Doamnelor şi domnilor,

daţi-mi voie să încep prin a vă mulţumi pentru invitaţie şi să adresez Congresului Extraordinar al UNORD un mesaj de salut şi sincere urări de succes din partea Partidului România Mare! Este o onoare pentru mine şi pentru ceilalţi parlamentari care mă însoţesc să participăm la acest eveniment foarte important în viaţa social-politică a Ţării. Pentru că reuniunea revoluţionarilor din întreaga Ţară are loc într-o perioadă de comă a societăţii româneşti. S-ar putea ca tot ceea ce se va întîmpla aici, în această aulă, să reprezinte şocul electric atît de necesar pentru resuscitarea la viaţă a unui organism care, altminteri, s-ar îndrepta, ireversibil, spre moarte. Într-o Ţară plină de secături, cum spunea Octavian Goga, şi într-o vreme în care toţi şi-au lipit termenul „Naţional” ca pe-un abţibild, şi PNŢCD, şi PNL, şi Alianţa Naţională, pînă şi jocul piramidal autointitulat Fondul Naţional de Investiţii – eu cred că UNORD este singura organizaţie care are dreptul moral să îşi spună „Naţională”. Aidoma primilor colonişti ai Americii, voi, revoluţionarii de la UNORD, sînteţi cei mai temerari, cei mai revoltaţi, cei mai necăjiţi oameni. Aţi vrut să construiţi o Lume Nouă, cu Biblia în stînga şi cu Puşca în dreapta, aţi ieşit în stradă, v-aţi oferit piepturile dezgolite, fiecare zid pe lîngă care aţi trecut putea fi un zid al execuţiei, fiecare banal stîlp de iluminat stradal se putea transforma într-un stîlp al infamiei, la care vă puteau pune, ba chiar v-au şi pus, cîrcotaşii de profesie, cei care nu v-au înţeles, cei care aşteaptă ca totul să se rezolve de la sine şi îi urăsc, din instinct, pe aceia care nu au laşitatea şi mediocritatea lor. A rememora astăzi, la aproape 11 ani, evenimentele din decembrie 1989 înseamnă a răsuci cuţitul în rana istorică a unui Popor veşnic minţit, batjocorit, tîlhărit. Pentru drepturile sacre ale acestui Popor v-aţi ridicat voi, pentru arborele cu fructe dulci al Libertăţii, gîndindu-vă că aveţi doar o existenţă de trăit şi că e mai bine să fii o zi vultur decît o viaţă întreagă vrabie. Revoluţia – această leoaică nebună, care îşi mănîncă puii! În toate epocile istorice şi pe toate meridianele aşa a fost, mereu au căzut cei mai buni, iar supravieţuitorii s-au simţit trădaţi, jigniţi, priviţi ca un fel de paria ai societăţii. „Canalia de uliţi”, despre care scria doctrinarul naţional Eminescu, n-are altă bucurie decît să stea pe marginea şanţului şi să aplaude ducerea la eşafod a eroilor, care au vrut să facă ceva bun pentru semenii şi pentru Ţara lor. Vă întrebaţi mereu cum a fost posibil să vă fie furată Revoluţia, care e momentul acela în care voi aţi fost daţi la o parte şi s-au strecurat în scenă, din culise, nişte actori pe care nu-i mai văzuserăţi niciodată. Am să vă răspund prin reproducerea unei stampe dramatice, ce se referă la acel declic istoric care a transformat Revoluţia Franceză în contrariul ei, pînă s-a ajuns, din nou, la dictatură!

Niciodată nu strică un apel la Istorie, pentru simplul motiv că numai aşa vom înţelege seriile logice cu care lucrează destinul, şi numai aşa vom cîştiga înţelepciune. Pentru că asta e drama României la ora de faţă: aproape toată lumea vrea să câştige fie alegerile, fie poziţii privilegiate, fie bani la Robingo sau din alte marafeturi, dar nimeni nu vrea să cîştige minte. Am să reproduc scena tulburătoare, petrecută într-o zi de iulie a anului 1794, la Paris: „E dimineaţă. Apele Senei sclipesc în bătaia soarelui, oamenii zoresc la treabă, în timp ce brancardierii, în număr de 4, care-l transportă pe Incoruptibil la Conciergerie, s-au oprit să mai răsufle la Pont-Neuf. Robespierre e aşezat într-un fotoliu, cu capul învălătucit în bandaje, cu ciorapii căzuţi peste pantofi, cu ochii închişi. (...) O nouă epocă începe, cu noi conducători şi noi victime. Conspiratorii şi-au atins scopul. Franţa îşi însuşeşte victoria lor şi face din ea sfîrşitul Revoluţiei. O dată cu Robespierre, autoritatea iacobină se prăbuşeşte, proorocul e zdrobit şi credincioşii se risipesc în toate vînturile. Conspiratorii care au dat această lovitură de stat nu-şi dau încă seama că nu alcătuiesc un bloc omogen, că s-au adunat laolaltă numai de frica aceluia care acum urmează să moară. Mîine, deosebirile şi duşmăniile dintre ei vor începe. (...) Unde era Poporul ieri, unde va fi mîine? (...) La tot pasul cortegiul se poticneşte. Robespierre deschide ochii şi-i închide, îndată, la loc. Urletele sporesc, cîteva cumetre se iau de mînă şi încing o horă în jurul căruţelor. Un băiat de măcelar înmoaie o mătură într-o găleată plină de sînge de vită şi stropeşte obloanele casei. Robespierre nu vede nimic din această scenă. Sufletul său e atît de îndurerat, încît orice altă senzaţie a dispărut. Simte ca un val ce se sfarmă şi se scurge într-o nedesluşită mulţumire: vino, moarte blîndă, vino repede, frumoasă moarte! (...) Abia pe la 6 şi jumătate seara cortegiul a ajuns la eşafod. Imensa piaţă, de la terasa Tuileriilor pînă la intrarea în Champs-Elysées, e o mare de capete. (...) Din mii de piepturi izbucnesc urlete la fiecare cap care cade în sac. Robespierre a fost lungit pe jos. Nemişcat, el priveşte spre cer, în timp ce prietenii săi mor. Acum, i-a venit rîndul lui Saint-Just. Palid, dar impasibil, cu capul sus – capul lui frumos – el urcă treptele eşafodului; la urechile lui, cerceii se leagănă fără zgomot. Pe dînsul moartea nu-l sperie. Oamenii mari nu mor în pat – a spus el într-o zi. El nu e o victimă a morţii, e stăpînul ei. (...) Robespierre urmează să moară penultimul. Rănitul, legat, e ridicat în picioare şi urcă repede şi hotărît treptele, iată-l acum sub cerul încă luminos al amurgului de vară. Vuietul mulţimii se dezlănţuie ca un uragan. Ce sînt urletele astea? Ce sînt oare miile astea de braţe întinse, miile astea de guri deschise, ochii ăştia? Să fie oare Poporul, Poporul Francez? Nu, e cu neputinţă, am cunoscut doar Poporul, i-am simţit doar răsuflarea, glasul lui m-a mîngîiat noaptea cînd lucram, aplecat peste măsuţa mea. Nu, eu singur ştiu ce e Poporul şi duc taina cu mine în mormînt. Aici, gîndurile îi sînt înterupte. Călăul s-a apropiat de el şi, dintr-o mişcare, i-a smuls bandajul de pe obraz. Îngrozitoarea rană apare, falca atîrnă de un fir, sîngele ţîşneşte din căscătura enormă a gurii. Robespierre scoate un răget atît de puternic, atît de ascuţit, încît e auzit în capătul celălalt al pieţii. O rană care nu mai conteneşte să sîngereze şi un ţipăt atotputernic, de durere – astfel apare în clipa supremă Incoruptibilul, în faţa Poporului, înainte de a fi înhăţat de călău şi culcat sub cuţitul ce cade neînduplecat” – am încheiat citatul din lucrarea „Robespierre”, de Friedrich Sieburg.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor