România se află într-un punct de cotitură major în istoria sa economică post-aderare la Uniunea Europeană. Deficitul bugetar galopant, ajuns la peste 9% din PIB în 2024, a forțat o reacție rapidă și dureroasă din partea noii administrații conduse de președintele Nicușor Dan și premierul Ilie Bolojan. Deși măsurile propuse sunt în esență conforme cu directivele Bruxelles-ului și au fost primite pozitiv de către Comisia Europeană, realitatea socială din România relevă o nemulțumire profundă față de politica de austeritate impusă. Protestele deja declanșate în stradă și moțiunea de cenzură depusă de liderul AUR, George Simion, confirmă faptul că această reformă fiscală riscă să creeze un val de instabilitate socială și politică.
Un punct de vedere naționalist și conservator atrage atenția că salvarea bugetului de stat nu poate veni prin simpla aplicare mecanică a rețetelor occidentale de austeritate. Din contră, România trebuie să regândească modul în care își construiește economia. Soluția reală și sustenabilă este relansarea producției naționale, sprijinirea întreprinderilor românești și recâștigarea suveranității economice. Numai prin încurajarea producției de bunuri cu valoare adăugată și stimularea exporturilor putem vorbi despre venituri fiscale autentice și sustenabile, nu despre taxe impuse din disperare.
Mai mult decât atât, un astfel de program naționalist responsabil presupune impozitarea dură a marilor companii internaționale care își externalizează profiturile. Multinaționalele domină sectoare întregi ale economiei românești – de la energie, telecomunicații, retail, la sectorul bancar – dar contribuția lor fiscală reală rămâne derizorie în comparație cu volumul de capital scos anual din țară. Este inadmisibil ca cetățenii și IMM-urile autohtone să suporte povara fiscală, în timp ce giganții economici internaționali sunt tratați cu mănuși, beneficiind de optimizări fiscale agresive și de protecția unor tratate comerciale inechitabile.
Un alt aspect fundamental ignorat de actuala politică fiscală este reindustrializarea țării. România a devenit o piață de desfacere pentru bunurile altora, iar slăbiciunea industriei proprii contribuie direct la dezechilibrul balanței comerciale și, implicit, la accentuarea deficitului.
În lipsa unei strategii clare de investiții în infrastructura industrială, în retehnologizare și în formarea forței de muncă, orice reformă bugetară este sortită eșecului. Statul român trebuie să devină partener activ al sectorului productiv, nu doar un colector pasiv de taxe.
În acest context, planul fiscal promovat de guvern, deși poate fi justificat din perspectiva relației cu Bruxelles-ul, este incomplet și profund dezechilibrat. Tăierea cheltuielilor publice și creșterea TVA-ului – inclusiv la alimente – nu face decât să împovăreze clasele vulnerabile și să adâncească inegalitățile sociale. Este inadmisibil ca aceia care au beneficiat cel mai puțin de boom-ul economic al ultimului deceniu să plătească acum nota de plată. Într-un stat cu adevărat suveran, politica fiscală trebuie să reflecte interesul național și echitatea socială, nu doar conformitatea cu directivele financiare europene.
Mai mult, măsurile de austeritate au potențialul de a frâna creșterea economică pe termen scurt și de a descuraja consumul intern. Ori tocmai consumul este unul dintre puținele motoare care au ținut economia României în funcțiune în ultimii ani. Reducerea acestuia, coroborată cu inflația indusă de majorarea TVA-ului și a accizelor, poate crea un cerc vicios cu efecte negative profunde în lanț: scăderea producției, creșterea șomajului și, implicit, reducerea încasărilor bugetare.
Un program economic cu adevărat patriotic și conservator ar trebui să includă, pe lângă măsurile de echilibrare bugetară, și un pachet robust de sprijin pentru capitalul românesc: deduceri fiscale pentru companiile care reinvestesc profitul în producție, facilități pentru exportatori, politici vamale active și un control strict al importurilor nejustificate. De asemenea, este esențial ca statul să recâștige controlul asupra resurselor strategice – energie, apă, transporturi – și să limiteze vânzarea de active publice către entități străine.
În concluzie, criza bugetară din România nu trebuie privită doar ca o problemă de echilibrare contabilă, ci ca o criză de viziune națională. O țară nu poate trăi sustenabil din împrumuturi, din consum și din taxe indirecte pe spatele celor mai săraci. Redresarea fiscală trebuie să aibă în centrul său producția internă, fiscalitatea justă și protejarea interesului național. Doar astfel putem vorbi despre o Românie suverană economic, puternică și respectată atât la Bruxelles, cât și în fața propriilor cetățeni.
IOAN TEODOR