Români, vă ordon: treceţi veacul! (2)
  • 27-07-2020
  • 0 Comentarii
  • 237
  • 4

Un calcul sumar ne arată că 100 înmulţit cu 100 fac 10.000 – cam la atîta estimez eu că se ridică numărul mafioţilor care au ticăloşit România. Fireşte, am făcut o parabolă, pe care eu însumi o reprim pe loc, avînd în vedere că nu doresc moartea nimănui şi sînt un creştin fervent. Aşa-zisul nostru extremism e o invenţie ridicolă a acelora care trebuie să denunţe, neapărat, pe cineva superior lor – dacă noi am fi fost extremişti, este la mintea cocoşului că, timp de 10 ani, li s-ar fi întîmplat vreun necaz acelor canalii care ne-au împroşcat cu noroi, pe noi şi familiile noastre, dar, ce minune, nimănui nu i s-a clintit nici un fir de păr! Uitaţi-vă, domnilor, cum se comportă extremiştii adevăraţi în lumea întreagă, în Irlanda, în Spania şi în alte Ţări zguduite de răpiri şi asasinate!

Dar dacă eu nu doresc moartea nimănui, asta nu înseamnă că nu se moare în România! Ba se moare, zi de zi, noapte de noapte, în cele mai îngrozitoare feluri. Am în vedere nu decesele naturale, ci crimele şi sinuciderile. Niciodată, în Istoria României, nu s-au produs atît de multe omoruri pe an şi nu şi-au pus capăt zilelor atîţia semeni de-ai noştri! Nu cred că mai are vreun rost să deschid această „cronică neagră” a societăţii româneşti.

Un oftat din rărunchi nu-mi dă pace şi mă determină să pun, totuşi, o întrebare: cine ar fi bănuit că Poporul care a făurit unul dintre cele mai profunde poeme ale lumii – „Odă în metru antic” – va ajunge într-un asemenea hal de barbarie, de neputinţă, de autodistrugere?

 Încercaţi să vă imaginaţi cum ar suna această bijuterie în conformitate cu nelegiuirile care se petrec astăzi: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, aruncîndu-mă de pe bloc, dîndu-mi foc, spînzurîndu-mă, sau tîlhărit de ţigani, ori cu burta spintecată de jandarmi, sau carbonizat pe stîlpul de înaltă tensiune” etc. etc. Doamne Dumnezeule, din decembrie 1989 şi pînă acum România e torturată de Îngerul Morţii, care îşi fîşîie coasa peste capetele noastre, ca o suflare de gheaţă, luîndu-i pe cei mai buni şi mai neajutoraţi dintre noi! Eu cu acest Înger al Morţii vreau să mă lupt! Să nu se mai moară atîta în Ţara mea, să nu se mai sinucidă românii, să nu mai facă ravagii boli şi epidemii care fuseseră eradicate de o jumătate de veac, să micşorez suferinţa oamenilor şi a animalelor! Am crezut că „abatorul cu public” al Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost un accident istoric care, o dată ce Ţara va intra pe un făgaş nou, nu se poate repeta. Şi, într-adevăr, el nu s-a repetat, pentru că, de fapt, n-a luat sfîrşit niciodată, de atunci şi pînă acum. Locul aşa-zişilor terorişti din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Şi unii, şi alţii sînt ucigaşi plătiţi. În sfîrşit, este ceva bine organizat în România: crima! Ea este corolarul haosului, anarhiei şi crizei morale grave care au pus un jug de flăcări pe grumazul Poporului Român. Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă. Am să mă lupt cu Îngerul Morţii tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieţii. În vremea aceea, zice Biblia, în Cartea Facerii, s-a petrecut o minune dumnezeiască: „Iacov a rămas singur. Atunci, un om s-a luptat cu el pînă la revărsatul zorilor. Văzînd că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrîntit încheietura coapsei lui Iacov, pe cînd se lupta cu el. Omul acela a zis: «Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile!». Dar Iacov a răspuns: «Nu te voi lăsa să pleci pînă nu mă vei binecuvînta». Omul acela i-a zis: «Cum îţi e numele?». «Iacov», a răspuns el. Apoi omul a zis: «Numele tău nu va mai fi Iacov, ci Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor», Iacov l-a întrebat: «Spune-mi, te rog, numele tău». El a răspuns: «Pentru ce îmi ceri numele?». Şi l-a binecuvîntat acolo, Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu). «Căci – a zis el – am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă»” – am încheiat citatul.

Ce vreau să spun? Anume că ne aflăm într-un moment crucial, din care se deschid 3 drumuri: primul duce la pieirea Ţării, al doilea duce la miracolul renaşterii noastre, iar al treilea duce spre obişnuita mlaştină balcanică, a temporizării, a capului plecat pe care, nu-i aşa, sabia nu-l taie. Probabil nu-l taie o sabie obişnuită – dar o sabie Ninja, din zecile de mii care au invadat România, cu siguranţă îl taie. E cazul să ne rescriem şi să ne adaptăm proverbele. Ce drum vom alege? Încotro se va îndrepta România? Eu, unul, ştiu. Şi nu numai că ştiu, dar mă voi bate, pînă la ultima picătură de energie, pentru schimbarea destinului acestei Ţări. De 300 de ani încoace, românii încep prost fiecare veac şi îl termină şi mai prost. Adevărul este că nu ţiganul se îneacă la mal, ci românul. Gîndiţi-vă, bunăoară, la Secolul al XVIII-lea: asasinarea lui Constantin Brâncoveanu, în 1714 (după care se instaurează domniile fanariote), şi asasinarea lui Horea, în 1785. Nici secolul nostru nu face excepţie: „baie de sînge” la 1907, „baie de sînge” la 1989. Am făcut, de prea multe ori, un titlu de glorie din toleranţa, bunătatea şi smerenia noastră. În chilia lui monahală, un călugăr poate fi smerit, ca şi un credincios care înşiră mătănii în ritmul „rugăciunii inimii” – dar Istoria nu se scrie cu oameni smeriţi, cu atît mai puţin cu oameni umili, cu care răufăcătorii pot mătura podelele. Dacă marii corifei ai Neamului Românesc ar fi fost smeriţi şi umili, manualele de Istorie de astăzi n-ar fi nici măcar alternative, ci nişte palide copii ale basmelor „Fetiţa cu chibrituri” şi „Răţuşca cea urîtă”. De unde vine resemnarea asta la români? Pe la anul 1820, Contele de Salaberry îi observa pe strămoşii noştri, scriind că „Tirania i-a făcut pe români timizi”. Mareşalul german Moltke scria ceva asemănător: „Jugul turcesc a frînt energia acestui popor. Armele i-au devenit străine şi el se supune la toate cerinţele stăpînului”. Italianul De Gerando notează, la începutul Secolului XX, în Transilvania: „Nu trece o săptămînă fără ca un miner român să nu fie rănit sau omorît, mulţumită numai nechibzuinţei de care dau dovadă, sub cuvînt că ceea ce trebuie să se întîmple se va întîmpla. Un medic îl îngrijea pe un român rănit greu. Boala a fost lungă şi rănitul nu înceta o clipă să spună doctorului că el n-are încredere în meşteşugul său, pentru că n-o să poată să-l vindece. Atunci cînd, însă, se însănătoşi, lucru de care medicul nu ştia cum să se mai felicite, românul îl preveni, zicîndu-i «dar asta nu e de la dumneata, Dumnezeu a vrut aşa şi asta-i tot»” – am încheiat citatul. Un francez, pe nume Marmier, se apropie şi mai mult de esenţa acestui fatalism, care ne-a legat de mîini şi de picioare de-a lungul Istoriei: „Ce le pasă românilor care este numele stăpînului lor? Ceea ce ştiu ei este că trăiesc ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Românii moştenesc, din tată-n fiu, o resemnare mută, care se schimbă-n apatie”. Vreţi să vedeţi cum este anticipată, acum mai bine de 90 de ani, febra maniacală a jocurilor de noroc, de tip Bingo, care a pus stăpînire pe România acestor ani, în care vă asigur eu că este mult de muncă? Nimic mai simplu, să deschidem lucrarea „Din psihologia Poporului Român”, de sociologul Dimitrie Drăghicescu, pe care multă lume o invocă, dar prea puţini o citesc şi infinit mai puţini o înţeleg: „De aceea, ca şi a orientalului în general, filosofia practică a ţăranilor români este filosofia Destinului şi a Norocului. Nu se poate afla o idee sau o nălucă a minţii, care să persecute şi să urmărească mintea Poporului Român mai mult decît năluca sau ideea norocului şi a destinului. Naşterea, căsătoria şi moartea, cu cortegiul de întîmplări fericite sau nefericite ce le poate întovărăşi, sînt rodul destinului, al soartei, al ursitei sau al norocului. Năluca norocului şi a ursitei stăpîneşte toate actele şi faptele ţăranului nostru, de altfel chiar şi pe ale românilor de la oraşe. (...) După cum se ştie foarte bine, ţăranul român nu va bea un pahar de ţuică sau vin fără să-şi ureze noroc. Fie la ospeţe mari, la petreceri de botez şi cununie, fie la amiază sau la cină, pe cîmp, la muncă, el nu va apropia buzele de paharul de vin, pînă ce nu va sfîrşi mai întîi toate formele şi formulele de închinare şi de urare de noroc. Cînd vinde sau cumpără, cînd începe sau isprăveşte un lucru, cînd înghite sau cînd strănută, ţăranul român nu poate pînă nu va repeta formula tradiţională a urării de noroc”. Nu se poate întemeia o filosofie de viaţă exclusiv pe noroc, care, în fond, se mai numeşte şi hazard, adică întîmplare. Cred că noi, românii, sîntem unul dintre puţinele Popoare din lume, dacă nu chiar singurul, care se salută cu expresia „Hai noroc!”. Numai că norocul şi-l mai fac Popoarele şi cu mîna lor. Marele om politic şi de spirit care a fost Petre Carp a exclamat, cîndva: „România are atîta noroc încît nici nu are nevoie de oameni de Stat”. Nu ştim cît noroc are România, dar el sigur n-a avut noroc, fiindcă în anul 1901 Guvernul prezidat de el a căzut, la o moţiune de cenzură, datorită unui singur vot! Poate că asta e diferenţa majoră dintre oamenii politici şi oamenii de Stat: în vreme ce oamenii politici se gîndesc la viitoarele alegeri, oamenii de Stat se gîndesc la viitoarele generaţii. Departe de mine gîndul de a încerca să schimb Poporul Român – nici n-aş putea să fac aşa ceva şi nici nu doresc. Dar într-un fel era acest Popor în anul 586 după Christos, pe cînd, conform cronicarului byzantin Theophanes, s-a auzit prima expresie în limba română, „Torna, torna, fratre!”, în alt fel era după 1.000 de ani, cînd se pregătea să urce pe bolta Istoriei steaua lui Mihai Viteazul, şi în cu totul alt fel este el acum, în pragul cosmic al anului 2000. Există procese de evoluţie şi procese de involuţie. Neîndoielnic, Poporul Român a progresat enorm şi este unul dintre Popoarele binecuvîntate de Dumnezeu. Dar uite că e de ajuns un deceniu, un singur deceniu, pentru a se deschide gura Infernului şi a ne arunca, înapoi, în barbarie! „Torna, torna, fratre!” – i-a strigat un soldat protoromân unui frate de-al său, fiindcă acestuia îi căzuse sarica, dar omul n-a înţeles, a crezut că se apropie năvălitorii avari şi slavi şi toată oastea aceea a intrat în panică. Ei, bine, această panică primordială a Poporului Român, întîmplată în zona monumentului Trophaeum Traiani, astăzi Adamclisi, ne-a înmuiat oasele, periodic, de-a lungul întregii Istorii, culminînd cu evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, cînd numai o parte dintre victime au căzut răpuse de gloanţele răufăcătorilor, în vreme ce imensa majoritate au fost împuşcaţi din panică, dezinformare, degringoladă. Această stare de spaimă latentă i-a marcat pe români şi în cei 10 ani care s-au scurs de atunci. În intimitatea lui, în casa lui, românul se revoltă, i-ar pune la zid pe toţi cei care l-au adus în cea mai neagră mizerie – dar dacă ar fi invitat să aleagă între o revoltă generală prelungită şi modesta lui tihnă într-un apartament tot mai întunecos şi îngheţat, fiţi convinşi că n-ar sta pe gînduri şi ar opta pentru aşteptare, pentru soluţiile miraculoase pe care să le găsească alţii pentru el.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(30 septembrie 2000, Casa Republicii; discurs de acceptare  a candidaturii la funcţia de preşedinte al României)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite