Imediat după Unire, la o lună și cîteva zile (pe 28 febr. 1859), N.T. Orășeanu (1833-1890), luptător pentru Unirea Principatelor ale cărei evenimente le-a consemnat în „O pagină a vieții mele sau 22,23,24 ianuarie 1859” scoate revista „ȚÎNȚARUL”. Acest neobosit publicist și umorist, care domină, timp de trei decenii, acest gen de presă, e considerat de G. Călinescu ca imitator al lui Pierre Jean de Béranger (1780-1857).

,,NICHIPERCEA”, „PEPELEA”, „PĂCALĂ”, dar, mai ales „AGHIUȚĂ” (1863) al lui Hașdeu și „GHIMPELE” (1866) constituie tot atîtea trepte de afirmare a literaturii de umor. Personajul principal din încercarea dramatică a lui Iorgu Caragiale, Raicu, face referire la „ȚÎNȚARUL” („Țînțarul mă înnebunește, să fie blagoslovit osul celui care l-a născocit că știu că încalte biciuiește pe toți a dracului”) (Cf. Ștefan Cazimir, Caragiale. Universul comic, E.P.L.,1967). „GHIMPELE” este publicația în care debutează I.L. Caragiale, în 1872. Între ,,ȚÎNȚARUL” și „MOFTUL ROMÂN” (1893) sau „MOȘ TEACĂ” (1895), perioadă în care gazetăria umoristică devine îndeletnicire de scriitor, apar nenumărate publicații de acest gen. Printre acestea, există reviste scrise după tipicul celor franțuzești sau chiar în limba franceză. Menționăm titlul „ȘARI VARI ROMÂN” (15 ian. 1865-12 martie 1866), inspirat după cel al revistei din Paris „CHARIVARI” [harababură, scandal, vacarm]. Ulysse de Marsillac – primul profesor de Franceză de la Universitatea din București (1864), redactor al cotidianului „L’INDẾPẾNDANCE ROUMAINE”, scoate revista de umor în franceză „LES CANCANS DE LA SEMAINE” (14 febr. - 2mai 1870). Și Frédéric Damé, prim-redactor la „L’INDẾPẾNDANCE ROUMAINE”, scoate, în 1884, revista „LE BOSSU” (Cocoșatul), titlu care ne trimite la expresia franțuzească rire comme un bossu (a se strica de rîs, a se cocoșa de-atîta rîs), precum și la convingerea francezului că le bossu e un om șiret, dar plin de spirit.

Tot prin intermediul acestor reviste se impune altă creație umo­ristică, și anume caricatura. După Henric Trenk (1818-1892), pictor și grafician născut în Elveția, stabilit în Transilvania, apoi la București (1851), care-și împrăștie  talentul în revistele de umor, începînd cu „ȚÎNȚARUL”  pînă în 1861 (cînd e luat de Odobescu pentru a întocmi un album cu mînăstirile din Oltenia), se face remarcat C. Alexandre de la „ȘARI VARI ROMÂN”, care-și notează desenele ALEX1, ALEX2… (precum caricaturistul de la revista pariziană omologă: CHAM1… CHAM65 - etc.), dar și Dembițki (de la „GHIMPELE” și „DRACUL”). Caricatura e propulsată pe trepte artistice superioare de Constantin Jiquidi (1865-1899), cel care avea să realizeze ciclul „Profiluri parlamentare”, „Tipuri din țară” și care și-a făcut ucenicia la „GHIȚĂ BERBECU” (1887) și la „FOARFECA” (1888), dînd apoi strălucire revistelor „MOFTUL ROMÂN” și „MOȘ TEACĂ” (1895-1901) cu linia sa inconfundabilă și cu spiritualitatea textului ce amplifică efectul imaginii.

Presa de umor din Transilvania publică de timpuriu catrene. Iată o adevărată epigramă, pentru acel timp, publicată în „CALENDARIULŬ UMORISTULUI”, Pesta, 1866, p.59: ,,Adevăruri mari - Toată fata a bănoasă/ Este și frumoasă/ Dar nu toată fata frumoasă/ Este și bănoasă”.

Înflorirea presei, conținînd texte umoristice și caricaturi, prezintă o deosebită importanță pentru acumulările literare propice epigramei. Totodată, aceste apariții contribuie la emanciparea stilului jurnalistic în general. Acest gen de publicații asimilează toate in­fluențele și generează alte influ­ențe, prezintă noutatea și ingeniozitatea ca surprize care șochează și atrage, țese canavaua pe care se vor broda florile epigramei românești. În această presă se întîlnesc toate mijloacele artistice specifice comicului, atît ca manieră și viziune a realității, cît și ca figuri de stil – ca ironia cu diversele ei nuanțe, inclusiv ironia învăluită în umor, umorul, satira, persiflarea, chiar bășcălia sau jocul de cuvinte, hipocoristicele, sinonimia aparentă, antonimia, calamburul, anagrama etc. – critica fiind nota esențială a acestor publicații. Încă din 1855, în „Satira latină, studiu istoric, critic și literar”, Alexandru Odobescu precizează: „Încă și mica noastră literatură, chiar de la început, a simțit cît de folositor este a îmboldi porțile șovăinde ale societății noastre cu ghimpii comediei și ai satirei…”. Prin arma rîsului (Castigat ridendo mores), ele își iau în serios rolul de a ridiculiza nedreptatea și moravurile, în speranța îndreptării lor. Încă de la început, aceste publicații au fost dominate de spiritul de șicană și, chiar dacă azi nu ne mai stîrnesc rîsul, ne dezvăluie o societate în desfășurarea ei, cu oameni vii care-și trăiesc urcușul sau coborîșul.

(va urma)

Dr. Elis Râpeanu