La sfîrşitul Primului Război Mondial, în perioada 1914 – 1918, odată cu încheierea tra­tativelor de pace şi ratificarea acestora, locotenent colonelul britanic Charles C. Repington (1858 – 1925), cavaler al Legiunii de onoare, corespondent de război, autor al lucrării „Primul război mondial”, a simţit nevoia, după cum mărturiseşte, să pornească într-o călătorie prin ţările europene pentru a se documenta la faţa locului cu privire
la schimbările intervenite şi pentru a cunoaşte noile personalităţi politice pe care vîltoarea războiului le-a adus în prim planul vieţii statale, precum şi proiectele preconizate de acestea
pentru viitor.
În opinia sa, era inutil ca în noile conjuncturi să mai existe oameni care să rămînă cantonaţi în trecut şi să nu se adapteze la noul curs al istoriei. Misiunea sa, sugerată de vicontele Burnham, s-a concretizat într-un jurnal de călătorie în care autorul a reliefat pînă la amănunt starea de
lucruri din ţările vizitate, primirile şi întîlnirile la nivel înalt, pe care le-a avut cu oficialităţile respective.
Plecat la 8 ianuarie 1921 de la Londra, pe o rută cuprinzînd Roma, Paris, Atena, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti, Berlin, Sofia ş.a., colonelul Repington a poposit mai întîi în Italia, unde s-a întîlnit cu o serie de personalitaţi politice şi din lumea presei, ocazie cu care s-a pus în temă cu situaţia economico-financiară internă, precum şi cu poziţia italienilor în relaţiile cu statele vecine din zonă, apărute după destrămarea Imperiilor Otoman şi Austro-Ungar. Etapa următoare a constituit-o Grecia, unde a ajuns la 17 ianuarie.
 În afara întrevederilor avute cu numeroase personalităţi de rang înalt, inclusiv cu regele Constantin I (1920 – 1922), el l-a cunoscut şi pe prinţul moştenitor al Coroanei României, viitorul rege Carol al II-lea, aflat la Atena, probabil în contextul mariajului său cu prinţesa Elena de Grecia, mama viitorului rege Mihai. După cum se ştie, prinţul Carol părăsise frontul (avea 23 –
24 de ani) şi plecase la Odessa împreună cu actriţa Zizi Lambrino, cu care s-a căsătorit în secret. Din scurtul lor mariaj s-a născut un băiat – Mircea – tatăl cunoscutului prinţ Paul, apărut în România în anii 1990 pentru revendicarea drepturilor de moştenitor. Ofensaţi de aventura lui Carol, virtual moştenitor al coroanei, regele  Ferdinand şi regina Maria au obţinut în instanţă desfacerea căsătoriei cu Zizi Lambrino.
După vizita în „nefericita” Austrie, C. Repington ajunge la Budapesta în aprilie 1921. Acolo se întîlneşte cu membrii legaţiei engleze, are întrevederi cu ataşatul militar al Italiei şi solicită primirea la contele Albert Apponyi (1846 - 1933), preşedintele Partidului Naţional Maghiar, însă acesta era plecat din capitală. De menţionat că A. Apponyi a dus o politică de maghiarizare forţată a românilor, iar în calitate de delegat la Conferinţa de la Trianon (1920) s-a împotrivit acerb la revenirea Transilvaniei la România. El a fost cel care a susţinut restaurarea dinastiei habsburgice. Colonelul ia cunoştiinţă de criza de cabinet care avea să se producă în acele zile, încheiată cu instalarea ca şef al guvernului a contelui Ștefan Bethlen, descendent dintr-o veche familie de nobili şi principi unguri de la 1500. Interlocutorii budapesteni îl informează că, în urma împărţirilor teritoriale, Ungaria pierduse aproape 50% din populaţie, în principal de religie protestantă; ungurii se mai plîngeau şi de tratamentul „inuman” la care erau supuşi maghiarii din Transilvania, de către autorităţile româneşti, situaţia fiind, în opinia lor, asemănătoare cu o prezumtivă plasare de mexicani peste două milioane de americani. Din aceste motive, spune Repington, ungurii îi urăsc de moarte pe români, ei fiind astfel dispuşi să intre în orice combinaţie politică internaţională numai pentru a-şi reface regatul cu un monarh în fruntea statului.
