Rolul presei în afirmarea și promovarea literaturii umoristice (5)
  • 13-10-2020
  • 0 Comentarii
  • 166
  • 0

Creația umoristică e impulsionată de nemulțumire, de dorința de a critica o stare de lucruri considerată anormală sau pur și simplu impusă de putere. Conservatorii, care se aflau la putere, n-au simțit nevoia unei publicații de umor, conferind presei satirice calificativul de „nerușinată”. Dar își schimbă optica în vara lui 1876 cînd părăsesc scaunele puterii și cînd Carp nu acordă guvernului liberal decît două săptămîni de viață, deși el va dăinui 12 ani. Desconsiderarea „inamicului” le întîrzie reacția, care e tardivă. Atunci apare „CUCURIGU” (18 iulie 1876 - 5 iunie 1877) și replica lui serioasă – „TIMPUL” – care, abia în 1877, va deveni gazeta înnobilată literar de Eminescu, Slavici, apoi de Caragiale.

Războiul stă să izbucnească. Se încheie cu Rusia convenția prin care se permite trecerea trupelor pe teritoriul nostru. La 6/18 aprilie 1877, armata română e mobilizată. La 12/24 aprilie, Rusia declară Turciei război. La 9 Mai, Kogălniceanu declară, în Parlament, Independența țării.

Tonul gazetelor e, în general, serios. Doar Caragiale glumește în „CLAPONUL” său minuscul. Plevna cade după un lung asediu și grele sacrificii. Rușii împing armatele pînă aproape de Constantinopol. Armistițiul se încheie în ianuarie 1878. La Congresul de la Berlin, care-și încheie lucrările pe 13 iulie, delegația României – Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu „nu sînt primiți să participe, li se face concesiunea de a fi «auziți», nu însă și «ascultați»”. României i se  recunoaște independența și se restabilește autoritatea sa asupra Dobrogei, vechi pămînt românesc. Recunoașterea Independenței se va face pe grupe de țări și în trepte: imediat de către Rusia, Turcia și Austro-Ungaria și, abia în 1880, de către Germania și Anglia (Cf. Constanța Trifu, Presa umoristică de altădată, București, 1974)). 1881 este anul în care se proclamă regalitatea.

GHIMPELE își încetează apariția la 8 aprilie 1879. Alte publicații își continuă activitatea și apar noi reviste, cu titluri semnificative, precum FARFARA, PURICELE, declarat urmaș al BOBÎRNACULUI, PERDAFUL, CALICUL, SCAIUL etc. Epigrama se publică în mod curent nu numai în revistele umoristice. În „LITERATORUL”, de exemplu, în 1884, Al. Slămniceanu semnează o epigramă ce ne amintește de improvizațiile din folclorul orășenesc, structurată pe opoziția netă palat-bordei: ,,La palat se banchetează/ Prin bordeie se oftează/ La palat e rai și bine/ În bordei, numai suspine”. „BICIUL”, nr. 16/1887, publică urmă­toarea epigramă, în care apare motivul „capului de bou” atît de speculat mai tîrziu: ,,Timbrofilului G. – Am capul de bou cel mai rar – / Mi-ai spus tu în atîtea dăți – / 
Te cred după vorba ta chiar/ Îl văd și fărsă mi-l arăți”.

N.T. Orășanu, în „FARFARAUA” din 1888, îl prezintă astfel pe Theodor Rosetti – unul din fondatorul „Junimii”, premier al cabinetului: ,,Conu Toderiță cu fața blajină/ Nalt cît o momîie, lung ca o prăjină/ Cu aerul candid, cu barba de țap/ Dar moralicește cu nimic în cap”. (Cam tot așa îl prezintă și George Panu în „Portrete și tipuri parlamentare”, 1893).

Despre atmosfera în care au proliferat revistele de umor după 1880, N. Iorga scrie următoarele, în Istoria literaturii românești: „Deci faza literaturii românești de pe la 1880 va fi reprezentată prin individualități care se apropie sau se despart, după împrejurări, între dînsele. N-au reușit, din nefericire, niciodată să stabilească legături de prietenie netulburată, și a fost un moment chiar în care își rîdeau unul de altul, moment foarte dureros pentru toți aceia care țineau nu numai unul la altul, ci la toți împreună. Reviste apăreau chiar pentru ca unul să lovească în celălalt, reviste umoristice, speciale Bucureștilor, foarte bune pentru cafenea, dar care nu au contribuit întru nimic – cu individualități ca a lui Anton Bacalbașa, cel cu „MOȘ TEACĂ”, și cu caricaturi – să ridice prestigiul literaturii românești și să contribuie la dezvoltarea scrisului nostru național“.

Deși denumirea epigramă circula de mult, ea nu era cunoscută încă în toate straturile sociale. O știre umoristică despre această noțiune apare în „COCOȘUL”, ziar umoristic, București, 27 aprilie 1881:

„D-nul Tache Calendru, ducîndu-se în vizită la d-nul Bilcescu, îi zise:

– Am prînzit cu un poet care mi-a încoronat prînzul printr-o epigramă admirabilă.

D-nul Bilicescu, pe-atît de lacom pe cît e de nepriceput, chemă repede pe bucătarul său:

– Ce fel dracu de bucătar ești, măi, că nu mi-ai făcut niciodată epigrame?”.

* * *

În Secolul al XIX-lea, presa/jurnalismul s-a constituit în cel mai important factor de afirmare și de promovare a literaturii române, în general, a literaturii umoristice, în special. Este cea care a încurajat, a răspîndit și a promovat arta literară care, prin ancorarea în viața societății, se constituie în factor de seamă al promovării valorilor și combaterii racilelor de tot felul. A fost și este oglindă a timpului său, avînd rolul de a aduce la cunoștință noutățile, veștile, dar și de impunere a principiilor etice și chiar estetice, de comunicare cu cititorii într-un dialog presupus. Prin implicarea sa în viața culturală, social-politică și în toate zonele de manifestare a vieții și gîndirii omului, jurnalismul s-a impus ca pilon a societății românești în toate timpurile (Cf. Carol Roman). Presa este cea care a încurajat, determinînd maturizarea genurilor literare de umor, în special a epigramei care, în ultimul deceniu al Secolului XIX, se afirmă ca specie de sine stătătoare prin apariția primelor volume, semnate de Vero, Ion Ionescu-Quintus, Toma Florescu, Radu D. Rosetti, E. Herovanu, Giordano.

În concluzie, presa, care a avut un rol important în evoluția creației umoristice, relevă încă un adevăr: atît ziaristul, cît și epigramistul, de exemplu, coboară în albia curgătoare a vremii lor, ambii se situează pe axa timpului, și arta lor, în care ACTA și VERBA se condiționează reciproc, se constituie în oglindă a societății, contribuie la ieșirea României în lume, devenind simbol, chiar stîlp al identității noastre naționale.

Sfîrșit

Dr. Elis Râpeanu

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite