Motto: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea încît a dat ca jertfă pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică“ – Evanghelia după Ioan

A trecut în veșnicie și tata! La aproape 5 ani de la săvîrșirea din viața pămîntească a mamei, tot tînjind după ea, tata a urmat-o supus și îmbătat de dragoste. A murit de prea mult dor, petrecuseră 50 de ani împreună, zi și noapte, doar războiul îi despărțise pentru o vreme. Tata a închis ochii marți, 3 august 1993, la orele 8 dimineața. În aceeași zi – ce coincidență stranie – fetița mea împlinea 3 ani de viață. Pentru tot restul zilelor mele, soarta a făcut ca ziua de 3 august să aibă în calendarul familiei o slovă de purpură și un chenar de doliu. De cîte ori acest copil neprihănit va sufla în lumînărelele tortului, eu voi aprinde o mică făclie spre pomenirea tatei. Viața și moartea se îngemănează în această zi ca doi cai care trag laolaltă plugul destinului. Copilul mă întreabă acum, cu candoarea ochilor mari și a părului bălai: „Unde e bunicul? Unde e bunicul?“. Ce-aș putea să-i spun? Că s-a pierdut pe un drum de țară, sub linia orizontului, și îi face cu mîna din topitoria de maci a Soarelui? L-am internat duminică la prînz, la Clinica din Șoseaua Viilor. Admirabilul om și profesor Constantin Anastasatu a acceptat să-i trimit o mașină și să se ducă la spital, să vadă de ce se stinge tata, de ce se sufocă. După cîteva ore, medicii au hotărît că e mai bine să-l transporte la Spitalul de Urgență, să-i echilibreze inima. Diagnosticul? O bronșită mai veche, care, în realitate, nu i-a trecut niciodată, pe fondul unor plămîni zdrobiți de aburii toxici în care a lucrat toată viața. Asta, în limbaj medical. De fapt, tata era foarte ostenit, se topea pe picioare, ne spunea mereu: „Vreau să mă duc lîngă mama!...“. Nu lîngă mama lui, cît lîngă mama noastră, care fusese bolta familiei. De ce nu l-am putut trata mai din vreme și mai cu folos? Pentru simplul motiv că ura spitalele, era un țăran desăvîrșit. A fost, totodată, omul Bibliei, cu o privire înțeleaptă și fatalistă asupra vieții. El știa mai bine decît toți savanții lumii că moartea nu înseamnă sfîrșitul și că, vorba unei cîntări evanghelice, „Ne vom revedea odată“. Aș putea spune că a fost un om iubit de Dumnezeu. S-a născut în 13 aprilie 1913 și, exact la vîrsta de astăzi a fiicei mele, a devenit orfan de tată. Bietul țăran Marin Grainea, din Cherleștii din Deal, a căzut prizonier la bulgari, în timpul celui de-al II-lea război balcanic, a suferit chinurile iadului acolo și, la începutul lui 1916, avea să se întoarcă acasă; ținut în carantină în patriarhala Gară Slatina, împreună cu alți prizonieri, n-a rezistat șocului libertății, al hranei și al apei de băut, pe săturate, așa că a murit. După un număr de ani, tata era să repete soarta părintelui său, tot ca soldat în Armata Română, dar în linia întîi a frontului. În toamna lui 1941, la asediul Odessei, a fost grav rănit, dar a scăpat cu viață ca prin minune. Acasă îl așteptau doi copii mici. Frenezia bucureștenilor față de eroii de război nu cunoștea margini, știu de la mama că proaspătului invalid de război, cu pieptul plin de decorații, i se sărutau pe stradă cîrjele și poalele mantalei. Din păcate pentru rostul unei oștiri, tata nu trăsese nici un glonț, el fusese mînat în tranșee ca mielul dus la tăietor – fiind un creștin convins, cu studii temeinice de Teologie, el nu putea ucide, nu putea face rău nimănui. A mai scăpat tata și de judecata unui pîlc de legionari, care îl duseseră, între pistoale, din post în post, pînă la Jandarmeria din Slatina, hotărîți să-i facă de petrecanie pentru că nu participa la procesiunile lor. Și a mai scăpat și de intoleranța unor politicieni de modă nouă, care prin anii ’50 l-au pălmuit în tramvai, de față cu mama, pentru că vorbea cu alți creștini despre... Isus Christos! Nu, toate astea nu sînt fabulații, le știu din gura părinților mei.

Tata n-a făcut politică de nici un fel. Era prea bun creștin și prea subjugat de datoria de a munci pentru cei 5 copii, ca să poată pierde vremea cu politica. Pentru el, o pildă din Viața lui Isus, sau un psalm al lui David valora infinit mai mult decît toate colecțiile de ziare din lume. N-a fumat, n-a petrecut, n-a băut, decît ca orice român gospodar, acasă, cu familia lui. A avut un veritabil cult pentru familie, ca și mama, de altfel. Deși absolvise Seminarul Teologic, după război a fost croitor de mantale grele, cauciucate, pentru soldați, pentru mineri. Micii șerpi ai acelor arome toxice i-au atacat plămînii, an de an.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Marți, 3 august 1993