preotul Gabriel Cazacu, parohul Bisericii Cașin, din București –

 

Pe bulevardul Mărăști, din București, nu departe de Spitalul Elias, pe partea opusă, la intersecția cu strada Alexandru Constantinescu și vizavi de Federația Română de Rugby și de stadionul rugbiștilor, o biserică monumentală atrage privirile trecătorilor, fie că sînt bucureșteni, fie că sînt din alte localități. Impunătoarea construcție ale cărei turle dau o senzație de cupole strălucitoare, cu o intrare maiestoasă îmbinînd stilul muntenesc brâncovenesc cu cel byzantin, cu pridvorul deschis, sprijinit de coloane masive de parcă te-ai afla în fața unui templu antic, poartă denumirea de Biserica Cașin sau (cum mai este cunoscută de localnici) Mînăstirea Cașin.

Într-o zi cu soare înșelător, de primăvară, dar cu o încărcătură spirituală semnificativă – ne aflăm într-una din săptămînile din Postul Mare al Paștilor – am poposit la Biserica Cașin pentru a purta un dialog cu părintele paroh Gabriel Cazacu, dialog convenit telefonic. După ce am admirat încă o dată interiorul bisericii, cu catapeteasma din marmură albă și lambriuri din același material, cu splendoarea icoanelor din foiță de mozaic, licărind în jocul luminii strecurată prin vitraliile ferestrelor, am ieșit în micul parc din fața bisericii și ne-am așezat pe o bancă dintre cele instalate lîngă gardul viu, înverzit. Aici, în adierea aripii unui vînt răcoritor și în peisajul viu al străzii (autoturisme, tramvaiul 41, sirenele stridente ale mașinilor Salvării care intrau sau plecau de la Elias), am purtat unul dintre cele mai plăcute dialoguri pe care le-am avut vreodată cu un slujitor al Bisericii.

Cu o alură de baschetbalist, cu privirea mereu căutătoare, parcă vrînd să citească în sufletul interlocutorului, cu glasul domol, din care vorbele par a pluti pe o apă cu limpezimi de cer albastru, dar cu intonații timbrate pe alocuri de semnificația expresiei, părintele paroh Gabriel Cazacu răspîndește în jurul său acea aură invizivilă, dar sesizabilă, a unui pămîntean dăruit de Duhul Sfînt cu harul de a comunica îndeaproape cu semenii săi, pentru răspîndirea pe Pămînt a Cuvîntului Domnului.

Urmăriți acest dialog cu părintele Gabriel Cazacu, realizat în preajma celebrării celei mai luminoase Sărbători din Calendarul Creștin-Ortodox – Învierea Fiului lui Dumnezeu, după suprema jertfă pe care a îndurat-o întru spălarea păcatelor noastre.

 

 

Geo Ciolcan: Părinte Cazacu, iată-ne, acum, nu în postura de duhovnic și mirean, care se spovedește și se împărtășește la această adevărată cetate de lumină, de foarte mulți ani, ci în aceea de preot -  paroh și cea de reporter, pentru a descrie cititorilor revistei ,,România Mare”, în timpul avut la dispoziție, cîteva evenimente din acest timp de pătimire și de Înviere pecetluit cu moartea și viața Mîntuitorului Isus Christos. Mulțumindu-vă pentru amabilitatea de a accepta acest dialog în aceste zile cu încărcătură bisericească plină de evlavie (iată, sînteți înaintea slujbei de maslu de la ora 17), vă rog să începeți cu cîteva cuvinte despre ceea ce bucureștenii numesc Biserica Cașin, sau Mînăstirea Cașin.

Preot Gabriel Cazacu: Doamne ajută! Ne bucurăm că ați sosit la noi în căutările dumneavoastră sufletești, spirituale. Ați poposit și la acest sfînt lăcaș, o biserică de referință a Capitalei, cu renume de mînăstire, dar este o biserică de parohie (eu fiind preot căsătorit), însă avea un renume de mînăstire pentru că, în urmă cu multă vreme, strada de aici, din spate, se numea Mînăstirea Cașin. Astăzi, stația STB se numește Mînăstirea Cașin, biserica intrînd astfel în memoria mentalului colectiv al bucureștenilor, și nu numai, ca fiind Mînăstirea Cașin. A nu se confunda, însă, cu adevărata Mînăstire Cașin, din județul Bacău, locul marcat de lupte grele în timpul primului război mondial, pentru ca noi, astăzi, să ne bucurăm de această libertate.

Biserica a fost construită într-o zonă de lux a Bucureștilor, într-o zonă boierească, în zona Domeniilor. De aceea se numește, în Administrația bisericească, Parcul Domenii Cașin. Este o biserică dăruită de Dumnezeu cu mult har, cu multă vindecare, este foarte căutată de bucureșteni și de oameni de pe tot cuprinsul țării, pentru că aici și-au găsit liniștea și răspuns foarte mulți credincioși care au venit și au considerat că mijlocirea Arhanghelilor Mihail și Gavril, ocrotitorii și părinții spirituali ai sfintei noastre biserici, este cea mai bună cale de a ajunge la împlinirea rugăciunii înălțată spre Dumnezeu.

G.C.: Dacă în exterior ați terminat lucrările de refacere a acoperișului și a picturii, în interior se mai lucrează, deși constat că se înaintează cam încet, dar sînt vizibile noile și splendidele icoane murale, pictate cu mozaic, ceea ce e foarte frumos, dar extrem și complicat de lucrat.

Pr. G.C.: Din 1947 și pînă în zilele noastre ne ostenim cu timp și fără timp ca să terminăm lucrările de înfrumusețare în interior cu mozaic. Mai avem mult de lucru, dar nu împodobim doar zidurile, lucrăm, aș spune, cu multă dăruire duhovnicească la construirea conștiințelor, la amenajarea interioară sufletească a tuturor păstoriților noștri duhovnicești. Ne ajută doi meșteri neîntrecuți, pictorii Marcel și Daniel Codrescu – tatăl și fiul – care, în momentul de față sînt angrenați în lucrarea cu mozaic de la Catedrala Mîntuirii Neamului, acest obiectiv de importanță națională avînd prioritate.

G.C.: Pentru că sîntem într-o perioadă unică din anul bisericesc, în zilele premergătoare suferinței și izbăvirii Mîntuitorului – momente ce au jalonat istoria omenirii de peste două milenii, vă rog să vă întoarceți cu gîndul în timp și să reînviați amintirea stelară a copilăriei dumneavoastră în timpul acestei sărbători, Sfintele Paști.

Pr. G.C.: Copilăria mea s-a petrecut la Ploiești, sînt ploieștean, ca origine, și port în suflet foarte multe amintiri frumoase și emoționante ce țin de trecerea de la moarte la viață, și de la pămînt la cer.

G.C.: Excelentă  metaforă a metamorfozei acestui timp al împlinirilor cerești!

Pr. G.C: Mulțumesc. Copilăria este o etapă în care se făuresc unele idealuri. Copilăria mea – fiind fiu de cîntăreț bisericesc, la Biserica Sfîntul Vasile din Ploiești – a fost marcată de aceste evenimente, toate marile sărbători creștine le-am petrecut la biserică, un lăcaș precum o Catedrală a Ploieștilor, cu patru preoți slujitori. Copil fiind, îl ajutam pe tatăl meu la strană, încît atunci cînd am plecat la Seminar, știam toate cîntecele bisericești și toate rînduielile, astfel că le păstrez o pioasă amintire dascălilor mei care m-au modelat în anii copilăriei, îndreptîndu-mi pașii spre pregătirea mea ca preot.

Anii au trecut, și, prin mila și puterea lui Dumnezeu, importanța și strălucirea Sărbătorii Pascale rămîn neschimbate în sufletele noastre, pentru că am încă în minte momentul în care părinții ne primeneau de sărbătoare cu cămașă albă, și, la miezul nopții, ieșeam cu lumînarea aprinsă în mînă și înconjuram biserica și cîntam ,,Christos a înviat!”. Vă rog să mă credeți că aceeași empatie vie o trăiesc și în zilele noastre cînd, în fața bisericii, oferind lumina credincioșilor și lîngă mine sînt copiii mei, băieții mei de astăzi, nu doar fiii duhovnicești, ci și fiii trupești pe care mi i-a dat Dumnezeu, care ies cu mine alături, astfel continuă această slujbă a lui Dumnezeu, dar și a aproapelui noastru.

G.C.: Cînd purtam acestă discuție despre primenirea trupului și a sufletului – simbioza dată de împletirea primăverii cu sărbătoarea Învierii Domnului, după ce, pentru noi, oamenii, a trecut prin moarte – ne punem o serie de întrebări la care căutăm răspunsuri. De pildă: cum percepem noi Postul Mare față de alte perioade ale anului calendaristic bisericesc?

Pr. G.C.: Biserica – Maica strămoșească a neamului românesc, așa cum o numea Mihai Eminescu, poetul nepereche – ne învață că în perioada aceasta a Postului cel Mare nu trebuie să postim încruntați și să arătăm tuturor cît de greu ne este să postim. ,,Cînd postești spală fața ta și unge părul tău”, cum spune psalmistul. Perioada postului este timpul în care trebuie să îmbinăm abținerea de la consumarea unor alimente permise în restul anului, cu munca și rugăciunea, iertarea cu deschiderea sufletească spre a-l asculta mai mult pe aproapele nostru care este la nevoie. Nu trebuie să postim doar de alimente. În perioada postului, preponderent noi trebuie să fim mai aproape de frații noștri, să știm să-i iertăm, să-i iubim, să dăruim celor care nu au și să știm să fim pansamentul Duhului Sfînt acolo unde biserica ne trimite.

Să știți, postul este și o stare în care omul vorbește mai puțin și-L ascultă mai mult pe Dumnezeu. La urma urmei, postul este o golire de prea mult Eu – Eul acesta important, pe care noi îl cultivăm în fiecare zi – și acceptarea faptului că Dumnezeu vine și picură în sufletele noastre sămînța aceasta a iubirii Sale.

G.C.: După ce în pasajul anterior ați creat o adevărată bijuterie literară, pe care inima mea de poet o și citește transpusă în versuri sublime, să vedem ce alte exemple stilistice ne veți mai oferi! Acum vreau să abordăm modul în care noi, cu ajutorul Bisericii, ne pregătim pentru marea întîlnire cu Christos, în noaptea Învierii.

Pr. G.C.: Pregătirea noastră se desfășoară pe mai multe planuri. Cel administrativ ține de gospodăria fiecăruia: curățenie, chemarea preotului pentru sfeștania casei, stropirea cu aghiasmă. Vine apoi partea generată de credință: spovedania, pentru a primi iertarea de păcate, apoi împărtășirea și ungerea cu mir – după care putem spune că sîntem purtători de Christos!

În această perioadă, Biserica îi vizitează pe cei netransportabili, care doresc să se spovedească și să se împărtășească la domiciliu, și aducem bucurie acolo unde deznădejdea sapă în sufletul oamenilor. Preoții sînt prezenți în teritoriu, în parohie, dar și în sfintele biserici unde în aceste zile au loc slujbe speciale. Acum facem colecta națională la fondul central misionar, prin care sînt ajutate toate comunitățile sărace din țară și din străinătate.

G.C.: Din copilărie, cei care făceam din Săptămîna Mare o plăcută așteptare, prin revelația Deniilor – un fel de descătușare magică a luminii cerești – nu putem uita aceste slujbe care au loc numai în săptămîna dintre Florii și Sfintele Paști. De ce ne atrăgeau atît de mult Deniile?

Pr. G.C.: Perioada Postului Mare trebuie considerată ca un urcuș pe un munte foarte înalt, în cadrul căruia, la fiecare oprire, în fiecare duminică, trăim o revelație. Duminica Floriilor este considerată ca un nou început în care postul nostru se înăsprește. Slujbele de Denie sînt de o frumusețe covîrșitoare, prin solemnitate și prin textele cîntecelor. Cu bucurie îi îndemn pe cei care citesc aceste rînduri să vină și să cîntăm împreună Prohodul!

G.C.: Părinte Cazacu, trăim în Secolul XXI, cînd omul este supus unor ispite, și cînd percepția lui despre un anumit lucru poate cu ușurință să fie deturnată. În contextul pătimirii și Învierii Domnului Isus Christos, credeți că noi toți trecem cu înțelegerea dincolo de dogma manualului de școală?

Pr. G.C.: În lumea noastră creștină teologică, românii ortodocși, încă de la naștere, sînt conduși la Sfînta Biserică de către părinți și de către nași, care devin părinții spirituali, și în momentul botezului primim îngerul păzitor care ne veghează, ne ocrotește și ne călăuzește pașii peste tot pe pămînt. Atunci, copilul primește sămînța credinței cu ceilalți, sămînța încolțește, crește și, mai tîrziu, în viața de adult, rodește. Indiferent de nivelul de cultură teologică, fiecare dintre noi avem un bagaj minim prin care înțelegem că îl slujim pe Dumnezeu, Creatorul nostru, Tată al cerului și al pămîntului, știm rugăciunea  ,,Tatăl nostru”, ,,Crezul” și tot acest ABC inițiatic.

Mîntuitorul nostru Isus Christos se jertfește pentru noi, oamenii, El fiind fără de păcat, Fiul lui Dumnezeu, trimis fiind de Dumnezeu pe pămînt spre a noastră mîntuire. Omul, firea omenească, coboară atît de jos în credință și în patimi încît nu mai putem privi cerul în nădejdea mîntuirii. Și, atunci, Bunul Dumnezeu ia această măsură radicală, și pentru a salva firea omenească, Mîntuitorul Isus Christos se întrupează din Fecioara Maria, noi, credincioșii din toate vremurile și din toate timpurile retrăind acest miracol al venirii pe lume a pruncului care, ulterior, preia toate păcatele lumii. Adică ,,Mielul lui Dumnezeucel care ridică păcatele lumii pentru lumina și mîntuirea omului”, cum frumos găsim exprimarea într-o rugăciune.

G.C.: Relația dintre om și credință, dintre om și Dumnezeu, așa cum o explicați dumneavoastră, este reciprocă. Cum încadrăm în acest demers educația unui copil, întrebare ce rezidă din minunatele imagini din bisericile noastre, unde întîlnim mulți părinți ce-și aduc pruncii la Sfînta împărtășanie. Înțeleg ei sacralitatea acestui moment?

Pr. G.C.: Mîntuitorul Isus Christos ne spune atît de frumos într-una din Evanghelii: ,,Lăsați copiii să vină la mine, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu!”. Părinții ne-au învățat acest exemplu luminos, adus din copilăria lor, de la bunici și străbunici, ca o moștenire de mare preț. Eu îi îndemn pe toți părinții ce-și botează copiii ca în fiecare duminică, la Sfînta Liturghie, să vină la biserică. Aici, la Cașin, veți vedea foarte mulți copii care vin cu părinții. Chiar în orice moment al Sfintei Liturghii. Chiar cînd trece la plimbare prin parc, vine un timp anume, cît să nu se plictisească, și pe urmă poate relua plimbarea sau joaca în parc. Prin excelență copilul este atras de atmosfera din biserică, ritualul creștin și cîntările bisericești îi luminează și mai mult mintea lui pură.

Duminica este sărbătoarea familiei, este ziua Învierii, în fiecare duminică din anul bisericesc noi celebrăm Învierea, Ziua Domnului. Faptul că în școală s-a reintrodus ora de Religie vine în sprijinul înțelegerii de către copii a importanței alegerii drumului către biserică și a interpretării lumii fizice și prin creația divină.

G.C.: Am postit sau n-am postit – fiecare după credință, putere și sănătate – dar de Crăciun tăiem porcul, iar de Paști sacrificăm blîndul miel – un minunat pretext de a schimba, uneori, sărbătoarea bisericească într-o petrecere bahică de proporții și cu urmări nefaste pentru sănătatea noastră. E bine? E rău să procedăm așa?

Pr. G.C.: Dumnezeu ne-a creat cu o constituție dihotomică – trup și suflet. Ambele au nevoie de îmbrăcăminte, au nevoie de hrană, de resurse care să le alimenteze. Bineînțeles că noi sîntem tributari, adică robi ai trupului, de aceea posturile vin să înfrîneze nevoile trupului și aducem la suprafață sufletul, și sufletul nostru primește multă atenție în această perioadă. Sufletul este îmbogățit, este împlinit, acum ne rugăm rugăciunea inimii: ,,Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

Bineînțeles că după ce ne-am spovedit și împărtășit, intrăm în această bucurie, pentru că noi, românii, știm să ne bucurăm, avem niște rețete culinare deosebite, sîntem vestiți în lume pentru ospitalitatea cu care-i primim pe oaspeți în casa noastră și-i omenim stînd la o masă de sărbătoare, mulțumindu-i Bunului Dumnezeu pentru toată bunătatea pămîntului pentru care gospodarul a muncit un an. După 40 de zile de post nu putem împovăra trupul dintr-odată cu mîncăruri grele și cu multă băutură alcoolică. ,,Toate sînt îngăduite, dar nu toate de folos”, iată cu cîtă înțelepciune ne povățuiește Sfîntul Apostol Pavel.

