
- 13-10-2020
- 0 Comentarii
- 575
- 1
Creația umoristică e impulsionată
de nemulțumire, de dorința de a critica o stare de lucruri considerată anormală
sau pur și simplu impusă de putere. Conservatorii, care se aflau la putere,
n-au simțit nevoia unei publicații de umor, conferind presei satirice
calificativul de „nerușinată”. Dar își schimbă optica în vara lui 1876 cînd
părăsesc scaunele puterii și cînd Carp nu acordă guvernului liberal decît două
săptămîni de viață, deși el va dăinui 12 ani. Desconsiderarea
„inamicului” le întîrzie reacția, care e tardivă. Atunci
apare „CUCURIGU” (18 iulie 1876 - 5 iunie 1877) și replica lui serioasă –
„TIMPUL” – care, abia în 1877, va deveni gazeta înnobilată literar de Eminescu,
Slavici, apoi de Caragiale.
Războiul stă să izbucnească. Se
încheie cu Rusia convenția prin care se permite trecerea trupelor pe teritoriul
nostru. La 6/18 aprilie 1877, armata română e mobilizată. La 12/24 aprilie, Rusia declară Turciei război. La 9 Mai, Kogălniceanu declară, în Parlament, Independența țării.
Tonul gazetelor e, în general,
serios. Doar Caragiale glumește în „CLAPONUL” său minuscul. Plevna cade
după un lung asediu și grele sacrificii. Rușii împing armatele pînă
aproape de Constantinopol. Armistițiul se încheie în ianuarie 1878. La
Congresul de la Berlin, care-și încheie lucrările pe 13 iulie, delegația
României – Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu „nu sînt primiți
să participe, li se face concesiunea de a fi «auziți», nu însă și «ascultați»”.
României i se recunoaște independența și
se restabilește autoritatea sa asupra Dobrogei, vechi pămînt
românesc. Recunoașterea Independenței se va face pe grupe de țări și în trepte:
imediat de către Rusia, Turcia și Austro-Ungaria și, abia în 1880, de către
Germania și Anglia (Cf. Constanța Trifu, Presa umoristică de altădată,
București, 1974)). 1881 este anul în care se proclamă regalitatea.
N.T. Orășanu, în
„FARFARAUA” din 1888, îl prezintă astfel pe Theodor Rosetti – unul din
fondatorul „Junimii”, premier al cabinetului: ,,Conu Toderiță cu fața blajină/
Nalt cît o momîie, lung ca o prăjină/ Cu
aerul candid, cu barba de țap/ Dar moralicește cu nimic în cap”. (Cam tot așa
îl prezintă și George Panu în „Portrete și tipuri parlamentare”,
1893).
Despre atmosfera în care au
proliferat revistele de umor după 1880, N. Iorga scrie
următoarele, în Istoria literaturii românești: „Deci faza literaturii
românești de pe la 1880 va fi reprezentată prin individualități care se apropie
sau se despart, după împrejurări, între dînsele. N-au
reușit, din nefericire, niciodată să stabilească legături de prietenie
netulburată, și a fost un moment chiar în care își rîdeau
unul de altul, moment foarte dureros pentru toți aceia care țineau nu numai
unul la altul, ci la toți împreună. Reviste apăreau chiar pentru ca unul să
lovească în celălalt, reviste umoristice, speciale Bucureștilor, foarte bune
pentru cafenea, dar care nu au contribuit întru nimic – cu individualități ca a
lui Anton Bacalbașa, cel cu „MOȘ TEACĂ”, și cu caricaturi – să
ridice prestigiul literaturii românești și să contribuie la dezvoltarea
scrisului nostru național“.
Deși denumirea epigramă
circula de mult, ea nu era cunoscută încă în toate straturile sociale. O știre
umoristică despre această noțiune apare în „COCOȘUL”, ziar umoristic,
București, 27 aprilie 1881:
„D-nul Tache Calendru, ducîndu-se
în vizită la d-nul Bilcescu, îi zise:
– Am prînzit cu
un poet care mi-a încoronat prînzul printr-o epigramă admirabilă.
D-nul Bilicescu, pe-atît de
lacom pe cît e de nepriceput, chemă repede pe bucătarul său:
– Ce fel dracu de bucătar ești,
măi, că nu mi-ai făcut niciodată epigrame?”.
* * *
În Secolul al
XIX-lea, presa/jurnalismul s-a constituit în cel mai important factor de
afirmare și de promovare a literaturii române, în general, a literaturii
umoristice, în special. Este cea care a încurajat, a răspîndit și
a promovat arta literară care, prin ancorarea în viața societății, se
constituie în factor de seamă al promovării valorilor și combaterii
racilelor de tot felul. A fost și este oglindă a timpului său, avînd rolul
de a aduce la cunoștință noutățile, veștile, dar și de impunere a principiilor
etice și chiar estetice, de comunicare cu cititorii într-un dialog presupus.
Prin implicarea sa în viața culturală, social-politică și în toate zonele de
manifestare a vieții și gîndirii omului, jurnalismul s-a impus ca pilon
a societății românești în toate timpurile (Cf. Carol Roman). Presa
este cea care a încurajat, determinînd maturizarea
genurilor literare de umor, în special a epigramei care, în ultimul deceniu al
Secolului XIX, se afirmă ca specie de sine stătătoare prin apariția primelor
volume, semnate de Vero, Ion Ionescu-Quintus, Toma Florescu,
Radu D. Rosetti, E. Herovanu, Giordano.
În concluzie,
presa, care a avut un rol important în
evoluția creației umoristice, relevă încă un adevăr: atît
ziaristul, cît și epigramistul, de exemplu, coboară în albia
curgătoare a vremii lor, ambii se situează pe axa timpului, și arta lor, în
care ACTA și VERBA se condiționează reciproc, se constituie în oglindă a
societății, contribuie la ieșirea României în lume, devenind simbol, chiar stîlp al
identității noastre naționale.
Sfîrșit
Dr. Elis Râpeanu
-1.3 C