Şi în Revoluţia Franceză, şi în Revoluţia Română, îngerul morţii şi-a fîlfîit aripile, cu care a secerat atîtea şi atîtea vieţi nevinovate. În ceea ce ne priveşte, un Occident cinic a vrut un spectacol de 5 stele, în direct, şi l-a avut. După care ne-a abandonat din nou, ca de atîtea ori de-a lungul Istoriei. Am rămas noi cu morţii noştri, să ni-i plîngem, să ni-i îmbălsămăm, să ni-i îngropăm, să le facem slujbe de pomenire, după datina creştină. Peste 1.000 de morţi – şi nici măcar un singur făptaş!

Aşa ceva numai la noi se putea întîmpla! Primul asasinat de răsunet din Istoria modernă a României a avut loc în iunie 1862, cînd, trecînd cu caleaşca pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei, premierul întîiului guvern al Principatelor Unite, Barbu Catargiu, a fost împuşcat. Avea numai 55 de ani. Ei, bine, nici astăzi nu se ştie cine l-a omorît, deşi toate bănuielile au căzut pe Aga, şeful Poliţiei. Apoi, s-au produs crime politice cu nemiluita, ceea ce ar trebui să ne facă să ne gîndim serios la legenda conform căreia noi, românii, am fi cei mai blajini oameni din lume. Mă refer numai la două asasinate care au zguduit acest secol XX: împuşcarea savantului Nicolae Iorga şi împuşcarea Mareşalului Antonescu, i-a pedepsit cineva pe criminali? Nici vorbă, au trăit, bine-mersi, pînă la adînci bătrîneţe, unii mai trăiesc şi acum. Mă gîndesc la toate acestea, cu voce tare, pentru că asta vă frămîntă şi pe voi, revoluţionarii, şi e firesc să fie aşa, fiindcă fără morală şi fără dreptate nu putem trăi. Atunci, în preajma acelui Crăciun tragic, s-a murit în sute de feluri, sîngele „mieilor neprihăniţi” a înroşit zăpada, dar, ca un făcut, parcă i-ar fi ucis o ploaie de gloanţe rătăcite, de la vreun poligon prost amplasat, aşa cum am văzut la televizor că s-a întîmplat zilele trecute, cu o femeie din Moldova. Aceasta mi se pare cea mai mare şi mai sinistră MUŞAMALIZARE din întreaga Istorie a României! Nu se poate una ca asta! Ce fel de Justiţie şi Poliţie are România, care n-au fost capabile să prezinte în faţa Ţării nici măcar un singur asasin? Sau poate că n-au avut interesul s-o facă! Am convingerea tot mai fermă că unele forţe politice care s-au perindat dinaintea ochilor noştri n-au vrut să se afle adevărul despre morţii din decembrie 1989. Acei oameni nevinovaţi le mustră cugetul şi nu-i lasă să doarmă, le fac să le sîngereze pîinea în gură, iar icrele negre se fac icre roşii, de sînge, şi morţii aceia le tulbură apa albastră a piscinelor şi vacanţele peste hotare, înspăimîntîndu-i că dolarii din bănci li se fac, peste noapte, scrum şi cenuşă. Numai în pielea unor ucigaşi de copii să nu fi! Aia nu mai e viaţă, e putrezire de viu, parcă furiile Antichităţii greceşti – Eriniile – te hăituiesc şi îţi fac viaţa un iad.

Acum, în clipa în care vă vorbesc, aşa după cum probabil unii dintre dvs. ştiu, trăiesc şi eu nenorocirea unui deces în familie. E cumplit cînd prapurii funerari îţi flutură la poartă, te ghemuieşti în tine, te faci mic, iar în faţa grozăviei care te-a lovit îi dai dreptate Apostolului Pavel, care spunea: „Eu sînt un vierme!”. Şi, totuşi, am scrîşnit din dinţi, m-am mobilizat sufleteşte şi am venit la întîlnirea de azi pentru a lua tărie unii de la alţii, fiindcă avem nevoie şi, dacă nu vom fi uniţi, ne vor aştepta vremuri şi mai grele.

Aduc astăzi, din oraşul-martir Braşov, oraşul iubitei şi regretatei mele mame, un fierbinte omagiu tuturor morţilor ştiuţi şi neştiuţi ai Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, acolo unde sînt, dincolo de bine şi de rău, îi asigur că Patria nu i-a uitat şi le va fi veşnic recunoscătoare! Fără jertfa lor, noi nu ne-am mai fi adunat astăzi, aici, şi nu ne-am mai fi bucurat de cea mai strălucitoare coroană de aur, care e Libertatea. Atunci cînd, prin voinţa lui Dumnezeu şi votul alegătorilor, voi veni la Putere, voi debloca mecanismul infernal al minciunii şi voi afla Adevărul despre genocidul din Decembrie 1989, iar Adevărul, vorba Bibliei, ne va libera! Nicăieri şi niciodată, nimic nu s-a putut construi pe cadavre! Iată de ce n-avem spor şi nu se încheagă nimic, iată de ce se surpă totul şi parcă păşim pe o mlaştină, care ne soarbe la fund, zi de zi, lună de lună, an de an. Şi nu va fi linişte în România şi Dumnezeu nu-Şi va întoarce faţa către noi pînă cînd nu se va şti cine şi din ordinul cui a ucis, cu sînge rece, atîţia semeni de-ai noştri, astfel încît asemenea „abatoare cu public” să nu mai fie posibile niciodată în Ţara noastră! Am să fiu eu apărătorul vostru, tocmai pentru că batjocura la care sînteţi supuşi a ieşit din sfera penală şi a intrat, violent, în conflict cu credinţa creştină care m-a călăuzit întreaga viaţă! Ticăloşia acelora care s-au tot spălat pe mîini, ca Pillat din Pont, deja nu mai intră sub incidenţa Justiţiei – ci sub incidenţa Bisericii. Există crime imprescriptibile, care n-au cum să fie ascunse, şi nici iertate, pentru că însăşi specia umană, prin natura ei, strigă după dreptate. Prea ne cred unii proşti, prea se cred ei nespus de deştepţi, prea se îmbată cu iluzia că dacă ei spală bani negri pot să spele şi petele de sînge din cartea de Istorie. În ceea ce mă priveşte, eu sînt printre puţinii care au consacrat o carte evenimentelor din Decembrie 1989, cu prilejul jubileului de 10 ani – e vorba de „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte”. Totodată, de 10 ani încoace, de fiecare Moş Nicolae, desfăşor programul umanitar intitulat „Orfanii Revoluţiei”, prin care acord daruri celor peste 150 de copii din Bucureşti, pe care acele atrocităţi i-au lăsat fără unul sau fără ambii părinţi. Privirea tristă şi mustrătoare a acestor prichindei, care între timp au crescut, fiindcă aşa e legea firii, ne urmăreşte şi parcă ne cere să facem ce trebuie făcut. Totuşi, vreau să vă întreb: unde sînt acei politicieni care, în primii ani, au jucat mascarada evlaviei creştine pe la tot felul de parastase şi troiţe, dîndu-şi ochii peste cap şi făcîndu-şi cruci pînă la pămînt? Au dispărut ca potîrnichile, putred de bogaţi, şi v-au lăsat pe voi cu rănile şi sărăcia voastră! Ani de zile s-a minţit că eu aş fi împotriva revoluţionarilor, dar uite că eu am rămas lîngă voi.

Doamnelor şi domnilor, am insistat mai mult asupra acestei teme, pentru că ştiu că vă frămîntă şi nu vă dă pace. Mai ştiu că nici dvs., nici eu nu sîntem oameni răzbunători. Românul vede, înţelege şi iartă multe, cu o singură condiţie: să nu fie pălmuit obrazul lui moral, cum scria Nicolae Iorga. Astăzi, societatea românească s-a transformat din „zidul plîngerii” în „zidul morţii”, cum vedeam la bîlciurile copilăriei. Aproape tot ce zărim în jurul nostru aleargă cu o viteză ameţitoare, de la politicieni şi pînă la preţuri, de la copiii de bani gata, cu limuzinele lor ucigătoare, şi pînă la komisarii străini care, cu aerul că nu mai pot de dorul nostru, ne împiedică, brutal, să ne gospodărim, să producem şi să exportăm. În întreaga Istorie a României nu a mai existat o asemenea epocă de catastrofă şi jaf. Aceia care citesc revistele şi cărţile mele ştiu că nu mă joc cu vorbele şi că îmi place să îmi întemeiez afirmaţiile pe fundamente istorice. Ei, bine, nici migraţiile barbare ale „mileniului întunecat”, nici năvălirile turcilor, tătarilor, ruşilor şi ale altor seminţii, nici Epoca Fanariotă, nici măcar cele două războaie mondiale n-au reuşit să-i aducă pe români într-un asemenea hal de exasperare, n-au provocat atît de multe sinucideri pe an, ale unor oameni care îşi dau foc, se aşează pe calea ferată pentru a fi decapitaţi, se spînzură, îşi trag bolţuri în inimă ori se aruncă, perechi-perechi, de pe clădiri. Cînd s-a mai întîmplat aşa ceva în România? Cînd au mai furat bătrînii ulei de candelă, din cimitire, pentru a-şi prăji o amărîtă de tigaie de cartofi şi cînd au mai presărat anafură de la biserică, peste o roşie, ca să-şi amăgească foamea? Şi cînd au mai mîncat copiii, la şcoală, o frunză de salată, ca melcii, tot mai mulţi dintre ei leşinînd de foame, stare distrofică în care, pesemne, visează cum odraslele îmbuibaţilor zilei mănîncă, din belşug, toate bunătăţile? În curînd, România n-o să mai aibă nici grîu de colivă. În întreaga Istorie a României n-a mai existat o asemenea tragedie de proporţii de masă. Practic, din 1990 şi pînă acum s-au pierdut pe drum, dacă se poate spune aşa, 1 milion de concetăţeni ai noştri. Absolut nici un domeniu nu merge bine: industria, agricultura, sănătatea, învăţămîntul, justiţia, apărarea naţională, ordinea publică, turismul, serviciile publice, finanţele. Atunci cînd, în toiul Afacerii Ţigareta, în aprilie 1998, noi am ajuns la concluzia că Mafia a fost ridicată la rang de politică de stat şi toţi cei 27 de senatori şi deputaţi ai Partidului România Mare au adresat un Memorandum, în limbile engleză şi franceză, către organismele internaţionale – s-a dezlănţuit teroarea împotriva mea! Astfel, în scurt timp, eu am devenit paratrăznetul furiei bezmetice a acelora pe care nu i-am lăsat să jefuiască Ţara. În cîteva zile, mi-au fost fabricate peste 40 de dosare penale şi civile, pe motivul unor pretinse calomnii. Dacă cineva crede că eu n-am altă treabă decît să mă ocup de Zoe Petre şi Dorin Marian, de pildă, se înşală copilăreşte. Nu i-aş fi băgat niciodată în seamă pe aceşti lachei prezidenţiali, dacă ei n-ar fi primit mită, n-ar fi contribuit la jefuirea Patrimoniului Naţional. La fel şi cu „Cazul Rona Hartner”. La fel şi cu Dragoş Constantinescu. La fel şi cu Valeriu Stoica. Şi iată că, astăzi, aproape toate ziarele publică articole demascatoare despre aceste personaje, iar unele posturi de Televiziune vin şi cu documente filmate. Absolut tot ce-am afirmat şi am publicat eu se adevereşte, zi de zi. Nu am pretenţia absurdă că aş deţine adevărul absolut, dar sînt un ziarist prea experimentat ca să mă pot înşela în probleme grave, care angrenează destinele unor oameni. Nu întîmplător, la noi, la români, şi nu la alt popor, s-a născut proverbul „Adevărul umblă cu capul spart”. Asta înseamnă că cine se apucă să facă lumină într-o problemă, se poate aştepta la orice necaz. Aceşti gangsteri au făcut o mare greşeală: ei s-au purtat de parcă n-ar exista Dumnezeu. Numai că Dumnezeu există, vede şi judecă. Şi iată că din toată „poliţia politică” asmuţită împotriva mea s-a ales praful, n-am pierdut nici un proces penal, n-am fost sufocat financiar, dimpotrivă, duşmanii mei se risipesc ca făina orbilor, care încotro, unii strîngîndu-şi catrafusele pentru a fugi peste graniţă. În aceşti 4 ani blestemaţi, au fost scoase din România şi depuse în băncile din străinătate peste 4 miliarde de dolari. Aceşti bani trebuie repatriaţi, iar vinovaţii să dea socoteală. Trebuie oprită, cu orice preţ, hemoragia Patrimoniului Naţional. Au apărut tot felul de ageamii într-ale politicii, care se cred isteţi nevoie mare, întrebîndu-ne de unde vom lua banii.

Numai că banii nu se iau – decît, fireşte, de către hoţi – banii se fac. Ia să se fure mai puţin, sau deloc, şi să vedeţi cum se vor găsi bani şi pentru şcoli, şi pentru spitale, şi pentru pensionari, şi pentru răniţii Revoluţiei! România trebuie lăsată de organismele internaţionale să-şi relanseze industria, agricultura, zootehnia, turismul. Noi sîntem, probabil, singura Ţară din Europa care nu mai are monedă naţională. Este imperios necesar să fie stopată această falimentare deliberată, care face parte din planurile Noii Ordini Mondiale. Nu sînt anti-occidental, dimpotrivă. Nu sînt nici filorus. Nu sînt nici comunist. Nu sînt nici fascist. Atunci ce sînt? Eu sînt doar atît: român în Ţara mea, o voce care cheamă Poporul să-şi recapete conştiinţa de sine, luciditatea, demnitatea, pofta de muncă şi de viaţă. Anarhia care ne aruncă în haos trebuie să ia sfîrşit!

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor