Se pare că implicarea Rusiei în favoarea lui Erdogan, în 2016 – an în care a fost demontată o încercare de lovitură de stat – a restartat relațiile ruso-turce și a creat o puternică axă Moscova - Ankara, ale cărei rezultate încep să se vadă din ce în ce mai pregnant.

Aparent fără nici un fel de legătură, anumite conflicte care păreau întîmplătoare, fără nici o legătură între ele, se află, de fapt, la baza unor acțiuni care nu ar fi existat fără o prietenie trainică dintre Putin și Erdogan. În fond, este mai mult decît evident că, la nivel geopolitic, Rusia și Turcia au ales să lupte împreună, chiar dacă, la o primă vedere, aceste două state se cam șicanează reciproc. Nu poți să nu îi admiri pe cei doi jucători, mai ales cînd vezi cum ambii exploatează puternic lenevia, gîngăvia și corupția celor de la Bruxelles, precum și haosul politic de la Washington.

Data de 16 iulie 2016 va rămîne în istoria comună a celor două țări drept o zi de cotitură în relațiile dintre Moscova și Ankara, o dată care a punctat decisiv în procesul de fisurare a NATO, momentul de debut al sfîrșitului acestei alianțe militare. De la acel moment, relația Rusia-Turcia în Siria a devenit una constructivă, chiar dacă evoluția ei nu a fost exponențială, pentru că, în fond, este important să păstrezi aparențele. Oricît de mult și-au dorit unii și alții să dinamiteze relația ruso-turcă, se pare că nu doar că nu au reușit, dar au obținut contrariul. Să nu uităm de doborîrea unui SU-24 rusesc în Siria, de către un F-16 turcesc și nici de asasinarea ambasadorului rus la Ankara. Se pare că factorul personal atît de apreciat în lume, dar și vizibil puternic în istorie, joacă acum un rol fundamental în ecuația geopolitică regională, fie că vorbim de Europa de Est, fie de Mediterana de Est sau de Orientul Mijlociu. Chiar dacă sînt sigur că vom asista curînd la mișcări majore ale jucătorilor geopolitici din aceasta zonă – altele decît cele pe care doresc să le enumăr aici ca fiind rezultatul concret al prieteniei Putin – Erogan – am convingerea că acțiunile la care asistăm acum reprezintă, în fond, începutul unor mari schimbări radicale la nivel de relații și de drept internațional. Sîntem contemporani cu modificarea în profunzime a noilor reguli ale relațiilor internaționale și chiar cu reformarea din temelii a ONU, organizație aflată demult în moarte cerebrală. Cei doi șefi de stat au înțeles că o prietenie strînsă Rusia - Turcia va putea aduce mari beneficii economice și de securitate celor două țări, motiv pentru care, în spatele ușilor închise, au decis nu doar să facă un pact ruso-turc, dar și să pună în aplicare spusele lui Mustafa Kemal Atatürk, din anii ʼ20, conform cărora Turcia și Rusia nu trebuie să se mai războiască niciodată în istorie. Și un prim pas al acestei prietenii a fost, lăsînd deoparte înțelegerea din Siria, momentul în care Turcia a cumpărat din Rusia sisteme de apărare AA, S-400 Trimph. Acest demers a dus la o deterioare a relațiilor Ankarei cu Washington, dar și cu mai multe state europene. Blocarea furnizării de avioane F-35 către Turcia, dar și eliminarea acesteia din rîndul statelor care furnizau subansamble pentru F-35, a afectat și mai mult relația lui Erdogan cu Trump, dar și economia turcă, fapt care a forțat președintele turc să grăbească crearea, în Turcia, a primului avion de luptă invizibil, de generația a cincea. Probabil cu ajutor major de la Moscova. 

Celor care nu înțeleg de ce în Siria conflicul nu este încă închis le putem spune că acest lucru se datorează în mod special deciziei Rusiei și Turciei de a-l înceta temporar, pînă cînd se vor rezolva restul problemelor din Orient. Nu poți să reconstruiești Siria pînă cînd nu rezolvi problema care există acolo de o perioadă lungă de timp.  Și aici vorbim de conflictul libian, unde atît Turcia, cît și Rusia au interese majore, chiar interese comune, chiar dacă, aparent, ele joacă la capete opuse. Aici putem spune că cei doi prieteni au decis ca alianța lor să iasă cîștigătoare, indiferent care dintre cele două entități politice din Libia iese în cîștig. Celor care cred că Azerbaidjanul și Armenia își dispută niște probleme teritoriale întîmplător în această perioadă le spunem că se înșală. La mijloc sînt interesele acute ale Turciei și ale Rusiei. Pe de o parte, coridorul de gaze Azer traversează o porțiune pe care Turcia o dorește cît mai sigură și controlabilă, iar pe de altă parte, distanțarea Erevanului de Moscova, survenită pe fondul prezenței unui guvern pro-occidental în Armenia, a făcut ca un posibil război Armenia - Azerbaidjan – acesta din urmă susținut militar de Turcia – să îi facă pe armeni să se gîndească bine dacă e cazul să se pună rău cu vecinii lor ruși. Prin urmare, această escaladare bruscă a tensiunii la granița armeano-azeră a fost, de fapt, semnalul direct al Ankarei și Moscovei că atît Erevanul, cît și Baku trebuie să țină cont de realitatea politică din Caucaz.

Turcia și Grecia își dispută fără menajamente resursele din Mediterana de Est. Din acest conflict, la nivel declarativ deocamdată, cîștigătorii pe termen lung sînt Rusia și Turcia. Rusia își va păstra monopolul de gaze încă o perioadă în Europa, principalul ei client, iar Turcia va rămîne principalul HUB de gaze regional, și își va aduce în cont o sumă de kmp de platou continental pe care l-a negociat deja cu Libia și, fie prin diplomație, fie prin forța armelor, îl va cîștiga în fața Greciei. Este evident că Erdogan, fără garanția unui sprijin direct de la Moscova, nu ar fi făcut astfel de nebunii, mai ales că el a ajuns să irite atît Franța, cît și Germania, dar și o parte din SUA. Foarte interesant este faptul că, la nivel diplomatic, Rusia nu se implică foarte tare, considerînd situația o problemă internă a NATO și UE. Dacă privim la conductele de gaz aflate în discuție – fie că vorbim de resursele din Mediterană, fie de cele din Israel și Emirate – înțelegem de ce Erdogan și Putin adoptă o politică comună și de ce Emiratele Arabe și Israel au ajuns la o normalizare a relațiilor. Totul se reduce la exploatarea resurselor, la bani, la profit. În fond, asta este politica la nivel înalt, un joc la care România nu doar că nu mai participă, dar nici măcar nu mai are drept de joc pentru o lungă perioadă de timp.

Prin urmare, Rusia își proiectează interesele și își atinge obiectivele prin intermediul Turciei, iar Ankara își extinde influența și puterea regională cu sprijinul Moscovei.

Moscova – Minsk – Kiev sau ce va urma în Europa de Est

În prezent, pe harta politică din Europa de Est sînt în curs de rezolvare unele probleme în Belarus, loc în care Rusia va interveni masiv și își va pune la loc sigur influența, pentru că altfel, o graniță directă cu NATO, așa cum există acum în Ucraina, nu le va pica foarte bine rușilor. Să nu uităm că Hitler a atacat URSS din Polonia în 1941, iar în prezent un eventual atac din Belarus se va dovedi a fi dificil de blocat de armata rusă, indiferent cît de bine pregătită este ea. Faptul că în ultima perioadă Lukașenko a cochetat cu SUA, primindu-l pe Pompeo la Minsk cu covor roșu, nu a picat bine Moscovei, ceea ce ne face să credem că ceea ce se întîmplă acum în Belarus poate fi o acțiune a rușilor, chiar dacă, aparent, pare o lovitură în stil Maidan precum cea efectuată de democrații americani în 2014. Probabil că în cursul acestei săptămîni vom afla dacă Rusia va pierde sau nu Belarus. Personal, am convingerea că în perioada următoare se vor clarifica și relațiile dintre Rusia și Ucraina. Ceea ce se întîmplă de cîțiva ani în Ucraina este un plan pus în aplicare de SUA pentru a controla Rusia, și este bine de știut că Polonia este foarte interesată ca Ucraina să se rupă și să își piardă teritoriile anexate de URSS după cel de-al doilea Război mondial. Polonia își vrea teritoriile înapoi, vrea să devină o putere regională, așa cum a fost de multe ori în istorie, un inamic serios pentru Rusia, dar și o țară de care statele Europei să țină cont. Așa cum și Ungaria își dorește să recupereze Transcarpatia, dar și alte teritorii pierdute. Asemenea polonezilor, ungurii vor să redevină importanți pe harta geopolitică a lumii, așa cum au mai fost fie sub umbrela Vienei, fie sub cea a Berlinului. În fapt, la nivel oficial, în Ucraina doar Budapesta a făcut ceva concret în acest sens, prin acoradarea cetățeniei ungare locuitorilor ucraineni din Transcarpatia, fapt respins de Kiev. Polonia se limitează la acțiuni de ordin subteran, neavînd de gînd să se pună rău în această perioadă cu SUA, de la care polonezii au așteptări militare mari.

În privința României, nu există nici un fel de șansă de a mai avea politică externă, așa că nu ne vom implica decît dacă, cine știe, americanii ne-o cer.

România ultra-anti-naționalistă și viitorul ei ireversibil și incert

Personal, sînt sceptic cu privire la o evoluție favorabilă a viitorului țării noastre, avînd în vedere că noi nu mai existăm pe harta Europei la nivel de politică externă. Am convingerea că România încă mai este un stat datorită prezenței militare americane pe teritoriul nostru. Dacă am fi lăsați la mîna Europei, neavînd nici un fel de prieten pe nicăieri, nici măcar SUA, am fi reduși la nivelul României din 1859 în maxim un an, dacă nu chiar mai devreme. De drept, noi încă sîntem un stat. De facto, însă, Transilvania este departe de România. Faptul că nici acum, la mai bine de 30 de ani de la Revoluție, noi nu avem o autostradă care să lege Bucureșiti de Europa, ne indică locul pe care îl vom ocupa în viitor și motivul pentru care nu vom evolua în direcția europeană. Chiar faptul că, în ciuda declarațiilor mieroase de prietenie veșnică venite de la Washington, noi nu avem liber la vize în SUA, ne face să ne întrebăm dacă viitorii călători fără viză în America – în cazul în care acest stat ar mai rămîne în picioare în următorii 4-5 ani – vor fi numiți români sau poate altfel, în funcție de cum urmează să fim împărțiți – valahi, ardeleni, moldoveni, bucovineni etc. Este posibil ca în scurt timp realitatea să fie tristă, în sensul că Moldova, cu tot cu Republica Moldova, va fi sub influența rusă, Țara Românească și Dobrogea vor reveni sub influența turcă sau parțial greacă, iar Transilvania va deveni un principat autonom cu o largă deschidere europeană.

Cei care analizează politica total antiromânească de la București, coroborată cu uciderea sentimentului naționalist și cu deschiderea și verticalitatea vecinilor noștri, nu au cum să nu observe că sîntem în plin proces de disoluție națională în fază terminală, ireversibilă, totală și definitivă.

Retoric vorbind: de ce avem Minister de Externe? De ce avem Minister al Apărării și de ce există funcția de președinte cînd, de fapt, Externele și Apărarea au fost cedate UE și NATO, iar președintele urmează foaia de parcurs a altor țări, deci este, în fapt, guvernator?

D.A.T.