Premise cu surprize?
Întrebarea de mai sus nu e nicidecum retorică, ea decupîndu-se dintr-un noian de evenimente într-un segment de timp relativ scurt – în doar cei doi ani și jumătate de cînd Rusia a atacat Ucraina sub pretextul de a-și recupera foste teritorii din cuprinsul actual al Ucrainei, spații în care ponderea populației o formează etnicii ruși. O curiozitate care se desprinde din iureșul unor întîmplări și evenimente care au bulversat viața și tihna Europei în ultimii ani este diferența de atitudine, precum și reacția respectivă, dintre răspunsul Europei (plus Statele Unite) la actul lui Putin, din 2014, an în care acesta a anexat Crimeea, și ceea ce s-a întîmplat din februarie 2022 și pînă în prezent, adică de la data declanșării acestui război care amenință pacea continentului nostru și nu numai. Diferența dintre un fel de letargie universală, în primul caz, cînd oamenii politici au închis ochii, într-un mod de neînțeles, și explozia de „răzmeriță” aproape la nivel european, în cel de-al doilea caz, trebuie să aibă cauza (cauze) fie în frustarea Marilor Puteri față de sfidarea malefică a Rusiei, fie în descoperirea „firului Ariandei” care să-i conducă pe occidentali la organizarea unei replici dîrze împotriva lui Putin, avînd cap de pod agresiunea acestuia asupra Ucrainei, cu argument salvgardarea țării lui Zelenski.
Acestor forme de emulație belicoasă s-a adăugat cea mai concretă adeziune occidentală (și de peste Ocean), care a fost mistificată sub forma umbrei bau-baului rus care, „după ce va cuceri Ucraina, va invada Europa, începînd, bineînțeles, cu țările apropiate de Ucraina: Basarabia, România, Polonia”. De la această propagandă neonazistă, generată de canale diplomatice și mass-media, propagandă amplificată, în mod natural, de aprehensiunea unor pături ale populației de pe continent atunci cînd e vorba de a privi și a analiza un anume comportament al soldatului rus ajuns sub titulatura de cuceritor, a pornit totul. De aici pînă la închegarea unui front comun împotriva Rusiei – cap de coloană fiind SUA, cele care, sub îndrumarea unui președinte dovedit a fi schizofrenic, ne demonstrează că n-au luptat în zadar pentru destrămarea Uniunii Sovietice, acum ivindu-se prilejul de destrămare și a Rusiei lui Putin – n-a fost decît un pas, pas pe care Europa, plus SUA, îl fac sub umbrela înșelătoare a NATO. Dar, pentru că dedesubturile actualei degenerări a politicii statelor europene sînt mult mai complexe, suprapunînd interese de grup unora individuale, analiza acestora îngreunînd dezvoltarea unei teme ca cea din titlu, voi transla brusc subiectul spre a reflecta configurația operativă a taberelor formate pe tabloul înfricoșător al unui viitor sumbru al bătrînului continent.
Pentru cine a urmărit cît de cît subiectul, natura lui belicoasă este percepută la doi poli opuși, adiacenți platformei politice a „beneficiarului”, sprijinul pro și contra îmbrăcînd forme într-un fel similare ascensiunilor revanșarde din deceniul al IV-lea, din Secolul XX.
Dacă o parte a omenirii a uitat tragediile dezlănțuite de acei lideri politici ale căror ambiții de mărire prevalau chiar în fața a milioane de vieți puse în pericol, mai mult decît atît – unii chiar vor un copy paste – cred că e timpul să încercăm (ca Stat, ca Națiune) să ieșim din spirala morții în care ne-au înscris forțe politice străine de conceptul nostru de trai alături de vecini cu viziuni diferite asupra relațiilor bilaterale. Indiferent de implicarea emoțională – în multe cazuri poate fi și la cota de alarmă – zero – modificarea stării de acțiune (și de existență) a Statului Român nu ne poate lăsa indiferenți – atitudine care îmbracă, într-un final nefericit, haina rușinoasă a lașității.
În acest timp în care clasa politică din România este divizată, din principii și obiective demagogice, urmărind nici măcar programele șchioape pe care le-a etalat în campania electorală, cînd partidele politice sînt conduse de farisei autohtoni, mînuiți de sforile trase de forțe oculte din afara Țării, politicieni care ignoră, în mod criminal, pericolul care plutește aproape, dar foarte aproape de cerul României, presa cinstită, devotată românului de rînd, are obligația să mai tragă o dată semnalul de alarmă, pentru deșteptarea Poporului și punerea acestuia în fața dură a realității. Cum Revista „România Mare” a rămas credincioasă crezului naționalist al mentorului ei, regretatul Corneliu Vadim Tudor, ideilor suveraniste promovate de Tribun, atît în scris, cît și în foruri politice interne și internaționale, continuăm seria articolelor prin care vrem să deschidem ochii românilor (dar și inima), spre pericolul care ne așteaptă dacă nu ne vom trezi la timp și nu vom acționa (cu mijloace democratice) asupra regimului de la București.
În contextul tulbure al Europei anului 2024, și în capcana în care este prinsă România, în cadrul unor organisme care și-au pierdut complet rolul și programul inițial (NATO și UE), publicăm azi un articol bazat pe date și pe documente concrete, care pledează pentru NEUTRALITATEA României, în caz de concretizare a elementelor care, în prezent, configurează iminența unui conflict armat între NATO și Rusia. Desigur, nu va fi ușor de adoptat o asemenea variantă, dar nici imposibil, ținînd cont de antecedente similare. În cazul propus, rezultatul confruntării dintre voința politică a României și reacția organismelor amintite mai sus – de facto – confruntare Pace – Război, va fi dictat de puterea de exprimare a Națiunii Române, probabil, într-un Referendum Național, coroborat cu ridicarea din rîndurile Poporului a unor lideri politici cu inima și cu viziuni pure, românești, animați de dorința de a scăpa România  din cleștele unui cataclism uman ce ni se pregătește.
Vrea Europa război cu Rusia?
Dacă ne rezumăm doar la informațiile cuprinse în diferite articole din presa occidentală sau din cea de peste Ocean, precum și la unele comunicate ale agențiilor de presă, ca urmare a unor întruniri și reuniuni internaționale – conturarea răspunsului la întrebarea de mai sus ar fi  orientată spre negație, deci – Nu! Dacă însă, nelăsîndu-ne încorsetați în aceste formule pur teoretice, ne aplecăm și asupra unor fapte,  descoperite la tot pasul, fapte concrete, în totală discrepanță de teoria „împăciuitoare” și „liniștitoare” din rezumatul acelor reuniuni, descoperim adevărata față a realității, și, fără teama de a greși, răspunsul ce se desprinde este – Da! Cum coabitarea dintre cele două aspecte devine imposibilă, trebuie să explicăm cea de-a doua variantă a răspunsului, dezlegînd faptele din încercuirea acestora cu capcana așa-ziselor tratative, indiferent din ce parte a baricadei se conturează.
Semnele sînt vizibile.
1.Escaladarea cursei înarmărilor. Profitînd de „cîmpul experimental” din Ucraina, concernele internaționale de armament și-au înzecit cîștigurile, vînzînd armatelor din NATO produsele morții, achiziționate cu banii contribuabililor europeni. În prezent este o adevărată întrecere în a achiziționa de la unele țări producătoare (SUA, Israel, Franța, Marea Britanie, Germania, Olanda, Coreea de Sud etc.) armament, tehnică de luptă, muniție, echipament militar – un inventar complex și periculos, pe care – odată ce l-ai cumpărat, trebuie să-l pui în „operă” (a se citi... război!). Dintr-o analiză NATO se arată că, numai în acest an, s-a constatat cea mai mare creștere din ultimele decenii pentru înarmare, aceasta crescînd cu 18%, ceea ce, în cifre concrete, înseamnă miliarde de euro; de altfel, NATO este responsabilă de 70% din cheltuielile anuale, mondiale, pentru înarmare.
2. Pregătirea pentru intro­ducerea serviciului militar obli­gatoriu în statele din structura NATO. Deși doar în cîteva țări este statuat acest mod de a satisface stagiul militar: Austria, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Letonia, Lituania și Suedia, mai multe guverne au dat semnale că studiază  acest aspect, inclusiv România, prin șeful Statului Major al Apărării, generalul  Gheorghiță Vlad;
3. Propaganda pro-război, derivată din cea anti-rusă, care excelează în varii scenarii ale iminentului război, în care ținta preferată a lui Putin nu este altcineva decît România. Să nu uităm nesimțirea generalului american Ben Hodges – fost șef al trupelor NATO în Europa – care nu mai putea de grija României, în contextul războiului ruso-ucrainean. Iată cum ne inflama acest general, ca un brav mesager al marilor producători de armament de peste Ocean: „În România avem forțele aeriene românești, avem misiunea NATO în Marea Neagră, forțele aeriene ale SUA, dar nu sînt suficiente pentru a ne apăra împotriva atacurilor cu rachete ale Rusiei. (...) Nu avem destule forțe de apărare aeriene și rachete pentru a-i contracara. În mod cert nu avem destulă muniție, de la arme, la lansatoare de rachete”. Probabil, ca  efect al acestor... lamentări, România  a plătit 7 miliarde de euro pe sistemele PATRIOT, dintre care am și scăpat de unul, donîndu-l lui Zelenski;
4. Înarmarea Ucrainei cu cele mai performante aparate de război, capabile să lovească ținte la zeci de kilometri în teritoriul rusesc, președintele Franței, Macron, constiduindu-se în vîrf de lance în acest domeniu, luptîndu-se din răsputeri să detroneze SUA din această postură. La acest capitol trebuie să deschidem o paranteză, și anume, să semnalăm că o parte din armamentul primit de Ucraina, pentru ca aceasta să ne apere împotriva Rusiei, a ajuns în mîinile unor mercenari din state unde instabilitatea politică este la ordinea zilei, acest fapt alimentînd războaiele civile din zonă;
5. Scenariile NATO privind un răspuns militar la adresa Rusiei. Deși nu sîntem informați despre planurile (utrasecrete, desigur) NATO, nu demult publicația britanică „The Telegraph” a găzduit dezvăluirile unor surse militare de rang înalt, cu privire la „Un plan NATO de defășurare rapidă a forțelor sale, în scenariul unui viitor atac rusesc asupra Europei”. În mare, planul prevede crearea unor coridoare terestre, care să dea posibilitatea desfășurării rapide a unei forțe militare de circa 300.000 de militari. Din cele 5 așa-zise coridoare, România este cuprinsă în două dintre acestea, astfel; coridorul 3: Grecia – Bulgaria – România, și coridorul 4: Turcia – Bulgaria – România, celelalte fiind: 1. Olanda-Germania-Polonia; 2. Italia-Slovenia-Croația-Ungaria; 5. Norvegia-Suedia-Finlanda.
Pentru ca scenariul să pară viabil, în urma dezvăluirii acestuia, mai multe oficialități politice și militare au făcut comentarii pe marginea lui, susținînd că asistăm la începerea celui de-al III-lea Război Mondial. Personal, la acest semnal cert că... ceva, ceva se coace în laboratoarele NATO, aș dori un răspuns autorizat din partea autorilor acestui scenariu (posibil, și ale altora), un răspuns bazat pe logica realului, nu pe presupuneri și angoase occidentale, adunate (după 9 mai 1945), într-un periculos buchet de răzbunări: dacă, în prezent, Rusia nu poate învinge o singură țară, Ucraina, după doi ani și jumătate de război local, cum poate „nebunul” de Putin să spere măcar că poate lupta cu armatele a 32 de state cîte fac parte din NATO? O fi el „nebun”, dar prost nu e, și nu-și poate planifica sinuciderea țării sale, într-un context internațional în care se va afla singur (China va sta deoparte) în fața întregii lumi!
6. Încercările infructuoase, de a organiza summituri așa-zise de pace, care nu sînt altceva decît altă fațetă a propagandei de război occidentală, prezentată sub glazura „dorinței” de pace a participanților la respectivele întîlniri. Cel mai recent exemplu de mistificare a ideii de pace și de adaptare a unor hotărîri de pace, a fost „Summitul de pace” de la Bürgenstock (Elveția), în care se investise mult optimism. Deși reprezentanții a 90 de țări au încercat să ajungă la un numitor comun în ce privește accelerarea negocierilor pentru stoparea războiului dintre Rusia și Ucraina, discuțiile s-au încheiat doar cu o promisiune de a se lucra la o rezoluție internațională pentru găsirea acelei soluții miraculoase, rezultatele concrete lipsind cu desăvîrșire. Și nici nu putea fi altfel, în situația în care Rusia – principala parte a discuțiilor și a acuzelor – nu a fost invitată la masa Tratativelor; China nu a participat, iar cîteva state nu au semnat documentul final al reuniunii (Africa de Sud, Arabia Saudită, India și Mexic). Astfel, Summitul a fost transformat într-un monolog caraghios, avîndu-l în centru pe președintele Zelenski, mare amator de publicarea unor imagini cu persoana sa în centrul atenției, solicitînd, în ritm susținut, bani și ajutoare militare, în loc să demonstreze grija față de poporul ucrainean și pe plan diplomatic, nu doar pe cel al tragerii de timp pînă cînd Ucraina va deveni un morman de cenușă și dărămături, chemîndu-ne, apoi, să contribuim la reconstrucția acesteia (486 miliarde de dolari, precum reiese dintr-un  studiu al Băncii Mondiale).
Deși s-ar mai putea adăuga puncte precum: forțarea lărgirii NATO și UE cu țări care, nici pe departe, nu îndeplinesc condițiile de preaderare, ce să mai vorbim de aderare; semnarea unui așa-zis Plan de securitate între Uniunea Europeană și Ucraina etc., cred că dovezile sînt suficiente și palpabile, pentru a justifica reacția normală (pragmatică, națională, non-emoțională) pe care trebuie să o adopte România în pragul a ceea ce s-ar putea numi – așa cum susțin generalii unor armate occidentale – cel de-al III-lea Război Mondial. Citiți ultimul capitol din articol și vă veți convinge.
Cum poate deveni România neutră
În acest demers național, care poate fi considerat insolit într-o mare de state și de lideri politici porniți pe întreținerea pîrjolului unui război privit doar prin prisma cîștigurilor acestora, România deține atîtea atuuri încît ideea poate deveni realitate. Chiar plecînd de la Constituția  României, articolul 1, al. 1, care stipulează clar: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”, Guvernul poate începe operațiunea de declarare a statutului de țară neutră, neutralitatea fiind apanajul statelor, ca subiect internațional, prin care statul respectiv se abține de a întreprinde orice acțiune care ar putea ptejudicia interesele din părțile participante la conflict. Cum neutralitatea este fondată pe SUVERANITATEA statelor, orice stat suveran (deci, și România) are dreptul de a rămîne neutru într-un război între alte state, cel puțin dacă el nu este legat printr-un angajament convențional contrar.
În acest context apare problema apartenenței României la NATO, caz în care, conform articolului din Statutul acestui pact politico-militar, care, conceput sub formă de sprijin reciproc, îndepărtează posibilitatea adoptării de către România a stării de neutralitate, în cazul concret de dezvoltare a unui conflict armat între Rusia și NATO. Conform statutului NATO, așa este, numai că, în situația dată, cheia problemei pleacă de la o definiție falsă a unui atac, anume că, Rusia a atacat Ucraina, un stat care nu face parte din NATO, deci România nu are nicio obligație să aplice articolul 5 în conflictul amintit. Pe urmă: presupunînd că Rusia ar ataca chiar un stat care face parte din Alianța Nord-Atlantică (probabil de la granița proprie), CSAT nu trebuie să se arunce cu capul în beton, la semnalul vreunei structuri NATO, nu înainte de a cerceta (prin organele abilitate) dacă nu este cazul unei provocări pusă la cale de capete înfierbîntate din NATO, dornice să spulbere pacea convențională de pe continent și să experimenteze modelele noi de armament (vă mai amintiți de înscenarea pusă la cale de Hitler, cu atacul polonez asupra stației de radio din Gliwice, de către trupele speciale germane?).
Da, sîntem membru NATO și am semnat niște angajamente, fără să ținem seama de modificările geopolitice ale Europei de după anul 1990, de  dispariția Tratatului de la Varșovia – contrapunerea, pe plan militar, la NATO, și, mai ales, de încălcarea flagrantă a propriului statut de către NATO, care, în anul 1949, la înființare, prevedea că este o organizație militară defensivă. Cît de „defensivă” a devenit NATO în anii din urmă, cînd s-a transformat în agresor, în situația atacării Iugoslaviei (1999) și Afganistanului (2001-2021)? Din păcate, România a contribuit la cele două agresiuni războinice – în primul caz, prin acordul de survol al avioanelor americane care au bombardat Iugoslavia chiar în zilele de Paște; în al doilea caz, prin participarea la agresiunea asupra Afganistanului, cu trupe, acțiune iresponsabilă, plătită cu jertfa gratuită a 27 de tineri români și cu rănirea a 200 de militari, fără ca cei care i-au trimis ilegal la moarte, să răspundă în fața Legii.
La fel se petrec lucrurile și în prezent – NATO, printr-o politică militară de agresiune, punînd cap de pod țări din estul Europei – România este cap de coloană – desfășoară programe vizibile de amestec în treburile interne ale Ucrainei (o parte dintre acestea le-ați putut citi în numărul precedent al revistei noastre), incitînd Guvernul de la Kremlin și periclitînd siguranța statală a României. Toate aceste aspecte, și altele, care pot fi invocate extrem de ușor, pledează pentru adaptarea unui statut al României de neutralitate ce se potrivește țării noastre, care niciodată nu a manifestat tendințe de agresiune la adresa vecinilor, chiar dacă, uneori (cazul Rusiei și al Ucrainei), aceste state vecine au acaparat părți din România, îndreptățindu-ne să ne apărăm teritoriile.
Astfel cum știm și noi, știu și politicienii de la vîrf ai României de gravele abateri de la propriul statut al NATO, cînd, sub conducerea nemijlocită a președinților SUA, acest organism s-a transformat într-un instrument de agresiune, de destabilizare a unor state independente, care nu mai răspundeau la comenzile Casei Albe. Să ne reamintim că, la finele anului 1998, state din Occident, membre ale Alianței, au refuzat să ia parte, sub comanda NATO și a SUA, la agresiunea asupra Irakului, considerînd nelegitimă acțiunea de intervenție asupra unui stat, doar la cheremul SUA, cu presupuse motivații belicoase. Pornind de la aceste exemple, președintele României, Guvernul, Parlamentul, să nu uite că, înainte de a fi conducătorii unei entități aparținătoare unei alianțe politico-militare, sînt conducătorii acestei țări și trebuie să facă tot posibilul să n-o angreneze într-un război care nu este al nostru și care ne va distruge. Cu diplomație și cu argumente, cu coloana vertebrală neîndoită, aceștia trebuie să vină la masa  tratativelor cu documente prin care să demonstreze necesitatea trecerii României la statutul de țară neutră.
Referitor la reacția conducerii NATO, după un moment de stupefacție, aflîndu-se în fața unei situații argumentate din punct de vedere istoric, militar și uman – cu susținerea întregului popor – deși va încerca o intimidare, va trebui să recunoască suveranitatea românilor asupra propriei țări. În acest caz, de așezare a intereselor țării înaintea intereselor unor mari puteri și a unor alianțe (mai ales că acestea din urmă și-au pierdut credibilitatea prin încălcarea propriului statut), este demn de remarcat demersul GRUPULUI PENTRU ROMÂNIA, reprezentat de personalități de marcă ale vieții noastre culturale, istorice, științifice etc., care și-au coagulat ideile suveraniste în sprijinul salvgardării României, propunînd pro­grame secto­riale, cu impact imediat asupra stopării alunecării României în prăpastia globalistă, programe concretizate prin Comunicate.
Pentru că are legătură cu subiectul articolului de față, remarcăm „Comu­nicatul GPR nr. 19 către cetățenii români și instituțiile statului, privitor la necesitatea imperioasă a neutralității în războaiele altora”. Sub un generic cu semnificații directe asupra subiectului „noi nu dorim să fim ajutați militar după ce vom fi implicați în război, NOI DORIM SĂ NU FIM IMPLICAȚI ÎN RĂZBOI!”, GRUPUL PENTRU ROMÂNIA lansează un apel către cetățenii României, politicienii din conducerea României, Ofițeri ai sistemului de Apărare, Siguranță Națională și Ordine Publică, Jurnaliști din toate instituțiile mass-media din România, text prin care demonstrează posibilitatea de a adopta un statut de neutralitate. Mai mult decît atît, dovedindu-se excelenți cunoscători ai Istoriei României, membrii GPR, după un expozeu prin care demonstrează necesitatea ca România să se declare neutră în conflictele militare din prezent și viitoare, vin cu antecedente similare, cînd România, deși făcea parte dintr-un tratat politico-militar (Tratatul de la Varșovia), s-a desolidarizat de acțiunile acestui organism, cel puțin în două cazuri, cel mai mediatizat fiind cel din august 1968, cînd România a refuzat să participe la acțiunea militară a Tratatului de la Varșovia asupra Cehoslovaciei, deși era membru al acestei organizații. Corect, conchid autorii textului: „Deci, s-a putut și se poate și astăzi, dacă este voință politică patriotică”. Apreciind concluzia de mai sus, sintagma „voința politică patriotică” mă incită și, în același timp, mă cutremură, alăturînd substantivul patriot unor nume sinistre, precum: Iohannis, Ciolacu, Ciucă, Kelemen... Poate, citind comunicatul nr. 19 al Grupului Pentru România, le-o veni mintea la cap și vor avea curajul să fie, în sfîrșit, de partea României și a românilor! Doamne ajută! (personal, cred că fără a-i forța/obliga, nu vor întreprinde nimic în acest sens).
Luați exemplul lui Gheorghiu-Dej!
Ce întorsătură a Istoriei! Și ce timpuri imprevizibile trăim!
Dacă n-aș fi scris articolul de față n-aș fi avut prilejul să compar atitudinea demnă, curajoasă și patriotică față de colosul de la Răsărit – Uniunea Sovietică –, imperiul care ținea sub călcîi statele socialiste, a unui simplu electrician, cu slugărnicia slinoasă de astăzi a unor lideri politici români, oameni cu doctorate (chiar dacă plagiate), autori de cărți (chiar dacă sînt scrise de alții), în fața unor state precum SUA, sau a unor organizații internaționale, precum NATO și UE! Acum, identificarea celor două „tabere”: electricianul – Gheorghe Gheorghiu-Dej (sectetar general al Partidului Muncitoresc Român și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române); titrații și autorii de cărți autobiografice: alde Iohannis, Ciolacu, Ciucă (actualii președinte al României, prim-ministru, președinte al Senatului).