Repington se pune în temă cu conţinutul presei maghiare, complet negativ la adresa României, ţară prezentată ca fiind dominată de corupţie, lipsită de capacitatea de administrare nici măcar a noilor teritorii dobîndite, cu imense bogăţii naturale, păduri, cursuri de apă, cîmpii întinse şi roditoare, zăcăminte miniere etc.
Primit de contele Iuliu Andrassi, „o figură interesantă”, constată regretul acestuia că Anglia, vechea sa simpatie, a renunţat la principiile care-i dominau politica externă, semnînd „un act de injustiţie”, cum a fost Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), alături de Franţa, Rusia ţaristă şi SUA, tratat care consfinţea noile graniţe ale Ungariei cu statele vecine, în speţă şi cu România, ţară care se întregea astfel cu Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.
Iuliu Andrassi era un urmaş al lui Gyula Andrassi, fost prim-ministru al Ungariei şi ministru de externe, care a contribuit la crearea statului dualist Austro-Ungar în 1867, cînd Ungaria a devenit regat în cadrul Imperiului Habsburgic. Din 1920 şi pînă în 1944, regent al Ungariei a fost Miklos Horthy (1869-1957), amiral, adept înfocat al restaurării dinastiei habsburgice, dictator fascist, susţinător aprig al iredentismul maghiar. În 1944, Horthy s-a refugiat în Portugalia, unde a murit la vîrsta de 89 de ani.
*  *  *
Servind prînzul cu mi­nistrul (şeful legaţiei) României la Budapesta, care era însoţit de ataşatul militar, colonelul Repington a reţinut, fapt anecdotic, că diplomaţii români nu aveau locuinţe corespunzătoare rangului lor. În casa cumpărată nu se puteau muta deoarece chiriaşul refuza să plece, prevalîndu-se de prevederile legale favorabile chiriaşilor. În discuţii a reieşit ura nutrită de unguri faţă de români, odată cu înlăturarea regimului Bela Kun, cînd „trupele de ocupaţie” române i-ar fi tratat în maniera în care nemţii i-au tratat pe români în Primul Război Mondial, prădîndu-le aproape totul. Bela Kun (1886-1939), fost prizonier în Rusia, devenit membru al Partidului comunist, a fost trimis de ruşi, în 1918, să creeze Partidul comunist ungar, context în care în noiembrie este proclamată Republica ungară, care capătă denumirea de Republica Socialistă Ungară după tipicul regimului inspirat de Lenin.
Republica Socialistă Ungară, slujită de Bela Kun în calitate de comisar pentru afaceri externe, a funcţionat numai 133 de zile, aceasta fiind curmată de către forţe interne şi  intervenţia militară din afară. El şi-a găsit refugiul în Austria, de unde a ajuns în Rusia. Ataşatului militar român i s-a spus că este urmărit permanent de trei agenţi secreţi în toate mişcările sale, iar din Germania continua să iasă armament şi echipament pentru dotarea armatei maghiare.
Primit de ministrul ungar de finanţe Hegedus, Repington a notat „furia” acestuia pe  România, ale cărei autorităţi îngrădeau legăturile maghiarilor din Transilvania cu rudele lor din Ungaria, mulţi dintre cei aflaţi „sub ocupaţie românească” nemaiputînd îndura „cruzimile şi corupţia” din partea autorităţilor locale româneşti. Subliniind că ungurii sînt singura rasă trăitoare între slavi, nemţi şi latini (români), Hegedus şi-a exprimat speranţa că Anglia va acţiona pentru protejarea lor.
Ajuns la Paris pentru a participa la Comisia interaliată de aplicare a sancţiunilor de război, Repington se întîlneşte cu reprezentantul României, prinţul Ghica, care îi vorbeşte în detaliu despre distrugerile suferite de populaţie în timpul ostilităţilor, despre nevoile şi dificultăţile întîmpinate cu refacerea transporturilor feroviare şi continua ostilitatea din partea ungurilor, care îi priveau pe români ca fiind o rasă inferioară.
*  *  *
Colonelul Repington ajunge cu trenul în România la 15 iulie 1921, într-o zi de miercuri. Plecat din Budapesta la orele 8 ale dimineţii, intră în ţară prin punctul de frontieră de la Curtici la orele 3.30 după amiaza. Pe timpul călătoriei, el observă că grînele erau în mare parte secerate şi strînse în clăi. Mai deduce că recoltarea se făcea în mare parte cu secera, fără să existe urmă de maşini agricole. Pămîntul se lucra pe loturi şi parcele reduse, ceea ce demonstra existenţa micii proprietăţi ţărăneşti, fapt care nu putea duce la obţinerea unor recolte mai mari care să asigure un volum sporit de grîne la export.
Parcurge Transilvania în timpul nopţii, iar în zori trece lanțurile muntoase pe la Predeal. Munţii îi par maiestuoşi, cînd împăduriţi, cînd golaşi, cu multitudine de arbuşti şi flori sălbatice presărate prin văi şi poieni. Pîraiele curgeau învolburate şi zgomotoase, semn că plouase recent. Trece prin Sinaia, iar la prînz ajunge la Bucureşti. La gară este aşteptat de maşina trimisă de Millington Drake de la Legaţia britanicilor, care îl cazează într-o casă pe care o găsea mult mai confortabilă decît cazarea la hotel. Prin Direcţia de protocol din Ministerul afacerilor străine, lui Charles Repington i-au fost programate toate vizitele la autorităţile la care solicitase întrevederi.
Prima întîlnire a avut-o cu Take-Dumitru Ionescu (1858 - 1922), prim-ministru, la locuinţa acestuia. Tocmai atunci fusese publicat textul Tratatului cu Iugoslavia, în care erau cuprinse prevederi referitoare la Ungaria şi Bulgaria. Discuţia s-a referit la tratat, la plîngerile maghiarilor din Transilvania, la Austria, la intrigile primului ministru bulgar, Aleksandr Stamboliiski, la problemele Rusiei, la liberalizarea comerţului în Europa răsăriteană, la legile agrare din România etc. Textul tratatului era destul de clar, însă Convenţia militară care descindea din el nu devenea publică, urmînd, se pare, precedentul intervenit între Franţa şi Belgia, în chestiunile militare. Stamboliiski (1879 - 1923), lider al Partidului ţărănesc liberal agrar, înfăptuise reforma agrară, dar în 1923, pe cînd avea 44 de ani, a fost răsturnat de dictatura militară şi asasinat. Bulgaria, ţară învinsă în Primul Război Mondial, semnase la Neuilly-sur-Seine Tratatul de pace prin care pierdea Tracia apuseană în favoarea Greciei. Principat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Bulgaria îşi proclamase independenţa în 1908, cu statut de monarhie, avîndu-l ca ţar pe prinţul german Ferdinand de Saxa-Coburg, cu apropiere de Germania şi Austro-Ungaria.
Înfrîntă în Primul Război Balcanic (iunie - august 1913), Bulgaria mai pierdea nordul Macedoniei în favoarea Serbiei şi Greciei, dar şi sudul Dobrogei – Cadrilaterul, cedat României.
Take Ionescu s-a arătat foarte neîncrezător în atitudinea lui Stamboliiski pentru că acesta a încercat să intre în legătură directă cu România şi Iugoslavia, fapt ce nu i-a reuşit, dar s-a îndreptat către Kemal Mustafa Atatürk în speranţa că acesta se va lăsa atras în intriga lui. Demnitarul bulgar, exagerat de fălos, l-a linguşit pe Take Ionescu atît de mult, trimiţîndu-i săptămînal scrisori pentru a-l determina să conteste Tratatul de la Neuilly. Stamboliiski l-a înfruntat chiar şi pe propriul rege, Ferdinand de Saxa-Coburg, spunîndu-i că s-ar putea să-şi piardă coroana, la care monarhul i-a replicat că şi el ar putea să-şi piardă ce poartă pe umeri. Pentru ieşirile sale, Stamboliiski a fost supus judecăţii şi condamnat la 2 ani și 5 luni de închisoare.
Take Ionescu s-a numărat printre iniţiatorii Micii Antante, convenită de România cu Cehoslovacia şi Iugoslavia în scopul menţinerii status-quo-ului creat în Europa centrală şi în Peninsula balcanică, în urma tratativelor de pace de la Saint-Germain (1919), Neuilly (1919) şi Trianon (1920). Take Ionescu avea în agenda de lucru demersul primit de la preoţii unitarieni din Transilvania, biserică protestantă fondată în anii 1500, potrivnică bisericii de la Roma.  Unitarienii nu recunosc Trinitatea: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh (spiritul), ci numai pe Dumnezeu Tatăl.
Oaspetele englez a insistat ca primul ministru să le răspundă unitarienilor, însă i s-a replicat că materialul era plin de inexactităţi şi, în plus, pentru România era greu să rezolve totul dintr-o dată. Manifestîndu-se sarcastic faţă de acordul comercial încheiat între Marea Britanie și Rusia, Take Ionescu a fost lămurit de interlocutor că acordul respectiv nu mai producea efecte, ambele părţi nemaiavînd nici o iniţiativă. În ce-l priveşte, statul român avea frontiera închisă cu Rusia şi nu se ştia nimic despre situaţia de acolo. În legătură cu liberalizarea schimburilor comerciale în Europa de Est, i s-a răspuns că nu se întrevede ca acest lucru să devină factibil curînd, în contrast cu ideile ministrului de externe cehoslovac, Eduard Beneş (1884 - 1948), mai tîrziu preşedinte al republicii, semnatar al Micii Antante. La chestiunea legată de despăgubirea marilor moşieri prin reducerea suprafeţei acestora, ca urmare a aplicării legii reformei agrare,
C. Repington a fost lămurit că plăţile se vor întinde pe o perioadă de 40 de ani, cu efecte nedorite, dar, în schimb, împărţirea pămîntului era o necesitate socială stringentă, oamenii fiind deja puşi în posesia terenurilor în baza unui decret adoptat înainte ca legea să fi trecut prin parlament.
Fiecare din cele trei ţinuturi româneşti: vechiul regat, Transilvania şi Basarabia - Bucovina avea propriile legi agrare, care, prin specificul lor, vor asigura unitatea şi liniștea în noua Românie Mare. Pe fond, reforma în domeniul agricol din 1921 a avut ca efect exproprierea a 6 milioane de ha, reprezentînd 66% din suprafaţa deţinută de moşieri. Aplicarea legii a fost tărăgănată, despăgubirile stabilite erau mari, ţăranii nu primeau credite, nu-şi puteau procura inventarul agricol necesar, iar impozitele erau apăsătoare. În asemenea condiţii, un mare număr de ţărani împroprietăriţi se vedeau ruinaţi, îşi pierdeau pămîntul primit, pămînt care ajungea din nou la marii moşieri.
Take Ionescu l-a mai primit pe englez la o cină protocolară la care au mai participat: prinţul Grigore Ghica cu soţia, doamnele Fălcoianu şi Mavrocordat, discuţiile purtîndu-se pe marginea politicii duplicitare duse de Bulgaria precum şi a renaşterii sentimentului slav la popoarele din jur. România, ţară latină, se simțea la rîndul ei izolată în marea de lume slavă pe  de o parte şi ungurimea pe cealaltă parte.
Ca adept ferm al Micii Antante, Take Ionescu regreta poziţia Angliei în problema reparaţiilor de război, România figurînd numai cu un procent din cele peste 132 de miliarde mărci-aur pe care urma să le achite Germania, conform celor stabilite de Anglia, Franţa, Rusia şi SUA în iulie 1920, la Conferinţa de la Spa – Belgia. Tot primul ministru excludea intervenţia României în conflictul greco-turc care a dus la expulzarea din Anatolia a unui număr  de 1,5 milioane de greci. Dar în cazul unei intervenţii din partea Bulgariei, România urma să acţioneze prompt pentru a anihila elanul Sofiei, primul ministru avînd ,,mînă liberă” din partea regelui. A mai menţionat că are în proiect crearea unei şcoli în domeniul politicii externe necesare Noii Românii, dar credea că această idee nu era deloc uşoară pentru pregătirea unor cadre tinere care să fie în ritm cu mersul vremurilor.
Mai apoi, Otto von Bismarck (1815 - 1898), ministru de externe în 1871 şi fost prim-ministru al Prusiei, a făcut o mare greşeală prin refuzarea formării unei astfel de școli, consecinţele fiind că politica externă germană, condusă de oameni fără pregătire, a înregistrat eşecuri după eşecuri, care au condus la dezastrul lăsat în urmă de războiul din 1914 - 1918.
Venind vorba despre polonezi, Take Ionescu a afirmat că politica lor externă era total ineficientă, nefiind demni de încredere, deoarece singurul lor om capabil, mareşalul J. Pilsudski, şef de stat între 1918 şi 1922, s-a retras vegetînd la Poznan. În 1922 România avea încheiată o alianţă militară cu Polonia.
În cadrul întrevederii cu regele Ferdinand, monarhul a dorit să cunoască scopul vizitei colonelului la Budapesta şi conţinutul articolelor scrise cu cele constatate, la care acesta a răspuns mărturisind deschis că are o simpatie aparte pentru unguri şi că aceştia împărtăşesc aceleaşi puncte de vedere cu Londra. Menţionînd că ungurii au fost trataţi cu ostilitate de către români, Budapesta se afla totuşi pe punctul de a pune capăt activităţilor propagandistice cu privire la Transilvania şi că în acest context regele poate veni în întîmpinarea doleanţelor acestora în scopul menţinerii liniştii în zonă. Interlocutorul englez a ţinut să menţioneze exemplul lui Eduard Beneş (1884 - 1948), ministru  de externe între 1918 şi 1935, şi mai apoi preşedintele Cehoslovaciei între 1935 şi 1938, care a uimit străinătatea cu gestul său de reconciliere cu ungurii. Regele a replicat că propaganda maghiară a încetat la nivelul oficialităţilor, dar ostilitatea se menţinea la nivele mai mici şi a continuat afirmînd că tratatul trebuie să fie în primul rind în mod loial acceptat, deoarece altfel s-ar ajunge la o situaţie imposibilă. Transilvaniei nu trebuia să i se acorde avantaje speciale, aceasta urmînd să se bucure ca restul regatului de aceleaşi măsuri pentru îmbunătăţirea activităţilor administrative. Ungurii continuau să creeze tot felul de dificultăţi: în şcoli, se conduceau după indicaţiile primite de la Budapesta, respingînd orice intervenţie din partea autorităţilor româneşti. Toţi episcopii din Transilvania, ortodocşi, catolici, protestanţi, i-au jurat supunere regelui Ferdinand; mai mult, un înalt prelat maghiar, mare naţionalist, l-a asigurat pe monarh de tot respectul său, considerîndu-l ,,un mare gentilom”.
Despre memoriul preoţilor unitarieni, regele a menţionat că documentul era plin de inexactităţi şi se vedea că ei se consultau numai cu autorităţile maghiare şi nu cu cele româneşti, cum ar fi fost normal.
Ofiţerul britanic a adus în discuţie cazul baronesei Banffy, care a fost arestată şi judecată pentru mani­festările extremiste, dar pînă la urmă a fost achitată. Aceasta reclamase faptul că în timpul anchetei ar fi fost bătută, fapt ce a făcut ca în apărarea ei să se ridice, în cor, autorităţile de la Londra. Regele a apreciat că baroneasa s-a manifestat ca o luptătoare, dar, după cum a fost informat, ea a fost numai îmbrîncită, nu lovită.
În legătură cu problema monarhiei în Europa, regele Ferdinand a considerat că toate monarhiile ar trebui să se sprijine reciproc, acestea fiind mult mai eficiente decît noile republici instaurate după război. Au fost date exemplele Germaniei şi Ungariei, unde s-ar fi putut instala regalitatea. La fel în Franţa, cunoscută ca fiind cel mai vechi regim monarhic, dar şi în Polonia.
Punctul de vedere al regelui Ferdinand privind Bulgaria şi în legătură cu Stamboliisky a fost identic cu cel exprimat de Take Ionescu. Stamboliisky era un bulgar, arăta ca un taur şi nu vorbea decît bulgara, folosindu-se de translator. Se credea atotştiutor.
Referindu-se la războiul greco-turc, regele a apreciat că Atena dobîndse un succes important, dar se intreba de ce Anglia nu i-a sprijinit pe greci. Informîndu-l pe rege că la Londra se punea problema întăririi poziţiei României faţă de Constantinopol, monarhul, zîmbind, a răspuns: ,,Cel mai bine pentru ţara mea este să stea de-o parte în această chestiune”, lăsînd să se înţeleagă că România nu trebuie să împărtăşească aceeaşi soartă cu Grecia. În privinţa aplicării legii agrare, regele a recunoscut că aceasta putea avea ca efect reducerea producţiei de cereale, dar în cîţiva ani lucrurile urmau a reveni pe făgaşul normal.
Sobru, îmbrăcat în uniformă de marină, regele i-a apărut oaspetelui ca fiind bine informat şi amabil.
Întrevederea cu mareşalul Alexandru Averescu (1859 - 1938), fost ministru de război, şef al marelui stat major şi şef al guvernului, a avut loc la biroul său. ,,Bărbat înalt, amabil, plăcut, asemănător la figură cu Don Quijote, eroul lui Cervantes”, era exact aşa cum i l-a descris prinţesa Martha Bibescu, stabilită la Paris, descendentă din familia domnitorului Gheorghe Bibescu (1842 - 1848).
Obţinînd permisiunea pentru a se întîlni cu cîţiva miniştri din cabinetul său (de finanţe, al comerţului,  al armatei, al poliţiei, al comunicaţiilor şi cu cel responsabil cu administraţia Transilvaniei), ofiţerul britanic l-a rugat să-l lămurească în legătură cu planul de campanie din 1916, despre care avea mai multe neclarităţi şi dacă românii îi învinovăţesc pentru înfrîngerea lor pe englezi, francezi sau ruşi. Averescu i-a explicat faptul că intrînd în fondul acestei chestiuni ar da apă la moară inamicului său politic, Ion I.C. Brătianu, fost prim-ministru în timpul Primului Război Mondial. Mareşalul a menţionat că Angliei, Franţei şi nici chiar Rusiei nu le revenea nici o responsabilitate, deoarece şi-au respectat promisiunile în timpul ostilităţilor. Adevărul a fost că în cadrul unei reuniuni avute de rege cu Brătianu şi alţi 20 generali, s-a hotărît trimiterea diviziilor româneşti înainte ca România să intre în război pe fronturile din Transilvania, situaţie în care sudul a fost acoperit cu efective mai reduse, permiţînd astfel trupelor bulgaro-germane să înainteze şi să ocupe Dobrogea.
(va urma)
Traducere şi adaptare
ION TUDORACHE