În Transilvania, după cîteva succese militare, Armata română a suferit mari pierderi, fiind nevoită să bată în retragere. Averescu s-a opus atunci planului care punea accent pe numărul efectivelor şi nu pe calitatea acestora, dar Brătianu, vorbind în calitate de prim-ministru, a avut cuvîntul hotărîtor. Planul său urma să fie pus în aplicare în ajunul prăbuşirii Puterilor Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Turcia etc., moment în care România avea să apară pe teren cu forţe masive şi să-şi impună propriile condiţii. Dar, în realitate s-a întîmplat altfel: Puterile Centrale şi-au concentrat forţele mult mai mari, în timp ce efectivele Armatei române au trecut Carpaţii în Transilvania în mai multe coloane dispersate, dînd astfel posibilitatea nemţilor să lovească din plin.
Averescu se afla la comanda Armatei a II-a, dar după dezastrul de pe Dunăre, la Turtucaia (azi Tuta-Kran), în Bulgaria, el a fost trimis în sud să redreseze situaţia; aşa că, fiind în prima linie, nu putea fi făcut responsabil de derularea planului girat de Brătianu, întocmit de şeful său de cabinet, generalul Iliescu, un inginer în vîrstă, aflat la pensie, care şi-a zburat creierii cînd planul a eşuat.
În legătură cu o eventuală închidere a strîm­torii Dardanele ca urmare a izbucnirii războiului dintre Grecia şi Turcia, Alexandru Averescu şi-a manifestat îngrijorarea că măsura nu va fi de bun augur nici pentru România, nici pentru alte ţări care foloseau această cale navigabilă pentru transportul internaţional de mărfuri.
Conflictul greco-turc a apărut după înche­ierea Tratatului de pace de la Sѐvres din 1920, cînd Grecia a dobîndit, cu susţinerea Angliei, Izmirul (Smirna), teritoriile mărginaşe şi malul european al strîmtorii Dardanele. Turcia a redobîndit teritoriile respective în contextul în care a izbucnit revoluţia condusă de Kemal Atatürk şi care a condus la alungarea sultanului şi proclamarea republicii turce. Printr-un nou tratat de pace încheiat la Lausanne, în 1923, au fost anulate prevederile Tratatului de la Sѐvres, Turcia reintrînd astfel în totalitatea drepturilor asupra teritoriilor aflate în dispută.
Strîmtoarea Dardanele uneşte Marea Marmara cu Marea Egee pe o distanţă de 65 km, cu lăţimea între 1,5 și 7 km. Regimul navigabil din Dardanele şi Bosfor a fost reglementat abia în 1936, prin Convenţia internaţională de la Montreux, Elveţia, privind regimul juridic al celor două strîmtori.
Primit de Octavian Goga, ministrul Cultelor şi Artelor, ,,un bărbat de o capacitate şi inteligenţă remarcabile“, român din Transilvania, poet şi scriitor, întemniţat de mai multe ori de către autorităţile austro-ungare pentru propovăduirea libertăţii în favoarea conaţionalilor săi, colonelul Repington a reţinut că toate cultele religioase din Transilvania se bucurau de toate prevederile legale în exercitarea cultului lor. Nu se făcea nici o discriminare, acestea beneficiind în mod egal de subvenţiile materiale primite de la stat, ele neavînd deci motive să se plîngă. Toţi conducătorii cultelor au depus jurămînt de credinţă faţă de monarh. În parlament, romano-catolicii reformaţi şi unitarienii dispuneau de 6 locuri în Camera superioară. Era în curs înfiinţarea de şcoli în limba maghiară în ţinuturile cu etnie majoritar ungară, precum şi crearea unei universităţi în ţinutul secuiesc. Aproximativ 75%
din personalul căilor ferate şi al poştei era maghiar, autorităţile române asigurîndu-le toate drepurile pentru exercitarea profesiei. Manifestările naţionaliste exacerbate din partea etniei maghiare îngreunau mult eforturile administraţiei româneşti pentru implementarea măsurilor în această materie.
