Presa umoristică devine repede un adevărat mijloc de manifestare a ironiei politice, nefiind iertat nici aspectul fizic al persoanelor publice. În paginile ei, se reflectă direct orientarea românilor spre Franța, spre cultura acestei țări, influența acestei orientări accentuîndu-se datorită favorizării Unirii noastre, Austria și Prusia fiind socotite potrivnice. Spiritul acid și malițios al francezilor, îmbinat cu hazul românesc și bășcălia balcanică, se face simțit din plin în aceste publicații. Preferința pentru tot ce vine din Franța este și o reacție împotriva germanofiliei (Hașdeu critică revista „CONVORBIRI LITERARE” pentru că publică prea multă literatură germană și deloc franceză).

Preferința pentru umorul versificat se manifestă, la început, îmbrăcînd versuri scurte, comparabile cu ale lui Béranger, sugerînd ritmul pasului greu al mulțimilor în marș: Să măturăm/ Să scuturăm/ Și murdării/ Și tîlhării/ Gunoi și praf/ Boier și graf/ Și din palate/ Și de prin sate. Cu timpul, însă, se impune versul de șapte-opt-nouă silabe, structurate în catren: ,,Lăsați dinastia-n pace,/ Mortăciunea a trăit,/ Orice-ați zice, orice-ați face/ Mortăciunea-i la sfîrșit”. („GHIMPELE”)

Presa de umor constituie un document interesant al istoriei noastre din Secolul XIX; ea marchează toate evenimentele din viața țării: mersul domniilor, legile votate, viața parlamentară, succesiunea guvernelor, crizele politice, schisma liberală, simpatiile și antipatiile de tot felul, politica externă etc. – un cîmp vast de investigație și de inspirație pentru cei cu chemare spre condei isteț. În plus, revistele de umor împrospătează mijloacele literare, aduc inovații stilistice și lingvistice în întreaga literatură, contribuie la perfecționarea figurilor de stil care, pe de o parte, vor contribui la modernizarea stilului jurnalistic, pe de altă parte, vor înnobila specia literară care va deveni cea mai gustată – epigrama. Sînt frecvente calambururile pe seama numelor de familie sau de botez. Glumele, calificările umoristice, hipocoristicele circulă în epocă de la o publicație la alta, din presă în literatură și din literatură în presă. Grădișteanu devine Gît-de-ștreang („DRACUL”, 1869), Ion Brătianu, în „PĂCALĂ”, 1860, e Firfiric (subțire la trup ca moneda austriacă), iar clovnul în trecere prin București, Berlicoco, devine Coco Birlic, „cu ochii boboșați”, înaintea „bulbucaților ochi de broască” din Eminescu; Maiorescu devine Mulierescu, în urma procesului în care e acuzat de imoralitate, apoi Titus Livius Minorescu  după ce publică „Beția de cuvinte”, Hohenzollern e numit, în CALENDARUL GHIMPULUI, Hopînțoler, Sigmaringen e răstălmăcit de Orășanu în Sîc-Marițo. Ghedem (G. Dem. Teodorescu) pune întrebări incomode „Fratelui Scarlat” (noul domnitor e numit Șarlă sau Scarlat), în „GHIMPELE” din 1870, în legătură cu banii cheltuiți cu bătăușii care vor fi folosiți și în alegeri: ,,Frate Scarlate/ Din țară sînt luate/ Acele patru mii/ De mîndrii gălbenași/ Ce-ai dat la bătăiași/ Ce-ai dat la zavragii?”.

Ca nu cumva să existe dubii în legătură cu destinatarul, în săptămîna care a urmat tipărește o așa zisă rectificare: ,,Unii din cititori/ Ne spun că au crezut/ Că «Fratele Scarlat»/ Din numărul trecut/ Ce oameni cobitori!/ Nici gînd noi n-am avut/ Că-n țara noastră toată/ Nu s-ar afla decît/ Un cîine scurt de coadă…”.

E perioada cînd, în „GHIMPELE”, în 1874 debutează Caragiale, care își manifestă antipatia față de tînărul poet Macedonski, publicînd o epigramă adresată „Unui poetastru” despre care aflăm, la republicarea ei, două luni mai tîrziu, că e vorba de „Tînărul Adamsky” (adică Macedonski – care avea 20 de ani, iar Caragiale, 22). Iată catrenul: ,,– Tînărul X… are darul/ De-a scrie poezie/ – Dar carte ceva știe?/ – A-nvățat abecedarul!”.

Această epigramă, împreună cu două cronici literare (una de atac și alta de contraatac) demonstrează dispoziția războinică a tînărului Caragiale. Pe el îl deranjau zgomotul publicitar al lui Macedonski, aroganța lui, narcisismul, ifosele nobiliare, fronda lui turbulentă.

În presa de umor apare și semnătura lui Ioan Slavici, în „GURA SATULUI” (1872), unde publică anecdote și nuvele umoristice.

Creația de umor se îmbogățește, de asemenea, cu cuplete în stilul de mai tîrziu al lui Tănase, precum și cu textele pentru „cafenelele căntînde”, care deschid drumul teatrului de revistă.

Ca evenimente de răsunet, din presa de umor din această perioadă, pot fi considerate publicarea pamfletului versificat al lui N.T. Orășeanu „La cîinele meu de vînat” (DRACUL, 1870) și a poeziei „La noi e putred mărul” a lui Hașdeu (1838-1907), semnată P.A. Calescu, poezie cu acrostihul „LA CONVORBIRI LTERARE”, găzduită chiar de revista purtînd acest titlu (oferindu-i-se, apoi, spațiu de onoare și în „GHIMPELE”), și a poeziei „Cucuvaia” (GHIMPELE, 1871) care atrage cele mai drastice măsuri împotriva redactorilor revistei. De altfel, Hașdeu, acest spirit enciclopedic, era un satiric care ataca fără menajamente. Din 1863, de cînd e transferat, ca Profesor, de la Iași la București, își continuă activitatea publicistică, întemeind ziare și reviste cu ecou în epocă, printre care și amintitele „AGHIUȚĂ” (1863-1864) și „SATYRUL” (1866). Odată cu aceste reviste, Hașdeu ridică pe o treaptă superioară pagina de umor. Practică jocul de cuvinte, jonglînd cu ariile semantice. Astfel, într-un articol, apreciază că interpreții lirici sînt superlativi, comparativi, pozitivi. În 1867, cînd a avut loc premiera piesei „Răzvan și Vidra”, Hașdeu se dovedește un adevărat pamfletar: Răzvan lipește pe un stîlp din piață versuri împotriva domniei și a boierilor, în stilul poeziei populare, în care fiecare strofă poate fi socotită o epigramă:

Frunză verde de negară,

De cînd domnește în țară

Petru-vodă șchiop și slut

De rîs țara s-a făcut!

Frunză verde de negară,

Vodă doarme în cămară,

Iar boierii, tot furînd,

Își fac trebile pe rînd!

Frunză verde de negară,

Norodul plînge și zbiară,

Dar în cer și pe pămînt

Nu-l aude nici un sfînt!

Frunză verde de negară,

Decît un domn de ocară,

Iar boieri mișei și hoți,

Mai bine la dracu toți!

(va urma)

Dr. Elis Râpeanu