De altfel, la verbul a informa, putem adăuga nenumărate sinonime (verbe și expresii înrudite) care oglindesc, de fapt, aria largă a ziaristicii: a pune la curent, a avertiza, a face lumină într-o problemă, a instrui, a învăța, a notifica, a preveni, a afirma, a întreba, a documenta, a exemplifica, a cunoaște etc. etc. Pentru că autorul știrilor/articolelor din publicații se insinuează în aspecte la care nici cu gîndul nu gîndești. Deci să nu ne mirăm că în primele manifestări gazetărești și scriitoricești se insinuează și umorul, care, ca trăsătură specifică a firii românului, atrage cititorii. Debutul îl fac scriitorii: în paginile din lucrările lui Ion Budai-Deleanu (~1760-1820), fiul preotului unit Solomon Budai din Cigmău (Hunedoara), cu a sa „Țiganiada” poate fi socotit unul dintre cei mai mari umoriști români. În lucrarea „Satira latină, studiu istoric, critic și literar” (1855), Alexandru Odobescu precizează: „Încă și mica noastră literatură, chiar de la început, a simțit cît de folositor este de a împodobi porțile șovăinde ale societății noastre cu ghimpii comediei și ai satirei…”. Literatura română se îmbogățește cu specii noi ale literaturii universale. Încă din a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea întîlnim, la Ienăchiță Văcărescu, „stihuri moralicești care se îmbracă un stil epigramatic /…/ dovedind o încercare timidă de filozofare pe marginea viciilor și a virtuțiilor” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Antologia poeziei românești, Ed. Did și Ped., 1974). Alexandru Donici (1806-1866), „cuib de-nțelepciune”, a scris unul dintre primele epitafuri în literatura română:

LA MORMÎNTUL UNUI DOCTOR

Sub piatra asta zace

Un doctor învățat

Cu moartea lui de moarte

Pre mulți el a scăpat.

Și Anton Pann (1796-~1854), „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” a așternut pe hîrtie „EPITAFUL UNEI MUIERI de către bărbatul ei”:

Aici zace nevastă-mea

din bună norocire,

Zace-atît pentru a mea

cît și a ei liniștire.

O apariție timpurie, în presă, a unui catren, se produce în publicația „PRUNCUL ROMÂN” (cu o viață scurtă de numai un an, 1848), catren de mare circulație atunci, fiind adresat domnitorului, datorat lui Ion Cătina:

Ia-ți lădița și domnița

Și te cară azi din țară

Căci românii nu mai vor

Pe Bibescu Domnitor.

Se poate deduce că, dintre scrierile umoristice, un rol de promotor l-a avut creația versificată, mai ales catrenul – formă literară scurtă, concisă, viitoarea epigramă – cu impact, cu acțiune spirituală forte asupra cititorilor. În mediile literare și în publicații, începe să se folosească în mod curent sintagma stil epigramatic, chiar gen epigramatic (nu în sensul de gen literar propriu-zis), pentru a sublinia stilul care speculează contextul lingvistic, producînd ingenioase întorsături ironice, satirice etc. Astfel, în „CONVORBIRI LITERARE” din 1869, Titu Maiorescu, pe lîngă faptul că impunea gazetarilor „stil neted, gramatical și ortografic” (cît de actuală este și astăzi această cerință!), se referă și la „TELEGRAFUL” din Sibiu, comentînd, în stil epigramatic: „Putem asigura pe d. redactor al Telegrafului că foaia în cestiune apare în interval de cîte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicîndu-se dimineața”.

În deceniul în care avea să fie înfăptuită Unirea Principatelor, poeții dau dovadă de un elan nemaiîntîlnit pînă atunci, manifestat în presă. Grigore Alexandrescu (1810-1885) publică în „CONCORDIA” din 10 martie 1857, poezia „Unirea Principatelor” în care afirmă că românii din Muntenia și din Moldova sînt „Fii ai Romei cei eterne, acești popoli au fost frați și că La răul ce-i apasă nu pot să afle lecuire/ Decît numai în Unirea către care sînt chemați/ Români, dulce e Unirea!/ Ascultați, glasu-i răsună/ De la fiii României cere patrie comună!”.

Creațiile literare, din publicațiile vremii, ale unor scriitori care au avut o mare contribuție la progresul literaturii și al limbii române, precum I.H. Rădulescu („Scrieți, băieți, numai scrieți!”), Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care îndemna, în „DACIA-LITERARĂ” – 1840 – „Scrieți, băieți, scrieți românește!”), Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu (1819-1890), Vasile Alecsandri (1818 sau 1821-1890), Alexandru Odobescu (1834-1895), au deschis calea spre marea afirmare a literaturii moderne clasice.

Din publicațiile literare dinainte de Unire, nu lipsesc creațiile umoristice, dar  ele apar în mod sporadic, deci pot fi socotite drept apariții timpuri ale genului. Pentru maturizarea lor era necesar un climat propice, creat de apariția și înmulțirea presei de umor, care să cuprindă atît creații literare, cît și desene și caricaturi, prin care autorii  să-și exprime atitudinea imediată față de realități, persoane sau personalități ale zilei. Dacă presa literară, cu deosebire în prima parte a Secolului al XIX-lea, își desfășoară funcția beletristică, îndeplinindu-și un rol eminamente cultural, după cum specifică Paul Cornea (1824-2018) în lucrarea „Reviste literare românești din secolul al XIX-lea”, Ed. Minerva, 1970, p.9, „după Unire, centrul de greutate se schimbă puțin: rolul politic și-l asumă presa de umor” (s.n.).

(va urma)

Dr. Elis Râpeanu