Goga îşi exprima speranţa că maghiarii din Transilvania vor participa, în final, la treburile politice ale ţării, constituindu-se într-un partid, aşa cum s-ar înţelege de la sine. Pe atunci, în Transilvania, statistic, existau aproximativ un milion şi jumătate de maghiari, dintre aceştia o treime fiind grupaţi într-un singur judeţ.
Generalul Răşcanu, ,,un bărbat amabil şi protocolar“, l-a pus în temă pe emisarul britanic cu faptul că Noua Românie dispunea de un contingent de 140.000 de recruţi, dintre care pentru încorporare numai 120.000 pentru executarea serviciului militar de doi ani, iar restul să fie pregătiţi pentru efectivele de rezervă în specialităţi precum telegrafişti, curieri, tîmplari, lucrători la căile ferate etc. şi folosiţi la nevoie, în caz de mobilizare. Efectivele Armatei române totalizau 23 de divizii dintre care două divizii erau dislocate pe frontiera cu Ungaria. România urma să doteze armata cu 200 de avioane şi mai multe nave de luptă.
În legătură cu conflictul greco-turc, generalul Răşcanu şi-a exprimat speranţa că Marea Britanie se va implica mai mult în aplanarea stării de război la care au ajuns cele două ţări, în scopul asigurării securităţii navale prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele şi ar fi o nebunie ca Anglia să fie luată prin surprindere de o eventuală escaladare, cu consecinţe imprevizibile, a stării de război pe coasta Mării Negre, unde cu siguranţă s-ar fi putut implica şi Rusia bolşevică. Generalul Răşcanu manifesta o oarecare temere în privinţa înregimentării etnicilor maghiari care, în cazul corpului ofiţeresc şi chiar a unei părţi din trupă, să nu se supună ordinelor superiorilor români.
La întrevederea avută cu generalul Nicoleanu, şeful Poliţiei capitalei, a rezultat că acesta dispunea de un personal de 2.600 de angajaţi şi de 1.000 de jandarmi proveniţi din efectivele armatei, criza de cadre fiind cauzată de salariile mici oferite, în medie de 400 de lei, fapt care îi făcea pe mulţi să-şi dea demisia. Dispune, de asemenea, de detectivi organizaţi în brigăzi şi de sergenţi de stradă, numărul lor fiind mic în raport cu evenimentele care se produceau în capitală. Lămpile de stradă se stingeau la orele 1 din noapte, tocmai atunci cînd hoţii se simţeau în largul lor.
Bucureştiul, pe atunci cu 800.000 de locuitori, avea multe probleme de ordine publică, fapte criminale etc., cu multă lume săracă, migrată din mediul rural, necesitînd astfel un număr aproape dublu de politişti la ordinea publică. Doamna Lahovari, soţia ministrului român la Legaţia de la Paris, s-a plîns că reforma agrară, împărţirea pămîntului, se desfăşura în ritm alert, iar populaţia, în mare parte analfabetă, nu  era pregătită pentru sufragiul (votul) universal anunţat. Ea era de părere ca vechii proprietari, adică moşierii, să rămînă, în loc de mii de hectare, cu 350 de hectare, pe lîngă celelalte proprietăţi cum ar fi podgoriile, conacele, livezile etc. Pentru ţăranii care au primit cîte 5 hectare, va fi greu să obţină recolte mari de cereale. În timpul războiului unii au beneficiat de pe urma nemţilor care, jefuind în principal oraşele, aveau nevoie de căruţele lor, plătindu-le chirie pentru transport. Pentru împroprietărirea ţăranilor, regele a renunţat la peste 100.000 de hectare în favoarea acestora, adică a ţăranilor care luptaseră pe front.
Caius Brediceanu, şef de departament în Ministerul afacerilor străine, avînd ca atribuţii relaţiile cu Ungaria, i-a mărturisit colonelului că dintre toate popoarele slave din Europa centrală şi de est, cehoslovacii aveau nivelul de educaţie cel mai bun dispunînd şi de o remarcabilă capacitate de organizare. Pe bună dreptate, preşedintele Eduard Beneş impresiona prin afirmaţiile sale potrivit cărora poporul său reprezenta avangarda vestică a naţiunilor slave. La întîlnirea cu generalul Văleanu, ministrul comunicaţiilor şi transporturilor, colonelul Repington a aflat că România deţine un parc de 1.300 de locomotive, urmînd ca în 1922 numărul lor să ajungă la 2.000. Parcul de vagoane se ridica la 80.000 din care 20.000 erau ieşite din uz, economia avînd nevoie de peste 1.000 de mii vagoane operabile. România avea deja un contract de achiziţionare a unui număr de 500 de locomotive din Anglia. La Statul Major, situat în strada Ştirbei Vodă, ofiţerul englez a fost primit de colonelul Dimitrie Palade, şeful secţiei privind relaţiile cu Rusia, care i-a furnizat următoarele date: ruşii dispuneau la aceea dată de 70 de divizii de infanterie şi de 20 de divizii de cavalerie, totalizînd un efectiv de 350.000 de oameni, dislocați pe trei mari fronturi. Efectivele ruseşti la frontiera cu Basarabia, de acum românească, erau plasate în patru sectoare distincte. În ce priveşte frontul, situaţia de pe Nistru, pe ambele maluri, faţă în faţă, se aflau dincoace trupele româneşti, iar în est cele ruseşti. Era riscant ca cineva să se suie într-o barcă şi să vîslească pentru că imediat ar fi fost supus tirurilor de armă ruseşti.
Cele mai mari necazuri veneau din partea Bulgariei, net filorusă, care încuraja bandele de comitagii să pătrundă pe teritoriul dobrogean în scop de jaf şi distrugere, luîndu-şi astfel revanşa pentru trecerea Cadrilaterului sub administraţie românească, încă din 1913, în urma celui de-al II-lea război balcanic. La frontiera cu Bulgaria era dizlocată o divizie a Armatei române care acţiona pentru prevenirea pătrunderii comitagiilor în satele româneşti de pe graniţe.
Trecîndu-i prin mînă cîteva date statistice, colonelul Repington a constatat că Noua Românie întregită avea o populaţie de 17 milioane de locuitori cu o suprafaţă de 316.000 km2. Populaţia în proporţie de 80% o constituia masa ţărănească, iar din totalul locuitorilor, 70%, aproape 12 milioane, erau analfabeţi.
Unitatea naţională înfăptuită după război a condus la crearea unui stat bine configurat, cu ieşire la mare şi dispunînd de multe bogăţii. Se învecina cu şase ţări dintre care trei aveau o atitudine „neprietenoasă”. Dispunînd de 12,5 milioane ha de teren arabil şi aproape 5 milioane ha de păşuni, cu păduri imense, cu livezi bogate şi podgorii renumite, România ar fi trebuit să fie principalul grînar al Europei. Producţia sa de petrol era estimată la 2 milioane de tone. Ţara stătea bine şi cu transporturile fluviale, maritime şi chiar feroviare. Se simțea nevoia, pentru economie, de introducerea maşinismului pe scară largă, cum ar fi, de exemplu, în domeniile textil şi al sticlăriei şi porţelanurilor, utilaje pe care le putea importa din Anglia. Industria era ca şi inexistentă, iar cea mai afectată era agricultura, unde lucrările, de la semănat pînă la recoltare, ar fi trebuit să se efectueze predominant cu  maşini şi utilaje tehnice adecvate.
România era ţara europeană cu cea mai mare producţie de cereale, iar zăcămintele sale erau aproape neexploatate, în timp ce populaţia îndura mari lipsuri. Surplusul de grîne, porumb, lemn, petrol era imens, dar valorificarea acestora era haotică fără să ducă la bunăstarea populaţiei, din cauze neadecvate, de ordin administrativ şi organizatoric. La nivelul autorităţilor displăcea ideea creării unor firme mixte cu parteneri străini, în domeniul extracţiei de cărbune, al zăcămintelor de cupru, de asfalt, azbest etc.
Reforma agrară, împroprietărirea ţăranilor şi intro­ducerea sufragiului universal constituia noua bază de reorganizare a ţării. Aruncînd o privire mai atentă asupra economiei româneşti, colonelul Repington credea că pe primul plan ar fi trebuit plasată agricultura şi numai apoi exploatate zăcămintele bogate în petrol. Potenţialul de export al ţării putea atinge, la cereale, 550.000 de vagoane, în valoare de 5 - 6 miliarde de lei, principalul port la Dunăre, pentru export, fiind Galaţi. Animalele – bovine, ovine, cabaline, porcine – constituiau o altă importantă resursă a ţării, deşi războiul a produs mari pagube, făcînd ca producţia în domeniu să se situeze la jumătatea celei din 1916. Lemnul reprezenta o altă sursă de venituri, pădurile acoperind o suprafaţă de 7 milioane de hectare, ţinutul cel mai împădurit fiind considerat Bucovina, cu aproape 15% răşinoase. Reţeaua de rîuri era favorabilă transportului de buşteni către gatere, unde se pregătea cheresteaua pentru export, ajungînd la 200.000 de vagoane în valoare de 2,5 miliarde lei.
Colonelul britanic mai constata că, în România, cîmpurile petroliere erau amplasate la poalele munţilor, în special în partea sudică şi de răsărit, la Cîmpina şi Moreni, unde se înregistra cea mai mare extracţie de ţiţei. În contextul reformei agrare, marii moşieri au preferat să-şi menţină terenurile roditoare de la şes, lăsînd pentru împroprietărirea ţăranilor solurile sărăcăcioase de la deal, fără să-şi dea seama că la subsol se aflau zăcămintele mai însemnate de petrol.
Statul major al industriei petro­lului îl constituia Ploieşti, cu marile rafinării, de unde plecau marile conducte de transport către portul Constanţa, amenajat special pentru depozitare. În plus, pe calea ferată se făcea un transport masiv de petrol, în vagoane-cisternă. Pierderile cauzate de război, distrugerile şi insuficienţa mijloacelor de  transport au dăunat mult industriei extractive şi de prelucrare a acestui produs, care se exporta sub nivelul posibilităţilor.
În ce priveşte investiţiile în vechiul regat, 1.000 de milioane lei din acţiuni erau plasate în industrie, în care erau angajate companii cu capital străin, mai mari sau mai mici. În industria petrolieră, jumătate din capital era străin, din care 90% provenea din Germania, Olanda şi Anglia. Industria zahărului era acoperită de capitalul belgian, iar cea textilă de un capital englez, mai redus. Industria chimică era dominată de capitalul german şi austriac, iar cea a cimentului şi porţelanurilor de cel belgian. Per total, din 510 milioane lei capital străin investit în România, Germania ocupa primul loc cu 121 milioane de lei, urmată de Olanda şi Anglia. De reţinut că mai mult de jumătate din industria românească era acoperită de capital străin, procentajul pe ramuri industriale fiind de  91% în companiile petroliere, 95% în gaze, în electricitate 72%, în chimie 74%, în metalurgie 69% şi 94% în industria zahărului. În Noua Românie existau 735 de concerne industriale cu un capital total de 2.536 milioane lei, excluzînd Basarabia, Bucovina şi societăţile cu activitate în regim cooperatist, care reprezentau un capital de pînă la 3,5 miliarde lei.
România era teribil de înapoiată în privinţa reţelei feroviare încă dinante de război, cînd reveneau 5,3 km de linie ferată la fiecare 10.000 de locuitori, comparabil cu 36 km în Suedia, acest factor economic important fiind foarte mult neglijat.
În 1916, România dispunea de 3.600 km căi de rulare cu 1.000 de locomotive, din care jumătate erau nefolosibile, şi de 20.000 de vagoane, din care în timpul războiului o mare parte a fost distrusă sau a căzut în mîinile inamicului. Se estima că dezvoltarea acestui sector important pentru economie impunea cheltuieli de cca.1.546 miliarde lei pentu o reţea de 15.000 km de cale ferată. Colonelul Repington aprecia, în privinţa comerţului exterior, că Noua Românie  putea înregistra încasări importante prin trimiterea
la export a 5,5 milioane tone de cereale şi 10 milioane tone de cherestea precum şi de produse petroliere care, în total, puteau aduce încasări de 7 miliarde lei la
vistieria ţării.
Cît priveşte activitatea bancară din anul 1913, cînd existau 197 de unităţi bancare cu 215 milioane de lei capital, s-a ajuns la 277 de unităţi cu un capital subscris de 1.355 milioane de lei. Adăugînd la acestea numărul mare de bănci din Transilvania (654) şi pe cele din Bucovina şi Basarabia, se ajunge la cifra 927 de unităţi bancare cu un capital de 1.398 milioane de lei. În anul bugetar 1920 - 1921, guvernul a unificat moneda şi a stabilit un buget ordinar, urmînd ca din toamnă  să fie elaborat bugetul extraordinar destinat acoperirii cheltuielilor necesare reconstrucţiei şi pensiilor.
Charles Repington considera că, în contextul diminuării implicării Germaniei în economia României, Anglia ar fi avut mari şanse să deţină un loc fruntaş în relaţia comercială cu această ţară.
*  *  *
Despre Bucureşti şi bucureştenii anului 1921, Repington a făcut următoarele adnotări.
Vedea oraşul dominat de spiritul architectonic german cu tentă modernistă şi barocă. Populaţia nu își etala un stil de artă propriu. În România nu a existat o „clasă de sus”, din cauza dominaţiei străine îndelungate; clasa de sus – mai bine zis, o aristocraţie adevărată care şi-ar fi impus stilul şi gusturile pentru cultivarea frumosului. Ţara fiind dominată de sentimentul ultranaționalist, ,,se admitea greu interferenţa străinătăţii în treburile sale interne”.
Deşi pare minor, un exemplu tipic de administraţie defectuoasă îl constituia lipsa de cutii poştale pe străzile capitalei, iar birjarii de pe trăsuri erau aproape ignoranţi în privinţa cunoaşterii geografiei oraşului, cu greu te puteau duce la o adresă unde doreai să ajungi. În majoritate ruşi, birjarii nu vorbeau decît în limba rusă; lor li se spunea şi muscali.
A reţinut că femeile erau frumoase, cu gust îmbrăcate, semn că le copiaseră mult pe franţuzoaice ca stil şi maniere.
În zona unde a fost găzduit, cîinii lătrau toată noaptea, iar cocoşii dădeau deşteptarea generală pe la orele 3 dimineaţa. Cînd se lumina de ziuă începeau să se agite vrăbiile cu ciripitul lor gălăgios, iar în cameră îşi reluau zborul cohortele întregi de muşte.
Românii se sculau la orele 6, cînd străzile deveneau animate. Ei lucrau pînă la orele 13, îşi făceau siesta pînă la orele 17 evitînd căldura de foc a zilei. Reveneau la birouri pînă la ora 19, după care cinau în aer liber, în grădinile de vară. Era ceva asemănător cu obiceiurile din India, dar nu cu văpaia de foc din acea mare şi îndepărtată ţară.
Remington a mai reţinut că în Parlament urma să se voteze legea privind obligaţia aleşilor de a-şi declara veniturile la intrarea în forul legislativ. În cazul
cînd senatorii şi deputaţii nu-şi puteau justifica
averile dobîndite, se prevedea impozitarea lor cu un procent de 80%.
Sfîrșit
Traducere şi adaptare
ION TUDORACHE