România uitată
În numărul trecut al „României Mari” – astfel cum se cuvine de ziua de naștere a Țării noastre – 1 Decembrie 1918 – am omagiat această zi cu un florilegiu de versuri închinate României, adunate într-un buchet de trandafiri albi – simbol al iubirii pure pe care autorii selectați, pe lîngă milioane de concetățeni ai lor, au nutrit-o și o nutresc pentru Patria-Mamă. Citind (și recitind) zeci de poezii pînă să mă hotărăsc asupra
cărora să mă opresc pentru ilustrarea temei propuse, am avut prilejul (și privilegiul) să trăiesc momente de deplină desfătare și înălțare sufletescă, poeziile citite, dincolo de marcarea personalității autorilor în actul propriu de creație, avînd ca generic
Dragostea și Iubirea de Țară, mi-au umplut inima de bucurie, convingîndu-mă, încă o dată, de forța de penetrație a operei poetice, centrată pe cel mai profund sentiment de sorginte națională – Iubirea de Țară!
Suprapusă cu deschiderea unor „Tîrguri de Crăciun”, în mai multe orașe din Țară (evenimentul devansînd cu o lună de zile Sărbătoarea Nașterii Pruncului Isus, ne apare ca ceva desuet și deplasat, toată hărmălaia din aceste piețe, devenite tîrguri, nu este decît o mișcare comercială, care –
dincolo de atracția miilor
de beculețe și de brazii împodobiți – consider că împietează mult rigurozitatea și puritatea adevăratei Sărbători de Crăciun), sărbătorirea Zilei Naționale a României ne-a făcut, pe moment, să ne rupem de realitate și să ieșim din cotidian, lăsîndu-ne „orbiți” de luminile de sărbătoare. Întorși acasă din minivacanța prilejuită de Sărbătoarea Sfîntului Andrei și de Ziua Națională, după ce am urmărit și parada militară, cum ne-am uitat în jur sau am deschis televizorul, am tresărit și am aterizat în realitatea imediată.
Realitatea imediată?
Fără să stau pe gînduri, răspunsul se materializează brusc în noianul de probleme care ne frămîntă mintea și ne umbresc viața de zi cu zi: • scumpirile exagerate la energie și combustibil; • scumpirea generală a alimentelor, în special a celor de bază, și, mai special – acum, în preajma Sărbătorilor de iarnă, a produselor de strictă necesitate, precum și a celor de folosință îndelungată; • asistarea, în mod incalificabil, la ping-pong-ul pe care îl fac guvernanții, cu salariile și cu pensiile românilor; • dispariția din peisajul economic al unor firme emblemă ale industriei autohtone;
• îndatorarea României pe plan extern, într-un ritm alert,  cu milioane de euro care nu se regăsesc în economia reală a Țării; • pericolul creat de războiul de la frontiera de Est a României, pe al cărui foc, Președintele, Guvernul și Parlamentul Țării noastre aruncă, într-un mod inconștient și perfid, tone de „benzină”, tradusă prin amenințarea directă a Rusiei lui Putin; • problemele multiple pe care le creează refugiații ucraineni în România, fără ca Statul să intervină energic și concret, etalîndu-și autoritatea pe care i-o conferă Constituția României etc., etc.
Semnalate, acum, doar ca simple repere ale unui subiect care doare mult, voi încerca (în raport cu spațiul tipografic disponibil), să aduc exemple concrete, în sprijinul teoriei dezvoltate mai sus. Pînă atunci însă, așa precum scrie și în primul intertitlu – „România uitată” – să întoarcem filele Istoriei (nu cu prea mulți ani – doar cu cei scurși din 1989 pînă în prezent) și să revedem fața României antedecembriste, care, dincolo de lipsurile pe care nu vrem să le ascundem, prezintă un tablou bogat în realizări la nivel național, etalat în fiecare an cu prilejul defilării oamenilor muncii de Ziua Națională – 23 August. Pentru cine nu știe cum era sărbătorită Ziua Națională a României pînă în 1989, este nu atît de greu de explicat, ci foarte greu de înțeles și de trăit acele momente. Desigur, nu putem tăgădui propaganda de Partid și de Stat – acțiune conjugată, care urmărea realizarea unui binom de trăiri: organizarea politică a manifestației și armonizarea momentului cu emoția naturală a participanților la un eveniment de asemenea magnitudine emoțională, coroborată cu explozia de tinerețe și de voie bună care pluteau în universul românesc al acelor timpuri.
Ce știam noi, atunci, despre România comunistă? (de fapt, România n-a fost nici comunistă, nici socialistă 100%, ci doar un fel de compromis din cele două sisteme). Acum, dacă vrem să nu cădem în facil, punînd totul în talerul materialist, trebuie să privim lucrurile în mod pragmatic, la nivel macro, fără a ignora, desigur, lipsurile, în special în domeniul alimentar. Dar, pentru că veni vorba despre un subiect destul de sensibil în amintirea multor români, să privim, astăzi, cînd magazinele gem de alimente diversificate, și reversul medaliei: ați văzut îmbulzeli și chiar bătăi, la propriu, între românii care dau buzna în anumite magazine, cu prilejul unor reduceri de cîțiva lei? Cum se calcă în picioare conaționalii noștri chiar și pentru un kilogram de banane sau pentru o amărîtă de tigaie? Vedeți cum s-a întors lumea pe dos? Atunci aveam bani și nu găseam (întotdeauna) ce doream să cumpărăm! Astăzi găsim de toate, dar este imposibil ca dintr-o pensie de 1.000 de lei să achiți întreținerea la bloc, să cumperi medicamente, să plătești facturile la utilități, să-ți mai și rămînă pentru a cumpăra ce-ți face cu ochiul în supermarketurile străine! Iată, este o diferență pe care nu putem și nu avem voie să n-o evidențiem în orice fel de analiză a trecutului, în comparație cu prezentul, sau invers.
Întorcîndu-ne la întrebarea  „Ce știam noi, atunci, despre România?”, pentru a afla un răspuns la obiect, am apelat la cîteva statistici ale României de dinainte de 1989, care înmănunchează, în date și grafice, cu trimiteri la surse reale, un bogat evantai de împliniri pe toate planurile, desenînd o impresionantă hartă economică și socială a României, pe care, de atunci încoace, au apărut mii de pete albe, dovadă peremptorie a dispariției a mii de obiective (economice și sociale) înălțate prin truda Poporului Român și distruse prin „grija” noii clase politice, instalate la putere după împușcarea Președintelui României, Nicolae Ceaușescu, chiar în sfînta zi de Crăciun a anului 1989...
Am la dispoziție atîtea capitole și elemente încît sînt nevoit să renunț la majoritatea dintre ele, în caz contrar mi-ar trebui mai multe numere de revistă spre a le consemna. Voi încerca, totuși, să comunic date și realizări din cîteva domenii relevante, pentru a fixa România lui Nicolae Ceaușescu pe o anumită treaptă de dezvoltare. Urmăriți aceste date și comparați-le cu cele din zilele noastre (dacă aveți cu ce!).
Ca un fel de corolar al democrației cu care vreau să încep această așezare în temă a subiectului propus, încep cu Monitorul Oficial nr. 133 bis din 11 iunie 1948, în care a fost publicată „Legea pentru  naționalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigu­rări și de transport”. În conformitate cu prevederile Legii amintite, au fost naționalizate toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției din aprilie 1948, precum și întreprinderile individuale sau societăți industriale, miniere, bancare, de asigurări, transporturi și telecomunicații al căror rol economic prezenta importanță pentru stat. Acum urmează proba veridicității în care se vede amprenta Statului asupra dezvoltării României: în timp ce, după decembrie 1989 – prin trădări repetate  și prin vînzări ilicite sau fictive – Guvernele Țării, începînd cu cel condus de „revoluționarul” Petre Roman și terminînd cu actualul Guvern condus de Nicolae Ciucă, au distrus sute și mii de întreprinderi, aruncînd în șomaj  milioane de oameni de înaltă calificare și experiență în muncă, obligînd, în acest fel, un sfert din populația Țării să ia calea bejeniei peste hotare, în căutare de lucru, iată modul de rezolvare a aceleiași teme, dar după 1948.
Guvernele de după 1948, începînd cu cel condus de Dr. Petru Groza, urmat de cele conduse de Gheorghe Gheorghiu- Dej, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer (cel mai longeviv: 21 mai 1961 – 18 martie 1975), Manea Mănescu, Ilie Verdeț, Constantin Dăscălescu, au aplicat o politică economică și socială adresată Poporului (format, la vremea aceea, din clasa muncitoare, țărănime și intelectualitate), construind și reconstruind, nu demolînd. Astfel, plecînd la drum (după Legea amintită mai sus) cu o avuție de 8.894 de întreprinderi, dintre care 3.560 de interes local (practic, mici ateliere), aceste guverne au acționat, în principal, pe două paliere: în primul rînd – consolidarea și dezvoltarea unor întreprinderi vechi, cu modernizarea acestora și cuprinderea lor mai mult în circuitul de valori naționale și extranaționale (Malaxa, Mociornița, Guban, Hunedoara, Adesgo etc.); în al doilea rînd – edificarea de noi întreprinderi (unele reprezentînd industrii noi pentru România): Electroaparataj – București, Electrobanat – Timișoara, Tractorul – Brașov, Autobuzul – București, ARO – Cîmpulung Muscel, Tehnoton – Iași, Întreprinderea de calculatoare electronice – București, Unio – Satu Mare, Întreprinderea Mecanica Cugir, Strungul – Arad, Unirea – Cluj Napoca, Independența – Sibiu, Traductoare – Pașcani, Electroputere – Craiova, Contractoare – Buzău, Tricodava – București, Oțeluri speciale – Tîrgoviște, Oțeluri speciale, foraje – Cristuru-Secuiesc...
Să mai amintim de marile combinate petrochimice, de marile combinate siderurgice, de zecile de institute de cercetare, de aplicarea cercetării în producția industrială și în agricultură? Exemplele sînt într-atît de zdrobitoare încît unul singur valorează cît investițiile actuale pe un an. Totuși, să nu omitem înfăptuirea planului de electrificare – opera magnifică a conducerii României, care a înlocuit lampa de petrol, de sute de ani, cu electricitatea lumii dezvoltate: 1951 este anul în care au început lucrările la Hidrocentrala de la Bicaz, pe baza proiectului îmbunătățit al inginerului Dimitrie Leonida, elaborat în 1908. Apoi, numai în cincinalul 1951-1955 au fost construite termocentralele de la Ovidiu, Doicești, Comănești, Paroșeni, Sîngiorgiu de Pădure, Hunedoara, hidrocentalele Moreni și Sadu V.
Pentru a avea o imagine de ansamblu în ceea ce privește noile construcții industriale, comparînd cu moștenirea trecutului intebelic, doar într-un singur plan cincinal au fost ridicate 1.500 de întreprinderi – consecință a acestui ritm, cu doi ani înainte de lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, populația ocupată a României se ridica la cifra de peste 11 milioane de oameni. Să mai întrebăm acum cîți sîntem? Pe cine mai interesează? Mai știe cineva ce era în locul unde astăzi se desfășoară mall-urile pe mai multe hectare? Unde era Electroaparatajul? Unde era Tricodava? Unde era Vulcan? Doar niște nostalgici înrăiți și emoționați, la gîndul că, oricît ar încerca, nu pot afla răspunsul la întrebarea: De ce le-ați demolat?
N-am vorbit de cultură, de educație, de știință – de aceste 3 diademe ale formării viitorimii, ale celor care să ducă pe umerii lor povara acestei Țări și a acestei lumi. În acest plan este o adevărată catastrofă. De la peste 11 milioane, în anul școlar 1987-1988, în toate formele de învățămînt, astăzi cifra nu atinge nici jumătatea acesteia, iar analfabetismul funcțional (40% dintre elevi) pune capac acestui subiect!
România de astăzi
Gata. Cei care au avut curajul să înfrunte vremea potrivnică și să fie prezenți la Arcul de Triumf, să privească Parada militară de la fața locului, au căutat rapid drumul spre casă, iar cei care am stat comod în fotoliu, în fața televizoarelor, am apăsat pe butonul „stop”, deconectîndu-ne de la atmosfera de mare revelație, de forță și de rigoare – sentimente ce ne-au plasat de Ziua Națională a României în miezul unei sărbători tradiționale. Nimic de zis: parada uniformelor militare îngemănate, care a conferit impresia unui podium de modă cazonă, urmată de huruitul și zăngănitul tehnicii militare, aliniate la perfecție, au creat cadrul unei demonstrații de forță și de siguranță – două formule magice de care avem nevoie în prezent. Desigur, momentul festiv nu a scăpat comentatorilor pupincuriști, copleșiți pînă la lacrimi de „ajutorul vital” pe care ni-l dau americanii, înzestrîndu-ne Armata cu tehnică de luptă marca SUA. Cu cîte miliarde de euro ne-au sărăcit samsarii americani de armament bugetul Țării, vocalii comentatori n-au vrut să ne informeze și nici n-aveau această intenție. Ce să mai vorbim de banii dați în avans, cu mulți ani, de pildă, pentru „salvatoarele” rachete „PATRIOT” – marele „Scut” de la Deveselu – nici în prezent instalate, premierul Nicolae Ciucă fiind gata să arunce încă 2,7 miliarde de euro firmei Raytheon, pentru un nou sistem NASAMS! (Despre afacerile cu înzestrarea Armatei, în viitoarele materiale).
Elogiind capacitatea de apărare a României, în contextul războiului de la frontiera de Est a Țării noastre, zeloșii (și plîngăcioșii) comentatori n-au omis să introducă în temă efortul făcut de Ucraina în lupta împotriva trupelor lui Putin, efort sprijinit de ajutorul frățesc al României. Din păcate, ca și în cazul înșelător al „tehnicii înaintate” cu care ne-au pricopsit americanii, nici la acest capitol n-au spus adevărul. Care adevăr? Acela că, sub presiunea nesimțită a SUA, Uniunea Europeană a fost „obligată” să întrețină războiul din Ucraina, ajutîndu-l pe nesăbuitul Zelenski cu o sumă frumușică (6 miliarde de euro), partea României – ruptă din bugetul național – fiind de peste 60 de milioane de euro! Aceasta, în afară de armamentul și tehnica militară făcute cadou de România Ucrainei. Dar, să nu ne alarmăm: ce mai contează 6 miliarde de euro pe lîngă cele primite pînă acum (în armament): 23 de miliarde de euro, alte 38 de miliarde sînt pe drum...
În fine, Parada militară de 1 Decembrie, de la București, precum și alte activități din această zi cu semnificații aparte pentru România, ne-au arătat adevărata față a clasei politice românești, în speță – ruptura ei de Popor și dezbinarea care se manifestă între partidele și formațiunile politice, inclusiv între cele care formează actuala coaliție. O expresie clară a acestei probleme ne este ilustrată și de cele trei momente reprezentative pentru celebrarea Zilei Naționale: Ședința comună din  Parlament; Parada militară; Recepția de la Palatul Cotroceni. La toate aceste trei evenimente clasa politică s-a dat în spectacol, ipocrizia și grotescul făcînd casă comună cu nimicnicia din capul guvernanților noștri, măcinați de ambiția de parvenire și, în același timp, indiferenți la grija față de Popor și de respect pentru înaintașii care au făurit această Țară. Cele trei momente penibile au fost: scandalul din timpul ședinței Camerelor reunite ale Parlamentului, stare amplificată și de poziția reprezentantului UDMR în privința Ardealului; absența de la Parada militară a multor politicieni și a unor personalități de seamă ale culturii și artei românești; neparticiparea președintelui PSD, Marcel Ciolacu, în același timp și președintele Camerei Deputaților, pe de o parte, neinvitarea opoziției, pe de altă parte, la recepția de la Palatul Cotroceni, în cinstea Zilei Naționale a României – operă a gîndirii rudimentare a președintelui Klaus Iohannis. Apropo de președinte: cînd s-a dat jos din limuzina prezidențială și a înaintat pentru a primi raportul de la comandantul paradei militare, a schițat un început de zîmbet cam în colțul gurii, dar, imediat ce și-a luat locul de unde a privit Parada militară, chipul lui a luat o înfățișare chinuită, trădînd incapacitatea de a suporta frigul și ploaia mocănească ce se cernea
peste București, așteptînd chinuit sfîrșitul evenimentului, chiar dacă, între timp, pe cap îi apăruse o pălărie ce ținea loc de umbrelă...
Oricît de impozantă a fost Parada militară și oricît de spectaculoasă a fost retragerea cu torțe, la capătul acestei zile istorice majoritatea românilor au intrat în hora preocupărilor cotidiene, cele care formează apăsarea tot mai grea a lipsurilor și preocupărilor milioanelor de nemulțumiți pentru traiul din România mileniului trei. Românii asistă neputincioși la circul politicienilor care jonglează cu procentele cu care promit mărirea pensiilor, considerată de aceștia din urmă ca un fel de pomană de sărbătorile care vin: românii asistă, ca la un teatru de revistă, la metoda Statului de a oficializa furtul de energie – plafonarea, care se promite de un an și ceva, conduce la scumpiri nejustificate, puse toate în cîrca războiului din Ucraina, în timp ce companiile din energie, în frunte cu OMV – Petrom, Romgaz și Hidroelectrica, raportează profituri imense.
În timp ce românii de rînd sărăcesc tot mai mult, ajungînd să cumpere carne cu suta de grame, sub ochii adormiți ai guvernanților, străinii jubilează, afacerile lor în România merg ca unse. De pildă, un Raport al Consiliului Concurenței arată, negru pe alb, că, anul trecut, cifra de afaceri a marilor lanțuri de magazine a ajuns cît jumătate din bugetul României, în timp ce 30% din întreprinderile românești au înregistrat pierderi, iar 10% au raportat rezultat nul. În spatele acestor cifre reci trebuie să vedem dramele românilor rămași fără locuri de muncă, dramele familiilor acestora, concretizate, de multe ori, prin tragice hotărîri de a-și pune capăt zilelor.
Cam aceasta este România după ce au trecut festivitățile prilejuite de Ziua Națională. Oricît ai fi de orb și de indiferent nu te poți preface că aceste realități nu există! Numai guvernanții nu le văd, sau se prefac a nu le vedea. Totuși, ei nu lîncezesc, ei lucrează, dar nu în folosul României și al Românilor, ci execută orbește ordinele care vin de la „Dama de pică”, doamna Ursula von der Leyen, de la domnul Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, sau de la domnul Lloyd Austin, Șeful Pentagonului.
Apropo de NATO: știu românii, de pildă, că Guvernul României, printr-o Ordonanță de Urgență, s-a angajat să cotizeze la un așa-zis fond de investiții al NATO, cu o cotizație de 34 milioane de euro, bani furați de la gura milioanelor de români, salariați și pensionari – care suferă în  tăcere? Pînă cînd, oare? Nota bene: din cele 30 de state membre NATO, doar 22 au acceptat să finanțeze acest fond de înarmare!
Cu toate că ar fi multe, prea multe de spus despre ce trăiesc românii după ce au asistat la Parada militară de 1 Decembrie, grila de probleme grave, funcționale, care sufocă Poporul Român putînd ocupa spații mari de expunere, mă opresc în acest punct, cu promisiunea că, sub alt titlu, voi reveni la a arăta indiferența criminală cu care guvernează clasa politică actuală din România.
În această viziune – a dramei prin care trece Țara, de peste 30 de ani – încheiem cu trei poezii semnificative, concepute pe același fior de dragoste de Țară, în acești ani greu de suportat. Scrise în stiluri diferite, dar luminate de sentimente comune și de emoții virale, poeziile de mai jos sînt ca o lacrimă pe obrazul de suferință al României de azi. Cînd și cum vom putea șterge această lacrimă?
Tînguie-te tînguire
Codrul meu nemuritor,
Victimă de peste fire
A absenței de iubire
Și a cozii de topor
Tînguie-te tînguială
C-au venit soldați străini
Ca o boală infernală,
Ca o moarte infernală
Să te ia din rădăcini
Tînguie-te lungă tîngă
Să nu uiți în veci de veci
Trenuri puse să te strîngă,
Neamul pus să nici nu plîngă
Împrejur de sobe reci,
Dar n-ajunge, nu ajunge
Nici un veac de tînguiri
Plînsul vechi acum în prunci e
Pe creion cînd scriu, simt sînge
Că-i din carne de martiri.
Tîngă lungă
Vale stîngă
Crîng nătîng,
Ajung și strîng
Vreascuri sarbede de lîngă
Fiecare Vale-Lungă,
Fiecare Cîmpulung.
Codrule bătut de moarte
Și de firme mari de hoți
Ți-aud lemnul de departe
Parcă-aduni vioare sparte
Să ne-aflăm acasă toți,
O iau pietrele pe pantă,
Pleacă rîuri la azil
Foaie verde emigrantă
Și cenușă delirantă,
Foaie verde, bun exil,
Codrule răpit cu totul
Din pămînt ne mai înveți
Cum să fie iarăși codru
Codrul nostru fără codru
Și rămas numai puieți.
Tînguia-m-aș tînguire
Codrule întreg să fii
Dar mai bine pune-n fire
Pune arboret subțire
Să renaști deplin în fii.
 (Adrian Păunescu)

Românie, sat fără cîini
Românie, sat fără cîini
țara mea vraiște și flămîndă
Istoria te-a scăpat din mîini
imperiile stau încă la pîndă

Nu se mai vede nici cerul
de-atîtea fulgere și păsări de pradă
de ce-au înroșit mieii hangerul?
Unde-i neprihănita zăpadă?

Ce ancestrale păcate
vin dintr-o mie de ani de urgii?
Plătește-le astăzi pe toate
ca mileniul să poată muri

Poate martiriul lui Horia
ori vînzarea lui Tudor, exilul lui Cuza
războaiele noastre vitale, și gloria
de-a apăra Europa, Iehuza?

Poate blestemul românilor
de-a fi proști de buni cu zapciii?
Pentru desfătarea păgînilor
ți-ai umilit ca o mașteră fiii

Românie, ce țară ești tu?
Faci haz de necaz și pornești mai departe
avem biblice vicii, dar nu
oh, nu ne e frică de moarte

Ți-au murit poeții nebuni
nimic nu-i prea grav, Orientu-i aproape
i-ai prețuit prea tîrziu pe tribuni
un zeu al batjocurei calcă pe ape

Acest balcanism n-are leac
zadarnic vom da proclamații, decrete
plătim noi în fiece veac
tributul de plîns al acestei Planete

Ce taină ascunzi, ce comori
încît fariseii nici azi nu te lasă
nici să trăiești, nici să mori
nici să se simtă românii acasă?

De ce te pîndesc, oare, toți
își dau cu părerea, te țin sub teroare?
Hăituită și ruptă de hoți
mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare

Precum în aluatul magicei pîini
în inima ta a-ncolțit veșnicia –
Românie, sat fără cîini,
nu vine odată Mesia?       
(Corneliu Vadim Tudor)

Plîngi, Românie, plîngi!
Motto: „Ziua Națională a trecut. Au rămas tristețea și suferințele românilor. Dar și speranța”
Ard flăcări mari în mine și-n cuptor
Și lava lor îmi mistuie rărunchii,
Albit de iarnă și umbrit de dor
Încerc să-mi țin, încă, tot drepți genunchii;

Să nu abdic din planul vertical
Al trupului, dar și-al moralei drepte,
Să nu devin un tîrîtor banal
Pe scara Țării cu mai multe trepte;

Deși acum, cînd șansa s-a redus
La minim de speranță asumată,
Cînd spectrul răului a fost indus
În toată Țara, veșnic bulversată;

E tot mai greu să ții privirea sus
Și mintea-minte să-ți rămînă trează,
Să spui deschis tot ce-ai avea de spus,
Să crezi că-n lume vocea ta contează!

Ce tristă iarnă ninge peste noi,
Zăpada-n munți pare o pată neagră,
În suflete bat clopote de ploi
Și Țara-Țară parcă nu e-ntreagă;

Ați rupt din trupul ei bucăți, în chin,
Și-ați desenat hotar între hotare,
Să despărțiți destin de alt destin,
Doar despărțiți ne învrăjbiți mai tare;

Ați sugrumat, în matcă, un izvor
Care ne-a adăpat din vremuri triste,
Și gaură-ați făcut în Tricolor
Vrînd răzbunare Erei Comuniste;

Ați scos din cărți și lupte, și eroi,
Plevna, Oituz, Carei... le dați uitării,
Istoria-i o carte pentru voi
Pe care-o azvîrliți la ghena Țării;

Vreți să NU fim o vorbă și un port,
Și țăndări ne-ați făcut mințind, Idealul!
Astfel, o să ne scoatem pașaport
Ca să putem să vizităm Ardealul,

Sau să privim de-aproape la Banat
Cu admirație și cu măsură.
Habar n-aveți ce faceți, ce păcat,
Instituind politica de ură,

Și dezgropînd securea de război
Ca pe-o emblemă-a unei lumi vetuste,
Să trageți bariere între noi,
Nemailăsînd nici trei poteci înguste;

Chiar dacă, pe moment, intimidînd
Pe cei mai slabi de înger, cu minciuna,
Amenințați mereu că, în curînd,
Peste români va izbucni furtuna,

Odată și odată veți claca
Servindu-ne din ciorba re-ncălzită,
Tacîmul vostru, chiar de alpaca,
A ruginit, rămîne doar ispita!

De Ziua Țării-am fost în gînd cu toți,
Acei care-au creat-o chiar prin moarte,
Cei duși, cei drepți, cei mulți, cei patrioți,
Cei despre care nu se scrie-n carte;

Așa va fi și-n alte zile – toate,
Să tragem clopotele, rînd pe rînd.
Treziți-vă, români! Nu se mai poate!
PLÎNGI, ROMÂNIE, PLÎNGI...
DAR, PÎNĂ CÎND?
(Geo Ciolcan)
GEO CIOLCAN