G.C.: Am înțeles. Postim, ne înfrînăm unele porniri, ne spovedim și ne împărtășim, apoi, temperat, putem sărbători în familie sau cu prietenii, cu o masă îmbelșugată, conform tradiției ancestrale. În definitiv, și bucatele și băutura de pe masă tot de Dumnezeu sînt lăsate... În altă ordine de idei – vom întîmpina și vom sărbători și acest Sfînt Paști tot sub apăsarea acestei pandemii care bîntuie prin lume, ca și anul trecut. Totuși, pare că anul acesta vom fi ceva mai relaxați. Cum se vede de la nivelul Bisericii acest fenomen?

Pr. G.C.: Am împlinit un an de pandemie. Biserica a înțeles că este un partener și un actor important la nivel social, și fiecare dintre noi, preoții, împreună cu ierarhia superioară bisericească, ne-am dedicat timp foarte mult și resurse materiale pentru a veni în sprijinul oamenilor care s-au arătat a fi neputincioși. Bineînțeles că pandemia ne-a surprins nepregătiți. Nu știam ce înseamnă mască, nu știam că  vreodată trebuie să spovedim cu măști sau că vom sta, iată, și la acest interviu, față în față purtînd măști. Am ajutat și vom ajuta în continuare. Mulțumim tuturor celor care au ajutat biserica, pentru ca biserica să ajute, la rîndul ei, comunitățile cu echipamente medicale, alimente, medicamente, ajutoare materiale, dar și spirituale au fost direcționate de către biserică, la nivel național, către spitalele de urgență din proximitatea lăcașelor de cult. Biserica recomandă și încurajează respectarea tuturor regulilor adoptate, precum și o informare corectă despre vaccinare.

G.C.: În acest cadru pe care l-ați conturat, Sărbătoarea Învierii din acest an va avea aceeași rezonanță în inimile noastre, cum se întîmpla de obicei?

Pr. G.C.: Sărbătoarea Învierii din acest an ne va găsi pe noi toți mai buni și mai pregătiți să iertăm, să fim mai generoși.

G.C.: Părinte Gabriel Cazacu, pentru că orice lucru, cît ar fi de frumos, trebuie să aibă și un sfîrșit, iată că și dialogul nostru care a fost centrat pe Marea Sărbătoare a Creștinătății – Paștele Ortodox – a ajuns la final. Pînă să vă adresez ultima întrebare, vreau să vă mulțumesc nu atît pentru acceptarea acestui dialog, cît pentru  materializarea lui, contribuția domniei voastre încadrîndu-se într-o notă de excepție a înțelegerii unui astfel de demers. Vă mulțumesc!

Pr. G.C.: Și eu vă mulțumesc pentru că, într-o lume în schimbare, sînteți vector al drumului pe care omul pășește în întîmpinarea lui Dumnezeu. Doamne ajută!

G.C.: Cu ce gînduri vă îndreptați inima, acum, în preajma Sfintelor Sărbători de Paști, către toți cititorii revistei noastre, către toți cei ce simt în cuget puterea credinței în Învierea Domnului?

Pr. G.C.: Mă rog Bunului Dumnezeu să-i lumineze și să-i binecuvînteze pe toți românii de pretutindeni. Îl rog pe Bunul Dumnezeu să ne ocrotească pe noi toți, și Maica Sa Cea Sfîntă să ne poarte pe toți în brațele sale, astfel încît, noi toți, mai tineri sau mai vîrstnici, să ieșim cu bine din această ispită a pandemiei, și România cea Mare și frumoasă, să strălucească în inimile noastre, ale tuturor, acum și pururea, și în vecii vecilor! Amin!

Interviu realizat de GEO CIOLCAN

(București, 2 aprilie 2021)

Nota autorului: Serialul „Erou sau trădător? – O întrebare inutilă și periculoasă“ va continua în numerele următoare ale revistei.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite