Motto: „Ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape!” (Sun Tzu – general chinez)

„Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie (...) Întrebați dar istoria și veți ști ce suntem, de unde venim și unde mergem”. Aceste cuvinte rostite cîndva de marele om politic și diplomat Mihail Kogălniceanu, astăzi, sînt mai actuale ca niciodată, ținînd cont de perioada ingrată prin care trece România – în contextul globalizării forțate, a ruperii poporului de matca lui transcedentală și, nu în ultimul rînd, de disoluția Statului Român. Am început acest articol cu respectivul citat din scrierile fostului ministru de Externe al României într-un moment crucial pentru statul român (1877-1878), cînd România își cucerise Independența, Mihail Kogălniceanu, spre a prefața una dintre paginile din Istoria României moderne, cu multe suișuri și coborîșuri, în plan diplomatic – începuturile, dar, mai ales, momentul reluării relațiilor diplomatice dintre România și fosta URSS (9 iunie 1934) – eveniment de la care, acum cîteva zile s-au împlinit 90 de ani.
De ce ar fi nevoie să rememorăm acum, la aproape un secol de la acest important act diplomatic românesc, drumul anevoios care a marcat acest eveniment cu rezonanță internațională, într-un cadru diplomatic internațional cu multe inechități și capcane? În primul rînd, cred, pentru a revedea și aprecia strategia diplomației românești în situații critice pentru stabilitatea precară a Țării, diplomație care a fost capabilă să-și înfrîngă o parte din orgolii numai și numai să cîștige timp și, simultan, să-și asigure liniștea la hotarul din Est; în al doilea rînd, pentru a vedea reacțiile unor oameni politici și istorici ai vremii vizavi de evenimentul pus în discuție; în al treilea rînd, spre a prezenta actualilor politicieni români – care, în situații  cînd ar trebui să-și etaleze atitudinea diplomatică, așezînd înaintea intereselor unor state străine interesele propriei țări, s-a dovedit că, dominați de orgolii și ambiții meschine, au sacrificat România, pentru a fi ,,lăudați” de Occident – figuri politice românești interbelice, care, chiar cu riscul unui blam de moment, au învins rețineri de ordin personal și au pledat pentru stabilitatea Țării lor.
Și, în actualul context al transformării Rusiei în ,,inamicul” numărul unu al Europei, ar mai fi o motivație a acestei scrieri – aceea care invită decidenții politicii românești actuale, în special pe cei responsabili de comanda Armatei, de a nu lua nicio hotărîre radicală în privința acesteia, pînă nu sînt epuizate toate căile diplomatice de rezolvare a unui conflict major.
România între Tratate și revizionism
Așa precum se cunoaște, sfîrșitul primei conflagrații mondiale a adus pacea în Europa, dar a împărțit lumea în două, ca urmare a hotărîrilor stipulate în cele cîteva Tratate semnate cu acest prilej, între Antantă și Puterile Centrale:
1.Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919), între puterile învingătoare (27 de state, printre care și România) și Germania;
2.Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919), care desființa Imperiul Austro-Ungar și a creat noi state în Europa Centrală;
3.Tratatul de la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919), între puterile Antantei și Bulgaria;
4.Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), între puterile Antantei și țările aliate, pe de o parte, și Ungaria, pe de alta. Tratatul fixa granițele Ungariei cu România, Regatul sîrbilor, croaților și slovenilor, Cehoslovacia și Austria. Pentru noi este important pentru că recunoștea, pe plan internațional, Unirea teritoriilor Românești Transilvania, Banatul de Est, Crișana și Maramureș cu România.
5.Tratatul de pace de la Sèvres (10 august 1920), dintre Antantă și Turcia.
După potolirea spiritelor războinice și semnarea Tratatelor de pace de mai sus, primordial pentru România în politica externă era menținerea statu-quoului stabilit la Versailles, în condițiile în care situația Europei-Central-Răsăritene putea oricînd să degenereze în noi conflicte de graniță. În mod involuntar, după încheierea războiului se formaseră două tabere cu vederi diametral opuse, formate pe baza rezultatelor din Tratatele enumerate mai sus. Concret, pe de o parte, statele mulțumite de încheierea acestor Tratate, printre care și România, pe de altă parte, țările învinse și obligate la modificări de frontiere (în dezavantajul lor), precum și la plata unor însemnate despăgubiri de război.
În aceste condiții s-a născut ideea formării unor alianțe regionale între țările care aveau un numitor comun: menținerea frontierelor fixate ca urmare a hotărîrilor Conferințelor de Pace care au elaborat acele Tratate. De pildă, România, Iugoslavia și Cehoslovacia, alarmate de mișcarea revizionistă a statelor care pierduseră teritorii ca urmare a aplicării deciziilor Parisului, formează Mica Înțelegere (Mica Antantă), organizație de securitate regională, prin convenții bilaterale de alianțe (Cehoslovacia-Iugoslavia – 14 august 1920); (România-Cehoslovacia – 23 aprilie 1921) și (România-Iugoslavia – 17 iunie 1921). Scopul declarat al acestor alianțe era acela de preîntîmpinare a unei eventuale agresiuni din partea Ungariei, acționînd ca atare, ori în alianță cu alte țări. În același sens a luat ființă și Înțelegerea Balcanică, de data aceasta cu patru țări (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia), mobilul fiind o posibilă acțiune din partea Bulgariei de rectificare a granițelor – un stat cu vederi revizioniste, alături de Germania, Ungaria și ulterior URSS.
În acest cadru mai larg sîntem invitați să analizăm mersul relațiilor diplomatice dintre România și URSS, deși timpul istoric actual nu ne poate oferi premise favorabile, ba din contră. Cum însă, Istoria nu are ca piloni de bază sentimente și emoții, ci fapte, vă invit să tratăm subiectul dincolo de trepidația emotivă a momentului, îndreptîndu-ne privirea spre anii interbelici plini de promisiuni, dar și de pericole și capcane.
De la Constantin Brâncoveanu încoace
Încă din Secolul XVI, solii (diplomații) Țărilor Române și ai Imperiului rus călătoreau între capitalele Principatelor Române și cea a Rusiei, din domnia lui Brâncoveanu rămînîndu-ne laborioasa activitate a mai multor emisari care stăpîneau bine limba rusă și cunoșteau istoria țării de la Răsărit. În raporturile diplomatice românești cu alte țări apare, în premieră pentru Principatele Române, instalarea primei reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent, la București – Consulatul General al Rusiei, trimisul Ecaterinei a II-a (2 decembrie 1779), gest urmat de state din Vest: Austria, Prusia, Franța, Anglia. Deoarece Țările Române se aflau sub suzeranitatea Porții, noi nu aveam voie să trimitem, oficial, reprezentanți diplomatici peste hotare, în schimb reciproc, interesele românilor fiind reprezentate de Imperiul Otoman.
Premierele în această direcție se înmulțesc, astfel cum se petrec lucrurile în anul 1860, cînd recentele Principate Unite (Moldova și Țara Românească) semnează cel dintîi tratat bilateral cu vreo țară – Convenția telegrafică româno-rusă, pentru ,,a facilita corespondența telegrafică între cele două țări și a reglementa contabilitatea relativă la acest serviciu”. Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, a inițiat sistemul diplomatic, trimițînd reprezentanți în principalele capitale europene, așa cum a procedat și cu marele vecin de la Est, în anul 1861 trimițînd la reședința de vară a țarilor ruși de la Palatul Livadia (Crimeea) o delegație cu scopul de a obține sprijinul pentru recunoașterea politico-administrativă a Unirii de la 24 ianuarie 1859.
Relațiile erau și mai vechi, fie prin înrudire matrimonială sau prin tratate. De pildă, prima soție a lui Ștefan cel Mare, Evdochia, era sora cneazului rutean de Kiev, Simion Olelkovici. Cu Evdochia Ștefan a avut o fiică, Elena, căsătorită cu Ivan cel Tînăr (1483), fiul cneazului Ivan al III-lea. Alt exemplu: la 2 aprilie 1711, la Luțk în Polonia (azi în Ucraina), Dimitrie Cantemir a semnat un acord secret cu țarul Petru cel Mare, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. Consecința acestui tratat și ca urmare a înfrîngerii armatelor ruse și moldovenești de către armata otomană, la Stănilești (iulie 1711), Dimitrie Cantemir cu întrega familie părăsește Moldova și se stabilește în Rusia.
După instalarea la cîrma Principatelor Unite a germanului Carol I, după o relativă expectativă, relațiile Bucureștilor cu Sankt Petersburg au evoluat, prima care mută fiind Rusia care, în 1868, ridică la rang de Agenție diplomatică Consulatul General al Rusiei de la București, entitate rămasă în analele diplomatice ca prima reprezentanță diplomatică cu caracter permanent înființată de un stat străin pe teritoriul românesc. Evoluția celor două țări în timp, pe coordonate politice și economice diferite, a dus inevitabil și la evoluția relațiilor diplomatice dintre România și Rusia, ajungînd pînă la primăvara anului 1874 cînd, la Sankt Petersburg, a luat ființă Agenția Diplomatică a României, cu George C. Filipescu primul titular.
Deși aliate împotriva Turciei, în timpul războiului ruso-româno-turc, din 1886-1887, fiind și învingătoare, Rusia și România nu au fost pe picior de egalitate după război, din cauza atitudinii țariste, prin lipsa de recunoștință arătată de partea rusă la lucrările armistițiului de la Kazanlîc și a păcii de la San Stefano, culminînd cu acapararea celor 3 județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) revenite la Moldova ca efect al Congresului de pace de la Paris (1856). Pe de altă parte, Rusia a fost primul stat care a recunoscut independența României prin Tratatul de la San Stefano de la începutul anului 1878, între cele două state fiind stabilite relații diplomatice moderne, la nivel de legații conduse de trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari.
Indiferent de curba relațiilor diplomatice dintre România și Rusia, în timp și spațiu, și indiferent de emisarii diplomatici ai celor două țări, problema Basarabiei românești, acaparată de Rusia de la Imperiul Otoman în 1812, a rămas mereu punctul nevralgic al unei diplomații șchioape, privită – în raport de interese – din două unghiuri diferite.
Ruperea unilaterală a relațiilor diplomatice
În plin război mondial, Revoluția rusă din 1917 îi aduce la putere pe bolșevici în frunte cu Lenin, schimbarea politică de la Petrograd influențînd în mod radical prăbușirea Frontului de Est, zdruncinat și pînă la acest moment de debandada care cuprinsese trupele rusești care renunțaseră să mai asculte de ordine și să mai lupte. În acest context, apelul lansat de Lenin și de alți conducători bolșevici, pentru încetarea ostilităților și încheierea păcii, soarta României (în mare parte ocupată de Puterile Centrale) devenea incertă, aceasta fiind obligată să ia hotărîri care s-au dovedit a fi nepotrivite – trimiterea Tezaurului românesc la Moscova, acțiune falimentară, pentru că nici pînă azi această bogăție imensă a României nu a fost restituită în integralitatea ei.
Precum am scris mai sus, armata rusă din Moldova se transformase într-o adunătură de anarhiști și destabilizatori, fapt care a obligat forțele române să intervină la Iași, dezarmînd bandele rusești și asigurînd paza instituțiilor (conducerea României se mutase la Iași) și a depozitelor. Mai mult, Sfatul Țării din Moldova a lansat o chemare către armatele române în vederea restaurării ordinii din țară, pusă sub semnul întrebării  de răzmerița bolșevicilor, gest neacceptat de Rusia, aceasta considerînd acțiunea ca o intervenție ilegală. Consecință a acestor contradicții, autoritățile ruse escaladează cu mult situația, arestînd membrii Legației române de la Petrograd, în frunte cu șeful acestui for, Constantin Diamandi, aceștia fiind eliberați la intervenția diplomaților străini acreditați la Petrograd.
Situația se complică la începutul anului 1918 cînd, în ianuarie, la solicitarea autorităților oficiale moldovenești, România trimite cîteva divizii în Basarabia – moment în care Rusia rupe legăturile diplomatice cu Regatul Român, hotărînd expulzarea diplomaților români și confiscarea tezaurului românesc spre a-l feri de oligarhia română și a-l preda, cînd va fi cazul, poporului român. Divergențele dintre cele două state cunosc o nouă accentuare cînd, la 27 martie 1918, Sfatul Țării a proclamat unirea Basarabiei cu România, act recunoscut de Consiliul Suprem al Conferinței de Pace, la 28 octombrie 1920. Deși relațiile diplomatice erau înghețate, România nu a încetat să tatoneze terenul spre a elabora concepte care să intre în vederea noului stat sovietic, acesta avînd posibilitatea să-și modifice politica față de România, considerată ca ,,stat agresor”, în urma operațiunii de sprijinire a Basarabiei în timpul degringoladei fostei armate țariste, cea care devenise un pericol real pentru integritatea și stabilitatea Moldovei. Fapt greu de digerat, cele două motive – cîte unul de partea fiecărui stat: recunoașterea unirii Basarabiei cu Țara-mamă (Rusia Sovietică) și returnarea Tezaurului româ­nesc (România) – au generat tensiuni, dar și încercări de restabilire a relațiilor diplomatice pe întregul parcurs al perioadei interbelice.
Tratative și semne de întrebare
Așa cum era desenată scena politică interbelică, atît România, cît și Uniunea Sovietică, fie în numele unor vechi legături (mai mult militare), fie în viziunea unor frontiere comune, erau obligate să ,,se suporte” și să aibă relații de bună vecinătate, în condiții echitabile, chiar dacă puterea militară înclina mult talerul în favoarea URSS. Chiar dacă mizele nu erau aceleași, direcțiile propagandistice (cel puțin ale Uniunii Sovietice) păreau să confirme ,,regretul” abandonării relațiilor diplomatice dintre cele două țări, inițiate de noul Guvern rus la 1918, studiind datele istorice se constată un oarecare efort comun pentru restabilirea acestor relații. Anii 1921, 1922 și 1923 aduc la masa tratativelor reprezentanții celor două guverne, dar rezultatele pozitive nu se întrezăresc, aceleași probleme mai vechi (Basarabia și Tezaurul) frînînd complet discuțiile rezonabile.
Ca urmare a insistențelor celor două Guverne, dar și a unei conjuncturi internaționale favorabile, tratativele (deși greoaie și, uneori, derutante) au ajuns la soluții viabile, mulțumitoare (cel puțin în plan mediatic) pentru ambele tabere. Iată cronologia acestora, așa cum a fost consemnată în Istoria Diplomației Românești:
- 1 februarie 1924 – Marea Britanie recunoaște în mod oficial Uniunea Sovietică;
- 27 martie – 2 aprilie 1924 – Conferința româno-sovietică de la Viena al cărei obiectiv era reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări. Lucrările Conferinței eșuează din cauză că Guvernul sovietic nu a vrut să recunoască unirea Basarabiei cu România;
- 28 octombrie 1924 – Franța recunoaște Uniunea Sovietică și restabilește relații diplomatice cu aceasta;
- 7-21 ianuarie 1932 – Au loc negocieri româno-sovietice la Riga pentru încheierea unui Pact de neagresiune între cele două state;
- 27 septembrie – 19 octombrie 1932 – La Geneva au loc negocieri între ministrul plenipotențiar român la Varșovia, Victor Cădere, și Maxim Litvinov (ministrul de Externe sovietic);
- 3 februarie 1933 – Este semnată, la Londra, atît de Uniunea Sovietică, cît și de România, Convenția pentru definirea agresorului și a agresiunii;
- 16 noiembrie 1933 – Uniunea Sovietică este recunoscută de Statele Unite ale Americii, iar relațiile bilaterale sînt reluate;
- 22 ianuarie 1934 – La propunerea lui Nicolae Titulescu, statele Micii Înțelegeri convin să stabilească relații diplomatice cu Uniunea Sovietică;
- 7 iunie 1934 – Au loc convorbiri între cei doi miniștri de Externe (Titulescu și Litvinov), la Geneva, în legătură cu menținerea statu-quoului teritorial și a tratatelor existente.
După 10 ani de tratative și discuții, de multe ori contradictorii, ajungem la 9 iunie 1934 – data reluării relațiilor diplomatice dintre România și Uniunea Sovietică, moment istoric, care nu bănuiam cît va dura și, mai ales, dacă nu era unul de conjunctură!
Victorie sau înfrîngere diplomatică?
Înțelegerea de la Geneva dintre Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, și Maxim Litvinov, comisar al poporului pentru afaceri străine, a venit atît ca o ușurare pentru clasa politică românească, cît și ca un semn de întrebare asupra realității definitivării acestui demers diplomatic. Surprinzător este faptul că, deși timp de un deceniu, partea sovietică juca dur, punînd în balanță (la schimb) ori Basarabia, ori Tezaurul, deodată discursul lor diplomatic se îndulcește. O expresie a acestei explicații este declarația lui Litvinov, după semnarea de către sovietici a Convenției de definire a agresiunii (iulie 1933), care, adresîndu-i-se lui Titulescu, i-a spus că, prin semnarea Convenției, Uniunea Sovietică ,,dăruise” Basarabia României, punctînd: ,,Dacă nu pot recunoaște acest lucru oficial, este din cauza dificultăților ce aș avea cu opinia mea publică, în special cu cea din Ucraina”.
La București, vestea a generat un optimism care, acum, ne pare exagerat, aproape că cei care – oficiali și mass-media – comentau rezultatul își proiectau propriile dorințe pe realitatea de la Geneva: liniștea pe care o așteptau de atîția ani părea că se va instala și la București. Chiar telegrama cifrată trimisă de Titulescu, ,,Absolut strict confidențial, Numai pentru Majestatea Sa Regele și Primul-Ministru”, dădea tonul optimist. Iată primul paragraf din telegramă: ,,În rezumat, în afară de chestiunea intrării Rusiei în Societatea Națiunilor și de pactul de asistență mutuală la care se gîndesc sovietele, două puncte privesc direct interesele României: 1) Sovietele sunt dispuse a relua relațiile diplomatice cu România, fără nicio rezervă care, directă sau indirectă, ar contesta Basarabia. 2) Sovietele sunt dispuse să încheie cu Polonia și România un tratat prin care se garantează teritoriile definite prin convențiile de la Londra contra unei agresiuni pornind de la unul din aceste state. Cu alte cuvinte Sovietele ar fi dispuse să garanteze însăși stăpînirea Basarabiei contra unei agresiuni venite din partea unui terțiu”.
Am în față un exemplar al ziarului ,,Dimineața”, ediția de miercuri, 10 iunie 1934, unde, pe prima pagină, sub un titlu generic ,,România reia relațiile cu Rusia”, apar titluri care vorbesc de la sine despre semnificația acestui eveniment: ,,Impresia profundă în străinătate”; ,,Cîteva efecte imediate ale acestui fapt”; ,,Începe o eră nouă și de nădejdi”; ,,Normalizarea raporturilor cu Rusia”; ,,D. I. Mihalache despre importanța acordului cu Rusia”; ,,Părerea d-lui profesor N. Iorga”; ,,Rusia își precizează principiile de politică externă. Un articol al oficiosului de la Moscova”. Și pagina a doua a ziarului reflectă evenimentul de la Geneva. Iată cîteva subiecte așezate sub un titlu emblematic ,,Presa despre reluarea relațiilor cu Rusia”: ,,Sosirea d-lui Titulescu la București” (text și fotografie sub care scrie: ,,Sosirea d-lui Titulescu în Gara de Nord: D. Titulescu la braț cu D. Tătărăscu. La dreapta și la stînga d-nii Slăvescu și dr. Angelescu”); ,,Raporturile economice cu Rusia”; ,,Va fi influențat comerțul nostru maritim?”; ,,Audiență la Rege”, știre pe care o reproduc: ,,La orele 4,45
d. Titulescu a mers la Palat unde a fost primit imediat în audiență de către Suveran. D. Titulescu a făcut Regelui un expozeu asupra modului cum au decurs discuțiunile care au condus la reluarea raporturilor diplomatice cu Sovietele. Miercuri seara va avea loc un consiliu de miniștri la care ministrul nostru de Externe va pune în curent și pe membrii guvernului cu aceste discuțiuni”.
Pentru a înțelege spiritul acelor zile de acum 90 de ani – dincolo de idei preconcepute – redau cîteva declarații de pe prima pagină a ziarului amintit, făcute la cald de către personalități cu nume în politica și istoriografia României interbelice. Începem cu cel mai îndrituit  să vorbească, cel care a purtat tratativele cu partea sovietică, deținătorul portofoliului la Externe, Nicolae Titulescu: ,,Cele ce preced arată ce însemnătate trebuie să acorde România bunelor relațiuni cu marea ei vecină de la răsărit. Caracterul anormal al acestor relațiuni a apăsat mult asupra politicii noastre din trecut”. Urmează un pasaj care, citit acum, trezește alte sentimente în raport cu cele ce-l stăpîneau pe Titulescu în acel moment euforic: ,,Am fost fericiți de asemenea să aplaudăm la Geneva cuvintele prin care eminentul comisar al poporului la afacerile străine (Maxim Litvinov – n.a.) spunea că guvernul sovietic aduce cu el enorma forță morală a unui stat de 170 milioane locuitori, stat puternic și a cărui forță crește progresiv, stat care a rupt definitiv cu un trecut de cuceriri militare, de spoliațiuni și de anexiuni și care în timpul celor 10 ani ai existenței lui celei noi a dat probe abundente de iubirea lui sinceră de pace”. Finalul declarației ministrului român de Externe este reprezentativ pentru fluxul de ușurare ce străbătea o parte a societății românești în acele momente: ,,În ce privește România, ea nu urmărește alt scop și am credința că în ziua în care s-a pecetluit pacea definitivă și inviolabilă cu U.R.S.S. și s-a reluat, cu poporul rus, firul unei amiciții de veacuri, netulburată în nici un singur război, o eră nouă și plină de nădejdi începe”.
Ce-o fi gîndit Titulescu la 26 iunie 1940, ziua în care URSS a emis acel ultimatum prin care ne-a ocupat Basarabia?
Ion Mihalache, președintele Partidului Național Țărănesc: ,,Reluarea raporturilor cu Rusia Sovietelor mă bucură și ca român, și ca reprezentant al partidului național țărănesc. (...) Iscusința, cunoștințele și rapor­turile domnului Titulescu înlăturaseră încă din anul trecut dificultățile ce stăteau în calea înțelegerii cu Rusia, ajungîndu-se în fapt la o recunoaștere a definitivei uniri a Basarabiei cu Patria Mamă. Prin reluarea raporturilor diplomatice se consfințește și mai mult această recunoaștere; iar țara capătă liniștea sufletească necesară a cultiva și adînci amicale legături cu un vecin ca Rusia, cu care avem multe interese comune”.
Nicolae Iorga, într-un articol publi­cat sub semnătura sa în ziarul pe care-l conducea, ,,Neamul Românesc”: ,,Printr-un schimb de scri­sori, dd. Titulescu și Litvinov recunosc nevoia unor relații pașnice și normale cu fireasca reprezentare diplomatică, și-și iau îndatorirea de a nu se face pe teritoriul unuia dintre cele două State nicio acțiune care ar putea amenința sau păgubi pe celălalt. E fără îndoială un act de mare importanță și, oricîte rezerve s-ar putea face în ce privește sinceritatea sovietelor, el cuprinde o asigurare reală pentru România. Prin el vom putea lucra în marginile unei realități cunoscute, pe cînd înainte eram cuprinși în vagul legendelor”.
După aceste lecturi și viziunea a trei personalități diferite: un diplomat, un politician și un istoric (și politician), poate vom fi mai aproape de un răspuns la întrebarea: Victorie sau înfrîngere diplomatică? Oricum, la 90 de ani de la reluarea relațiilor diplomatice dintre România și Uniunea Sovietică (Rusia de azi), într-o Europă pe picior de război, avînd ca protagonistă
Rusia lui Putin, dar și organizația paramilitară NATO, proiecția este pe invers – adică s-ar putea întrerupe din nou aceste relații diplomatice, atîta timp cît cele două state (Rusia și România) au concepte diferite despre
realitățile politice ale momentului. Totuși, lecția de istorie predată de înaintașii noștri poate fi model de inspirație și de judecată lucidă.
Nu uitați dictonul: ,,Ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape!”.
GEO CIOLCAN