Pentru a ilustra aducerea în prim-plan a lui Gheorghiu – Dej, întoarcem fila Istoriei la anul 1953, cînd, la 28 ianuarie, Gheorghiu-Dej a preluat funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru de azi). Din acel moment Guvernul României a demarat o serie de acțiuni (surprinzătoare în acele vremuri) pentru desprinderea României de Uniunea Sovietică – atît în plan economic, cît și militar. Referitor la acest ultim palier, Dej voia să scape de trupele sovietice cantonate în România după 1944, continuînd și după semnarea Tratatului de pace din 1947, sub pretextul asigurării liniilor de comunicație cu zona sovietică de ocupație din Austria. Planul părții române a început să se concretizeze în iunie 1955, odată cu vizita în România a înalților oaspeți sovietici, în frunte cu Nikita Hrușciov, Secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
La întîlnirea dintre cele două delegații, într-un cadru mai mult prietenesc decît protocolar, Emil Bodnăraș, Ministrul Apărării Naționale, aruncă, din senin, următoarea întrebare: „Ce-ați crede despre retragerea trupelor sovietice din România?”. Hrușciov, consternat, rămas cu paharul în mînă, abia a putut îngîna cîteva cuvinte: „Ce spui? Cum poți sugera un asemenea lucru?”. Bodnăraș nu s-a intimidat și și-a justificat întrebarea, argumentînd: „România are granițe numai cu țări socialiste (Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS – n.a.), iar la Marea Neagră nu este nimeni în afară de noi și de turci”. Chiar dacă, „înviat” după primul șoc, Hrușciov a răbufnit: „Pînă acum v-ați simțit bine sub aripa Uniunii Sovietice și acum îi dați cu piciorul”, plecînd direct la aeroport fără a fi condus de Gheorghiu-Dej, ci de Emil Bodnăraș, „dușul rece” a avut efect: La 26 iulie 1958, ultimul eșalon al trupelor Armatei Roșii care au staționat în România a părăsit teritoriul țării noastre. Nota bene: pînă în 1991, timp de 33 de ani, România a fost singura țară membră a Tratatului de la Varșovia care nu a mai avut trupe sovietice pe teritoriul său!
Tot din perioada comunistă a României mai consemnăm și alte exemple în care conducătorii Țării au pus interesele României înaintea intereselor de grup: respingerea „Planului Valev” (specializarea țărilor socialiste pe diferite produse); interzicerea aplicațiilor cu trupe ale statelor din Tratatul de la Varșovia pe teritoriul României, aprobîndu-se doar tranzitarea acestora, sub pază, și aplicații de comandament etc.
Pledînd pentru neutralitate, trebuie să amintim și de atitudinea unor state din NATO care au pus piciorul în prag și au anunțat că refuză să se mai implice de vreo parte în actualul război din Ucraina: Ungaria, Austria, Slovacia. Alor noștri de ce le e frică? Pentru că, eventual, nu le mai dă Biden o șepcuță albă, sau că nu-i mai susține ca să acceadă la funcții înalte? Poporul trebuie să vă susțină, domnilor politicieni de tinichea, nu Unchiul Sam!
Pentru că se potrivește exact, enumerînd avantajele neutralității României, reproduc, în încheiere, un text superb din Comunicatul amintit al GRUPULUI PENTRU ROMÂNIA – o concluzie tragică, dar reală. „Nevoia neutralității României și a neimplicării ei în orice război rezidă și din faptul că poporul român nu mai are decît puține lucruri de apărat. Uriașa economie pe care a construit-o după 1958 a fost lichidată sau înstrăinată. Economia actuală din România aparține în cea mai mare parte companiilor multinaționale străine. Firmele românești mici și mijlocii nu sînt vizate de prezumtivi inamici. Pentru cine să lupte poporul român? Pentru companiile multinaționale care jefuiesc România? Pentru clasa politică ticăloșită și profitorii din jurul ei? Sărăcia românilor nu preocupă pe nimeni, doar bunăstarea ologarhilor, pentru care poporul român nu merită să moară. «Partenerii» militari străini din NATO ne cer să rezistăm cu orice preț și sacrificiu timp de 72 de ore pînă vor veni alții să ne apere. De cine să ne fie frică, mai mult decît de regimul politic ticăloșit iudeo-euro-atlantic, ca să merite să murim, sau să ne trimitem copiii la moarte?”.
GEO CIOLCAN